pocneau în rastimpuri,
se dezbracau de hainele moi,
se scaldau în plânsul meu alb,
plângeau cu mine,
se sfarmau
deveneau
doi,
M-am confundat cu un fluture,
tu erai tot ceva cu aripi-
fâlfâiam
când si când
între dorintele nenascute
ale mugurilor
si caldura trupului meu
plapând,
arareori te îndurai de mine,
te roteai ademenitor,
îmi aratai cât sunt de efemer,
cât sunt
de sfânt.
M-am confundat cu pamântul-
e o femeie-
îmi spuneam,
se vede asta dupa formele
de relief,
dupa curburi,
dupa felul în care se învârteste
pe vârfuri,
apoi în jurul
Lui.
M-am confundat cu un tipat
înversunat, navalnic,
tâsnit din istorie
prin ochii tristi
ai dinozaurilor,
mi-am amintit copilaria pietrelor
de mal
învatând sa silabiseasca pe diguri
cuvântul
“tainic”.
Am fost din toate;
acum ma duc sa stiu
un pic.
Cu buzele uimite,
voi murmura cuvântul
înca nerostit.