" Amintiri inventate " de Costel Baboş, la Ariergarda

26 aprilie 2004 Ziua de Vest

Ultimul invitat al Atelierului de Proza Ariergarda, in persoana deja consacratului Costel Baboş, i-a convins pe cei aflati la intalnire de faptul ca autorul "Problemelor barbatesti" este un scriitor de cursa lunga. Asimilat asa-numitei "generatii 90", Baboş este unul dintre scriitorii care "cauta o impacare cu cititorul", avea sa declare Daniel Vighi. Dupa o lunga perioada in care literatura romaneasca - in special proza - a construit un soi de traditie a temelor mari, iata ca schimbarea de macaz este tot mai evidenta - aceea a intoarcerii la epic.

Pentru Vighi, Baboş este unul dintre cei mai importanti prozatori ai generatiei sale, "cu o aplecare directa pe real, cu intentia vadita de a construi, cu un simt remarcabil al dialogului clasic". Tovaras vechi din timpurile science-fiction-ului timisorean, Silviu Genescu s-a declarat cucerit de savoarea de povestitor, considerand ca Baboş are "un fir direct cu cititorul" si ca autorul are o "voce particulara in literatura romana, ce va reusi sa se impuna". Adrian Bodnaru a vorbit despre o "extraordinara capacitate de povestitor", despre o "revenire la realismul prostanac", savuros, al povestirii. Editorul ultimei carti, al "Problemelor...", Viorel Marineasa, a facut o analiza detaliata a fragmentului citit de romancier, sugerandu-i autorului sa evite "capcana deconspirarii sale, ca autor in chiar paginile volumului". Pentru Marineasa, reteta lui Babos este aceea a unui melanj intre "real, fantastic, absurd - si o nota de nostalgie mascata". "Mizand pe o anume directete, impactul asupra cititorului pe care il pregateste il obtine intr-un mod natural", a spus Eugen Bunaru, adaugand ca exista pericolul "supralicitarii, al glisarii spre poanta - efect care trebuie atenuat". La urmatoarea intalnire a ariergardistilor, vineri, 14 mai, de la ora 18, la bordul vaporasului "Pelican", va citi Tudor Creţu.

Daniela RAŢIU

Costel Baboş, Aş crede în Dumnezeu

Editura Cartea Românească

Aş crede in Dumnezeu - amintiri reinventate este un roman de formatie. Intr-o lume in plina dezintegrare, situata aproape de portile inchise ale Occidentului - in orasul Timisoara - copilaria si adolescenta isi parcurg firesc etapele, chiar daca intr-un mediu ostil, violent, ros de foame si de saracie. Proximitatea frontierei induce visuri de a trece dincolo de porti, dar inchisoarea pentru transfugi e mult mai aproape. Romanul lui Costel Babos este o comedie neagra antropologica si ontologica, o cruda, ironica, dar in acelasi timp o duioasa autopsie a unei autobiografii banatene.

 

Editura cea mai veche din ţară

Cotidianul, 14 Octombrie 2005

*

Şase titluri de proză îşi vânează cititorii

Costel Baboş, "Aş crede în Dumnezeu"
Editura Cartea Românească, la început de drum

România Liberă14 Octombrie

Aflat la a doua carte (de fapt a treia, n.a.), autorul, nouazecist prin varsta, mizeaza totul pe cartea amintirilor. Recunoaste de altminteri ca nu ar fi scris acest roman daca nu ar fi avut o buna memorie, care i-a ingaduit sa coboare pana in zonele cele mai ascunse ale vietii. Totusi, pentru a-si lua o masura de prevedere si a nu se desparti de fictiune, isi subintituleaza cartea "amintiri reinventate". Mai recunoaste ca a scris-o timp de zece ani, fiindca nu s-a grabit, dandu-si seama ca nu are nici o motivatie. E o sinceritate care, prin ricoseu, trezeste curiozitatea chiar asupra cartii de fata.

 

*

Cei şapte care au speriat vestul

Orizont, nr. 11 / noimebrie 2005

[...]

2. Într-un avertisment, Costel Baboş ne previne ca amintirile sale reinventate (volumul Aş crede în Dumnezeu poarta subtitlul "amintiri inventate") sunt pure fictiuni. E greu de crezut ca asta si sunt; fiindca timisorenii anilor sai de copilarie si adolescenta se pot recunoaste în istoriile relatate - relatate cu umor, cu ironie, cu un pic de cinism si cu destula tandrete. Cum era ca profesoara suplinitoare Adriana Babeti, cât de harnici erau cenaclistii timisoreni din anii optzeci, ce se întâmpla în acele vremuri cu Viorel Marineasa, Dorel Davideanu, Cornel Secu si cu multi altii, profesori, scriitori, suporteri cititorul poate afla daca duce lectura pâna la capat. Tot fara efort (lectura e placuta) onorabilul cititor poate afla stiri despre topografiile timisorene ale acelor ani: "Pe lânga casa noastra trecea calea ferata. Locuiam pe strada Ceferistilor la numarul 8, undeva între Calea Sagului si Gara Timisoara Sud. Dinciolo de calea ferata Dincolo de calea ferata era o fabrica de caramida si o mica ferma de porci.". Un pic de cruzime suplimentara adauga naratorul istoriilor de familie ("Tata lucra ca lacatus-mecanic la "Guban"), demne de adaugat sociografiilor clasice ale dezradacinarii, scrise de colegii de vârsta. O Timisoara recuperata, erotism infantil/adolescentin, amintiri de toate calibrele, dar mai ales o vârsta frumos desenata într-o carte a regasirilor.

Într-o postata datata Norrkoeping, 19 august 2005, Alexandru Baboş, fratele prozatorului, precizeaza: " Aş crede în Dumnezeu este o carte daruita literaturii române, în care nu lipsesc spontaneitatea limbii, talentul literar sau calitatea de document, însa valoarea ei consta în contactul direct cu scoala vietii pe care îl mijloceste cititorului." Noi am crezut ca am descoperit în Costel Babos un prozator, nu un cetatean harnic care, precum orice român plecat de-acasa, crede de cuviinta sa se întoarca plin de daruri.

3. Costel Baboş e insul cu talent care înceara recuperarea amintirilor, Catalin Lazurca pune în pagina istoria unui grup .

de Cornel Ungureanu

 

 

*

Revista B24FUN, editia 2-8 dec. 2005

Pe Costel Baboş l-am cunoscut in tinerete, in Timişoara , ca autor de texte SF, la cenaclul Helion. Am aflat ca a schimbat macazul si a trecut la proza "normala", si inca una de buna calitate. Acum, autorul traieste in Canada , dar cartile sale apar mai intai aici. Aş crede in Dumnezeu (Cartea Românească) este un bildungsroman, adica un roman al formarii personajului. Dar, in acelasi timp, el poate fi citit si ca un roman de aventuri foarte păstos scris. Costel Baboş are, veti vedea, cea mai autentica "vână de prozator".

Ioan T. Morar

 

*

Costel Baboş, Aş crede în Dumnezeu, amintiri reinventate, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2005. 260 pag.

România literară Nr.46 din 23 Noiembrie 2005

Scriere autobiografica libera (fara a fi fantezista), cuceritoare prin dezinvoltura si printr-o naivitate deliberata, cu functie artistica:

"Cand eram copil nu-mi placeau zilele ploioase. Nu-mi placea ploaia, in general, vreau sa spun. Fie ca din cauza ei nu puteam iesi la joaca, fie din cine stie ce alt motiv. Mama zicea ca de aia ploua, ca-si bate dracu nevasta. Prin clasa a patra am luat de buna afirmatia mamei si am spus-o si eu mai departe, tovarasei invatatoare. Pentru asta a vrut sa-mi scada nota la purtare, ca am vorbit necuviincios."

Alexandru Ştefanescu

 

*

Identitatea unei noi serii de proză

Observator cultural, 22 decembrie 2005 - 11 ianuarie 2006 NR. 43-44 (300-1)

O ofertă elocventă
De la dramele provinciei citite in cheia neo-realismului optzecist (Tainele inimei de Cristian Teodorescu) la prozopoemul existentionalist si la retro-naratiunile simbolice cu substrat existentialist (Cutia cu batrini de Andrei Oisteanu, Fetita cu o mie de riduri de Nora Iuga); de la "romanul total" despre intoarcerea inocentei in era mediatica (Cruciada copiilor de Florina Ilis) la perspectiva cehoviana asupra traficului de carne vie intr-o lume brutal deziluzionata (Un an in Paradis de Liliana Corobca); de la savoarea fals-inocenta a unei istorii personale din Banatul Epocii de Aur (Aş crede în Dumnezeu. Amintiri reinventate de Costel Baboş) la burlescul parodic urmuzian mixat abundent cu un livresc a la Mircea Horia Simionescu (Mostenirea Familiei Bildungsroman de Florin Toma) oferta prozastica de toamna-iarna a "Cartii poliromanesti" este una pe cit de diversa tipologic, pe atit de consistenta valoric. O oferta elocventa in ceea ce priveste policromia tendintelor active si, mai ales, productive ale prozei noastre contemporane mature.

[.]

Eposul autobiografic din Aş crede în Dumnezeu. Amintiri reinventate al lui Costel Baboş este probabil, alaturi de romanul Florinei Ilis, cea mai placuta surpriza din acest prim desant prozastic al Cărţii Româneşti. Situata - tipologic vorbind - in vecinatatea lui Salinger dar si in proximitatea unui roman precum Vremea minunilor de Catalin Dorian Florescu, cartea relateaza simplu, cu haz comportist "cresterea" unui copil in mediile sociale banatene din anii '60-'80.

Paul CERNAT

 

Reacţii după lectură

Observator cultural, 22 decembrie 2005 - 11 ianuarie 2006 NR. 43-44 (300-1)

O prietenă a cumnatei mele, o sună din Zalău. Printre altele îi spune:
- A, era să uit, în vitrina librăriei din centru am văzut o carte al cărei autor are acelaşi nume cu al cumnatului tău. Ştiu că şi el e de pe aici. Îţi dai seama ce coincidenţă? A doua zi sună din nou:
- Nu m-am rabdat, am cumpărat cartea şi ce crezi? Pe spatele coperţii e poza autorului. Seamănă leit cu cumnatul tău, e mai tare ca o coincidenţă După alte doua zile:
- Am citit cartea, autorul e chiar cumnatul tău, de ce dracu m-ai lăsat să-mi dau în petec?

Prietenul meu, părintele Ioan Sorin Usca, s-a supărat regăsindu-se printre personaje. Mi-a trimis un e-mail: "fi blestemat!" mi-a scris. Numele meu nu e Uscă, ci Usca, fără căciulă pe a şi înseamnă ceva pe ruseşte (mi-a spus şi ce înseamnă, dar am uitat). Sorine, îmi cer scuze că ţi-am pus căciula pe a

Mama (personaj al cărţii) a refuzat coincidenţele.
-Păi unul a scris cartea (Costel), unul postfaţa (Alexandru) iar celălalt a dat autografe şi interviuri la lansare (Achim), asta e cârdăşeală curată, nu coincidenţă. E drept, acolo unde e vorba de mine, majoritatea sunt invenţii

Lucia Robitu (amintită în carte): am descoperit cu mare surprindere zilele astea că am avansat de la statutul de amintire personală la statutul de amintire personală cunoscută publicului, aşa că mă simt îndreptăţită să-ţi bat prieteneşte obrazul. Păi bine, măi Costele, tu doar pentru mine ai venit la Helion? Şi dacă da, nu aflu de la tine, atunci, ci din volumul tău, dupa mai bine de 20 de ani? Păi nu-i culmea?

Tata (personaj al cărţii) a lecturat volumul cu emoţii. Abia la sfârşit, a observat şi subtitlul de pe copertă, "amintiri reinventate", după care a suflat uşurat:
- A, deci aşa, invenţii şi baliverne. Şi eram gata gata să cred tot ce-am citit

Costel BABOŞ

 

* 

Amintiri reinventate

Revista Tomis, noiembrie, 2005

Un povestitor înnăscut este bănăţeanul Costel Baboş, emigrat în Canada şi semnatar al unor suculente "amintiri reinventate", aşa cum se subintitulează volumul său apărut în 2005 la editura bucureşteană Cartea Românească, Aş crede în Dumnezeu . Titlul e cam pompos şi cam în plus, trădând un posibil complex auctorial sugerat într-un soi de prefaţă, intitulată academic Scurtă autobiografie şi prezentare a cărţii (în loc de cuvânt-înainte) şi împărţită, la fel de pedant, în trei părţi. (Pedanteria e, evident, mimată, de recuzită.) Există şi alte indicii ale acestui complex: câtă vreme se mulţumeşte să depene amintiri, mai mult sau mai puţin reinventate, în baza înzestrării sale native de excepţie, autorul nostru e în elementul său, ca peştele în apă: oralitatea, absolut savuroasă, îl prinde de minune; când, însă, are mici tentative de schimbare de registru, rezultatele nu mai sunt la fel de reuşite, el rămânând însă la fel de autentic, în toate cele 250 de pagini ale romanului său totuşi autobiografic (indiferent de disclaimer -ul inserat prudent, ca-n filmele de peste ocean, posibilă reminiscenţă a exilului.) Cătălin Dorian Florescu, un alt bănăţean emigrat (de astă dată în Elveţia) care atacă, în linii mari, aceeaşi materie epică, în romanul Vremea minunilor , dar, evident, dintr-o perspectivă stilistică diferită, îşi găseşte în prozatorul Costel Baboş un alter ego în cheie relaxat-umoristică, preferând strategia unei naivităţi dezarmante în transcrierea copilăriei şi adolescenţei sale. Reinventate pe îndelete, vreme de 10 ani, amintirile beneficiază de mărturia unuia dintre personajele cărţii, fratele său Alexandru, care, într-o postfaţă intitulată, nu foarte inspirat în "frumoasa haină a limbii române", Gânduri către cititor , le ia criticilor pâinea de la gură, intuind "vibraţia spontaneităţii", valoarea documentară, umorul (cel mai adesea răzvrătit, amar), precum şi puternica impregnare afectivă a acestor texte, interogându-se, retoric, asupra modalităţilor prin care un povestitor de real talent izbuteşte să smulgă uitării o serie de întâmplări la care a participat sau a fost martor în copilărie şi adolescenţă. "Este uimitor câte detalii poate reţine un copil în memoria sa. [...] Această carte invită [...] oamenii maturi să se privească prin ochii copiilor [...]", ca şi Micul prinţ .

Autorul pare un sentimental incurabil, dar unul care nu se sfieşte s-o recunoască. Dimpotrivă: duioşenia episodului cu diriginta sau pioşenia dedicaţiei către familia sa, din care nu uită pe nimeni, sunt indicii că ne aflăm în faţa unei cărţi aparte, ce se evidenţiază în peisajul literaturii contemporane printr-o atitudine rar întâlnită faţă de scriitură: un nobil renascentist redactându-şi cronica familială n-ar fi dovedit mai mult respect în actul de a scrie decât zeflemitorul Costel Baboş, autor al unei cărţi accesibile şi profunde - omagiu neconvenţional adus familiei sale.

de Mădălin ROŞIORU

 

*

Un Cuore bănăţean

FAMILIA, Revistă de cultură Nr. 2 (483) februarie 2006

De un stil cuceritor prin simplitatea lui, romanul Aş crede în Dumnezeu. Amintiri reinventate semnat de Costel Baboş face parte din acea categorie a cărţilor singulare, apărute din vreme în vreme, care pot bucura generaţii de cititori.

Autorul-narator îşi asumă făţiş factura autobiografică, deşi precizările lui ţin să depărteze autobiografia de ficţiune. Contrapunctic răspunde cumva fratele autorului, Alexandru Baboş, într-o Postfaţă care confirmă autenticitatea celor redate ca "martor şi participant la o parte din evenimentele copilăriei şi adolescenţei surprinse în această carte". Roman autobiografic, prin urmare, un Bildungsroman cât se poate de firesc la o primă vedere. E cartea unei vieţi ajunsă la maturitatea de unde trecutul poate fi prospectat cu detaşarea înţelepciunii şi a clarităţii pe care numai timpul le poate haşura.

Nu însă timpul este cel care dictează aceste amintiri ale naratorului care se travesteşte în copilul-adolescentul-nubilul de altădată. Memoria dictează momente disparate dar întotdeauna centrifuge care au marcat zig-zagat destinul unui individ care a ştiut să înmagazineze aproape-artistic fapte de viaţă definitorii pentru el şi cei din jurul său. Nu e interesat de discreţie, poate dintr-un pudism al scriiturii. El vrea să câştige de la început încrederea cititorului prin sinceritatea afirmată. Ceremonios, la începutul cărţii se prezintă cu datele ce coincid cu cele ale autorului, modest şi transmiţând o uşoară undă de sfioşenie, ca şi cum s-ar găsi deja în faţa unui spectacol al vieţii infantile şi deja amintirea se corectează în primul capitol. Surprinde, pretutindeni în aceste amintiri "reinventate", senzaţia că memoria e una încă tânără, "neştearsă" şi cât se poate de recentă. Vocea din text nu e cea a unui bătrân nostalgic care transformă totul într-o poetică a melancoliei şi a timpului, ci a unui copil maturizat care rememorează cu o întipărire crudă.

Defilează în această carte o mulţime de personaje, unele cu importanţa lor adiacentă, altele fiind punctate doar ca prezenţe ale celorlalţi, ca şi cum ar face parte, prin insignifianţa lor, dintr-un lung exerciţiu al memoriei. Protagonistul-copil e un fel de combinaţie de personaj hibrid marca Jules Renard, Dickens, de Amicis şi Salinger. Copilăria lui seamănă cu cea a multor copii din perioada ceauşistă: familia strămutată la oraş, tatăl beţiv indiferent la evoluţia plozilor, o mamă prea preocupată de treburile casnice ca să reacţioneze la dezvoltarea lor şi mai ales o lume îmbibată de false valori şi perspective. Copiii îşi caută de aceea surogate pentru tată (unchiul Mihail), mamă (străbunica, mătuşa Lucica) şi orice altă companie şi îndeletniciri care nu au de-a face cu lumea lor domestică. Universul naratorului oscilează între teama coşmarescă faţă de tatăl castrator şi iluzia târzie a evadării în America . Dincolo de umorul sigur care însoţeşte multe dintre evocările din această carte răzbate un fior al istoriei şi al unui destin aproape-ratat. "Dar dacă nici mama nu mă iubise niciodată?" se întreabă retrospectiv naratorul. Între iubirea politică impusă şi cea a părinţilor inexistentă, aceşti copii au ceva din tristeţea copiilor lipsiţi de iubire. Nu întâmplător Costel se face "frate de cruce" cu Leontin Ciobănaş, este hipnotizat de lumea ţiganilor (Nasta, familia Bănieşilor etc.) de "tribul Zgripţuroaicei" dar şi, mai târziu, de cei care reuşiseră să treacă fraudulos frontiera. Avem de-a face cu nişte memorii din care lipsesc cu desăvârşire visele, cu excepţia celor legate de jucării ( "Căci nici el (Alexandru, mezinul, n.n.) nu avea vreo jucărie după cum nici eu nici Achim n-am avut. Poate în vise"). În schimb, predomină coşmarurile: "De visat visam acelaşi lucru. Fie iadul, fie pe tata". Există o coalizare a fraţilor împotriva tatălui, stinsă după ani imediat după divorţul întârziat al părinţilor şi degradarea tatălui-opresor. Când Costel pleacă la facultate, nu regretă familia, ci mezinul care rămâne singur; totul este redat în aceeaşi notă umoristică (umor negru!) şi autoironică: "Aşa e. Achim a fost cel mai nenorocos dintre noi. Şi mai năpăstuit. Eu am primit afecţiune de la străbunica şi Alexandru de la mama. Măcar în primii ani de viaţă. Achim a rămas cu bătaia. De la mama pentru notele de la şcoală, de la tata pentru că de la tata o luam cu toţii şi, în plus, îl mai băteam şi eu, pentru că eram mai mare şi trebuia să bat şi eu pe cineva". Mereu apar persoane care liniştesc pornirile tatălui dar acestea sunt rare şi pasagere: "Când tata ne închidea în cocină pe mine şi pe Achim, veneau în ascuns şi ne aduceau mâncare (surorile vitrege ale mamei, n.n.), ne-o strecurau prin crăpătura care dădea în jgheabul pentru porci". Suntem departe de realismul lui Renard şi Dickens? Înduioşătoare apar scrisorile post-mortem adresate mătuşii Lucica, mai ales pentru că sunt scrise de un adolescent în clasa a XII-a dar care par produsul unui copil orfan. Savuroase sunt scenele legate de viaţa şcolară. Nu lipsesc vizitele tatălui beat în timpul orelor, descoperirea vocaţiei naratorului pentru chimie după o introducere făcută de Adriana Babeţi în... alchimie, revenirile emoţionante cu orice început de an la dirigintă, prieteniile felurite şi adversităţile. Memorabil e episodul în care mama caută să scape fiul de exmatriculare: "Vă rog frumos, doamna profesoară, nu-l exmatriculaţi, că-i băiat necăjit (poezia mamei), are un tată beţiv care ne bate pe toţi de ne sar oasele din noi, iar eu sunt bolnavă de Hodki... şi răscolea prin geantă după ieşirile din spital şi reţetele medicale. Doamna Paţac a început să roşească".

Povestea acestui Cuore bănăţean arată într-un registru ironic povestea posibilă a unei co­pilării sub comunism, cu toate posibilităţile de atunci, care, iată, prinse ficţional de un autor-copil şi apoi autor-matur, capătă un farmec nu doar de epocă, istoric, cât literar. Străbate peste toate aceste amintiri cenuşiul unui timp istoric atroce, prea puţin înregistrat de vârsta fragedă însă foarte uşor de recunoscut prin decorul-ramă al amintirilor: mizeria socială înfăţişată. Copiii poartă haine la nesfârşit, mănâncă te miri ce, asistă la deportările mascate ale etnicilor germani şi atâtea altele. Timpul nu e surprins cronologic, ci prin transfigurările comunismului nou, grotesc. Dispar străzi şi oameni, spaţii verzi şi culori altădată liniştitoare. Drama istorică atinge apogeul prin cele două tentative de trecere a frontierei. Episoadele nu concură tragicul pentru că sunt prezentate în aceeaşi manieră ludică a râsu'-plânsului. O singură dată autorul-narator renunţă la umorul negru şi la autoironie şi devine grav: atunci când rememorează moartea Lucicăi, o victimă a sistemului sanitar comunist: "A fost una dintre puţinele înmormântări la care am luat parte. Iar după înmormântare singurul mormânt pe care l-am mai vizitat. Din când în când".

Nici schimbările de după '89 nu scapă analistului-cu-memoria-plină. Alexandru, student, pleacă în Suedia după ce e bătut de mineri şi trimite, peste timp, şcolii care-l avortase teza de doctorat, ţiganii nu mai intră în puşcării ci se apucă de... "călătorii" şi altele alcătuiesc radiografia unei lumi care numai în bine nu se schimbă. Doar amintirile legate de cenaclul "Helion" şi lumea lui mai animă cumva discursul. Şi, într-un plan secund, soţia Camelia.

Costel Baboş scrie o carte despre iubire, până la urmă, deşi e atât de puţină aici, despre un timp paradisiac, deşi avea toate datele unui veac grotesc. Aş crede în Dumnezeu e povestea unei familii, reconfigurată de amintirile unui copil prea introvertit chiar şi pentru fraţii săi, care seduce printr-o sinceritate specifică vârstei inocenţei şi printr-un umor care deturnează înadins atenţia de la aromele dure ale amintirii. O carte despre copilărie dar mai ales o cronică istorică încă atât de vie.

 

de Marius MIHEŢ

 

*

Criticul literar Luminita Marcu a testat pentru aceasta saptamina

Cotidianul, 15 Martie 2006

[...]

3. Costel Babos "As crede in Dumnezeu", Editura Cartea Romaneasca, 2005, 17,90 RON

Un roman demonstrativ in genul care bintuie proza actuala, biografismul minimalist. De data aceasta se adauga o foarte acuta constiinta auto-ironica a propriului stil si rezultatul e cit se poate de bun. Una dintre cele mai interesante aparitii de la CR.

 

 

*

Cărţile unor vremuri zbuciumate

Observator Cultural, 23 - 29 martie 2006

[...]

Cumva atipic, o carte ca Aş crede în Dumnezeu. Amintiri reinventate a lui Costel Baboş aparţine unui limbo, unui spaţiu de interferenţă a literaturii cu sociologia şi antropologia - e, mai degrabă decît autobiografie ficţionalizată, o formă de recuperare si reconfigurare identitară prin povestire/ storytelling foarte proprie unei culturi a emigraţiei. E un exerciţiu de punere în ordine narativă a experienţei de viaţă personală pierdut la noi odată cu apariţia literaturii moderne, curent însă în spaţiile melting pot-ului american, canadian, australian. Deloc o coincidenţă, de la o astfel de rememorare a percepţiei subiective a evenimentelor porneşte tehnica dramaturgică numita verbatim...

de Iulia POPOVICI

 

*

 

Un nefilolog la granitele literaturii

Observator Cultural, 20 aprilie - 3 mai 2006

Romanul lui Costel Babos As crede in Dumnezeu. Amintiri reinventate face parte din seria de titluri cu care a "redebutat" - la capitolul proza - Editura Cartea Romaneasca in 2005 (celelalte carti sint: Un an in Paradis de Liliana Corobca, "Tainele inimei" de Cristian Teodorescu, Mostenirea familiei Bildungsroman de Florin Toma, Cutia cu batrini de Andrei Oisteanu si Cruciada copiilor de Florina Ilis). Nu o voi discuta in contextul acestei relansari editoriale - e, de altfel, destul de greu deocamdata a vorbi despre un profil comun al cartilor de proza publicate de CR in noua formula.

As vorbi in schimb, ca autorul insusi, de o surpriza, pe care i-a facut-o editorul publicindu-i volumul, dar si de surpriza pe care Costel Babos i-a produs-o aceluia, trimitind manuscrisul. Pentru ca este vorba de un soi de literatura nuda, mai rara pe meleagurile noastre. De un sunet anume al frazei, de simplitate stilistica si de talent narativ. Si mai ales de un fel de naivitate auctoriala, ce se trage din lipsa de "trimiteri culturale". E una din cartile dupa care s-a cam tinjit la noi, nesofisticata, scrisa de un autor nefilolog, fara tehnica, dar cu "seva", cu "continut sufletesc", pusa pe hirtie cu harul aflat dincolo de gramatica.

Si nu degeaba il invoc pe Camil Petrescu, pentru ca, ajuns la un moment dat la Cenaclul Helion de literatura SF, naratorul-autor se intreaba neincrezator: "Dar eu nu stiu sa scriu, ce sa caut la cenaclu? Ma uit dupa muste? Am avut numai note proaste la limba romana. Habar n-am sa fac o compunere". Trimiteri amestecate la Camil Petrescu si, pardon, Ion Creanga se simt in aceste fraze. Caci, desi "autentic" in scriitura, pentru ca nefilolog, Costel Babos are mai mult din histrionismul si lirismele lui Creanga decit din intelectualismul camilpetrescian. Daca n-ar fi darul povestirii insa, cartea ar atinge cumva "gradul zero" al scriiturii. Ar fi la limita dintre literatura si non-literatura, document personal. Cu exceptia, poate, a citorva personaje memorabile si care nu sint, surprinzator, mama sau tatal (personaje principale), ci mai ales strabunica, Lucia, sora vitrega, sau Valer, vinzatorul de la alimentara din colt. De altfel, romanul e dedicat "fratilor mei Achim si Alexandru, mamei si tatalui meu, pe care ii voi iubi mereu". Alexandru Babos semneaza si o postfata, continind, de data aceasta, citeva "ginduri catre cititori" total "aliterare", straine literaturii.

Nu toti fratii pot avea talent literar, nici macar fratele preferat... Si mai este o fraza aiuritoare de prezentare, pe coperta a patra: "Romanul lui Costel Babos este o comedie - neagra - antropologica si ontologica, o cruda, ironica, dar in acelasi timp o duioasa autopsie a unei autobiografii banatene (sic!)". Nu stiu pe care dintre cititori poate cuceri o asemenea caracterizare, cert e ca romanul lui C. Babos e cel mai putin indreptatit sa produca astfel de fraze "critice". Cu care nu are nimic de-a face, nefiind o comedie de nici un fel (exclus cruda, ironica sau neagra, daramite toate la un loc!), ci, mai degraba, da, o autobiografie. Evocarea e mai mult grava - la limita pateticului - si "duioasa", nostalgica, cu rare pasaje umoristice (vezi aventurile - ati ghicit? - din armata sau pataniile din copilarie, via Creanga). Faptele narate sint atit de nude, incit autorul le declara, din prea multa pudoare si cu un graunte de ironie, "amintiri reinventate": "Toate personajele ce apar in aceasta carte sint fictive, iar intimplarile sint fictiuni.

Cel putin asa mi le amintesc eu (sic!). Aparitia unor nume, desi cu rezonanta, despre care cititorul ar putea crede ca a mai auzit, este pura coincidenta (vezi Iliescu, Ceausescu etc.). [...] Din varianta publicata a romanului lipseste un capitol, probabil cel mai intins si mai suculent, despre vecinii mei inventati, desigur. Mai ales vecinele. S-a opus sotia, sustinind ca, intre fictiune si realitate, apar prea multe coincidente, indeosebi de nume si intimplari. M-am grabit sa-i raspund: draga mea, eu nu cred in coincidente. Asa ca am scos capitolul".
As crede in Dumnezeu. Amintiri reinventate e o confesiune nuda, personala, dar si o recuperare sentimentala a copilariei, a parintilor, a traseului sau formativ. Un Bildungsroman, in fond, preocupat mai mult de "recuperarea" familiei destramate decit de restituirea unei epoci sau a unei copilarii in comunism (cu accentul pe al doilea termen). Ca si romanul Baiuteii, scris de Filip si Matei Florian (Editura Polirom, 2006) - in raport cu care are tema comuna, dar... un singur frate la apel -, copilaria este reparcursa nu pentru regimul comunist, ci pentru ea insasi. De fapt, pentru Costel Babos insusi, pentru care scrisul se pare ca are nu atit voluptati estetice, cit efect terapeutic. De exorcizare a lipsurilor si batailor din copilarie, primite de la tatal betiv, de evocare a imaginii mamei, fratilor si a tuturor "actantilor" din Bildungsromanul sau.

- "Revirimentul" povestii
"Inocenta" literara de care vorbeam se explica, asadar, nu prin debut - Costel Babos a mai publicat doua carti la Editura Marineasa, Un om din Wayfalua (1994) si Probleme barbatesti (aflam din cuvintul inainte) -, ci prin formatia sa nefilologica (e absolvent de chimie). Asa incit el pare a nu convinge pe nimeni, cu atit mai putin pe profesorii sai de romana din liceu, ca poate scrie literatura, si buna. Codas la scoala, emigrat (in sfirsit, dupa tentativele sale din comunism) in 1996 in Canada, Costel Babos trimite la Cartea Romaneasca volumul sau scris pe parcursul a zece ani, fara graba, fara "nici o motivatie". Si publicarea i se prezinta ca o veritabila surpriza lui insusi, si probabil familiei: "Ultima surpriza e aparitia acestui volum la Cartea Romaneasca, ceea ce neam de neamul meu n-a visat". Evocarea familiala curge firesc, chiar daca nu strict cronologic, cu naturalete si "onestitate", survolind uneori cu multa gratie frontiera patetismelor. Nascut intr-un sat banatean, copilul e crescut in primii ani de strabunica din partea mamei: "a fost cea mai frumoasa femeie pe care am cunoscut-o in copilarie. Cea mai calda, mai dragastoasa, mai feminina [...] am iubit-o instinctual, ca orice copil care-si iubeste mama. [...] Am fost ca puiul de gaina care, iesind din gaoace, se ataseaza de prima vietate iesita in cale". intr-o zi, strabunica pleaca dupa apa, lasindu-l legat de piciorul patului cu niste "jucarele" alaturi, un linguroi de lemn si o farfurie de tabla. Copilul de desface de "legatoare" si nimereste in dulapul cu oale, cu capul intr-o oala cu "groscior" (smintina).

Femeile, bunica si strabunica, il gasesc dupa cautari alarmate, adormit, "lincotind grosciorul ala bun", spre fericirea strabunicii: "Doi prostalai, a facut bunica, Florita sau Orbaneasa, cum o porecleau cei din sat. Un copil si-o baba fara minte". Dupa un an si jumatate, parintii se muta la oras, la Timisoara, luindu-l si pe copil cu ei. Se nasc apoi si ceilalti frati, Achim si, mai tirziu, Alexandru. O vreme stau in gazda la o "baba afurisita", baba Sofia. Cind tatal cumpara un "plat de casa" cu banii de pe vaca strabunicii, baraca din birne improvizata e asa de subreda incit, la un vint mai puternic, cartoanele de pe acoperis au zburat, lasind sa se vada mai nimic, "pe mama dormind intr-un pat improvizat", o lampa de gatit si "citeva haine spinzurate". Mama e, de altfel, o eroina a suferintei, indurata inca de mica: abandoneaza scoala la 12 ani, pentru a se ocupa de familie (patru frati), parasita de mama (care fugise cu un alt barbat, cu care mai face trei copii), iar ulterior se casatoreste, obligata de aceeasi mama (reintoarsa acasa, intre timp), cu un barbat betiv, care o bate. Anul casatoriei naratorului este si anul de divort al parintilor sai. Si asa mai departe ca... "inainte mult mai este"...

Figuri memorabile sint, alaturi de strabunica, unchiul Mihai, apoi matusa Lucica (unul dintre cei trei copii cu care se intorsese bunica fugara acasa), care moare de septicemie "pe unul din paturile mizerabile ale Spitalului Odobescu" (careia naratorul ii scrie ulterior citeva - lirice - scrisori imaginare). Cu acest episod, putem vorbi in carte si de capitolul "amintiri din copilaria comunista", incepind cu drama avorturilor ilegale si continuind cu saracia galopanta, cu nechezolul si rationalizarea alimentelor (vezi evocarea pravaliei lui Valer, vinzatorul libidinos si uleios "din talpi si pina in crestet") si ajungind la armata si la tentativa (a doua) de trecere a frontierei, impreuna cu Rafael, cind sint obligati sa stea o zi intreaga lungiti in apa, pentru a nu fi depistati de graniceri. Cartea aici se sfirseste, cind cei doi sint prinsi si arestati. Dupa eforturile disperate ale mamei sale si ale tatalui celuilalt, cei doi sint eliberati, nu fara a fi facut un "munte de promisiuni" socialiste. Cu o seara inaintea procesului, cei doi sconteaza o sentinta de minimum un an:
"- Imposibil, e absurd.
- Stii foarte bine ca orice e posibil, vorbim teoretic, cine ne opreste? Ce-ai spune, ce-ai face?
- As crede in Dumnezeu!".

Iata pasajul care da titlul romanului. Si care ne permite sa circumscriem cumva si profilul cartii: o autobiografie etica, emotionanta prin simplitate (stilistic vorbind, nu trebuie totusi omisa culoarea dialectala banateana, pe care C. Babos invata, pe parcursul cartii, s-o exploateze), un roman formativ evocator, in care sentimentele nu sint in nici un fel cosmetizate (de aceea si frizeaza patetismul, pe alocuri, precum in portretul mamei din capitolul omonim). Ca si Baiuteii, amintirile comuniste nu sint incrincenate si nici esentiale in economia ansamblului, aratind o data in plus relaxarea perspectivei in ce priveste epoca respectiva. Cartea e exact contrariul sofisticarii in literatura; ea mizeaza pe talentul narativ si se inscrie, iata, in acea categorie a prozei de azi care a marcat cu succes revirimentul povestii, revenirea naratiunii in prim-plan. Dar si revenirea, inca destul de curioasa, a "amintirilor din copilarie" si a bildungsromanului. Sintem, se pare, in plina tendinta retro in modele literare...

de Adina DINITOIU