Ei, vezi, eu merit ce tu nu meriti.
Tu ai ce eu nu am.
Tu, fara sa crezi, esti mai valoros decât mine;
dar mai pagân.
Caci eu nu am,
eu nu merit ceea ce nu am;
eu nici macar nu sunt
decât oase-ca si tine-
si pamânt.
Acum, întoarce-te spre Rasarit:
cât soare!
Mai vezi ca plang?
Aseaza-te cu urechea lipita de pamânt;
plângi si tu un pic;
asculta:
auzi marea
cum biciuie mânioasa bucatile de stânca?
Ori sunt viermii,
ca niste nervuri în trupul planetei?
Lasa-te lenes în brate de cer
si zboara printre stele,
sa vezi cât e de sfânt zborul,
iar eu nu vad
ca tu ai aripi.
Odihneste!
Trosnesc pâna si oasele copacilor;
ha, ha, ha!
Râsul meu minte
si urca pâna la Dumnezeu,
în rotocoale bezmetice,
pe bezna, pe fum,
în foc,
si-ajunge rugaciune
tare, mare, adânca,
ca eu ma rog mereu
râzînd în hohote
de neliniste.