Eu nu-mi mai apartin
înca de pe vremea când
înauntrul meu s-a strecurat
o liana cu gâtul prelung
umbrind un miez de legenda
cu gust
de pamânt.
Daca o atingi,
se scutura de râs, mai creste
o data,
înfloreste în mine
o privire cruda de fata.
Pe mijlocul ei,
se reface un iris lovit,
ascunde în pungile ochilor
roci de granit,
când ploua,
dar mai ales
când ar vrea sa suspine
îngalbeneste-ntr-o clipa,
si-atunci
e toamna în mine.
Între ei
cad mai nou
torente de voci,
curg chemari,
se scurg soapte,
cad cirese pereche-
se zdrobesc de cadere
si-atunci
curge sângele-n vine.
Se întetesc furtunile la fiecare
tacere a mea
cu cât tac,
cu-atât ei se desfac
de tulpine,
gem de dor,
înverzesc
de frica,
când as vrea sa vorbesc
prind curaj,
si-nlantuiti,
mai verzi parca,
se ridica
din radacini
pâna
în strigatul meu.
Noi nu mai avem nimic al nostru
înca de pe vremea când
un iris lovit
si-o liana râzând
au învatat
sa iubeasca.