11. FANTASTICUL IN SF

Fantasticul literar este un domeniu de o diversitate morfologica si tipologica extrema, datorata varietatii manifestarilor sale, precum si transformarile suferite de-a lungul anilor in functie de paradigmele unor epoci si de abordarile particulare ale unor autori cu o puternica marca stilistica si tematica. Desi temele fantasticului par a fi limitate si s-au inregistrat nenumarate incercari de a le cataloga, abordarile diverse si combinatiile nascute de imaginatia autorilor au pastrat vitalitatea domeniului. Proteismul fantasticului se reflecta si in definitiile aplicate domeniului amintit (domeniu categorisit cand drept gen literar autonom, cand drept arie tematica sau categorie estetica). Ocurenta sa in spatiul fictional al SF-ului impune o delimitare categoriala sau de gen, pentru care propunem trei definitii clasice:

a) Roger Caillois defineste fantasticul dintr-o perspectiva ontologica, analizand raportul de realitate existent intre fantastic si real. El plaseaza fantasticul intr-o serie istorica (inlocuitor al feericului/miraculosului si precursor al SF-ului) si considera ca trasatura definitorie a sa Fisura in real, adica „un scandal, o ruptura, o irumpere insolita, aproape insuportabila, in lumea reala", „o ruptura a coerentei universale" (R. Caillois, op. cit., pp. 145-146), avand ca rezultat spaima, teroarea, groaza in fata inexplicabilului, a necunoscutului.

b) Tzvetan Todorov propune in Introducerea in literatura fantastica o definitie de tip structuralist. Pentru el orice povestire este o miscare intre doua echilibre asemanatoare, dar nu identice, iar fantasticul rupe echilibrul sistemului initial. Todorov nu face altceva decat o descriere a structurii vide, a schemei in care intra fantasticul, inventariind invariantele in functie de care se configureaza opera semnificanta. Pentru el fantasticul pur reprezinta un ideal, linia mediana, pe care cititorul oscileaza impreuna cu autorul, intre explicarea evenimentelor neobisnuite conform regulilor lumii noastre rationale si incapacitatea de a face acest lucru. Todorov spune ca in realitate cititorul (ca si autorul) inclina aproape intotdeauna spre una sau alta din cele doua variante, adica spre fantasticul straniu (daca explicatia poate fi data in cadrul sistemului de reguli al lumii reale), fie spre fantasticul miraculos (aici cu un sens diferit de cel obisnuit: daca explicatia necesara presupune existenta unei lumi guvernate de legi cu totul diferite).

c) O a treia definitie, dintr-o perspectiva semiotica, pleaca de la conceptul de semiotica definit de Iurii Lottman. Astfel, un spatiu real sau imaginar, guvernat de propriile sale legi, se constituie intr-un tot coerent, coeziv si autonom, numit „semiosfera". Fantasticul apare din intersectia semiosferei lumii reale cu o alta semiosfera, ale carei reguli sunt cu totul diferite (vezi si definitia lui Caillois). Intersectia lor provoaca o bulversare partiala a regulilor ambelor semiosfere, bulversare care ia forma fantasticului, ininteligibilului, supranaturalului.

In functie de perspectiva impusa de text prin narator (naratiune subiectiva cu narator implicat sau nu/naratiune obiectiva) putem distinge un fantastic exterior, pur, care afecteaza lumea textului, si un fantastic interior/subiectiv/psihologic, unde apare incertitudinea, posibilitatea ca elementul fantastic sa se datoreze perceptiilor deformate ale unui personaj-narator-actant. Fantasticul psihologic a aparut o data cu orientarea literaturii inspre abisurile constiintei individuale si inspre explorarea subconstientului, iar in planul istoriei literare o data cu zorii modernismului (incepand - prematur? - cu E.A. Poe).

S-a considerat ca printre trasaturile definitorii ale unei constructii imaginare fantastice s-ar numara: plasarea intr-un spatiu socio-cultural cunoscut (magic, mitic), orientarea interogativa a naratiunii, spontaneitatea, sesizarea globala a obiectului, ocultarea viitorului semnificant pentru pastrarea misterului (caz in care fantasticul se apropie si de genul politist). O alta caracteristica ar fi aceea ca misterul nu se cere cunoscut, descifrat, ci - opunandu-se atat literaturii realiste, cat si celei science-fiction - el trebuie interiorizat. Apoi, din pricina acelei ,,fisuri in real" amintite mai sus sau a ezitarii intru explicarea misterului, adica din cauza raportarii la niste stari tranzitorii, s-ar parea ca fantasticul isi gaseste expresia mai ales in scrierile scurte sau la nivelul fragmentului. In fine, o trasatura esentiala este aceea ca fantasticul apare incalcand ordinea unei lumi, insa - prin insasi aparitia sa - el intareste si delimiteaza si mai strict zona de realitate in care intruzioneaza.

In ceea ce priveste science-fiction-ul, Caillois il considera ca fiind un produs genologic si istoric rezultat din transformarea prin rationalizare a fantasticului. Insa, din perspectiva semioticii literare, SF-ul poate fi gandit ca o semiosfera independenta, o lume fictionala rezultata din cea a lumii acceptate ca rationale (lumea de referinta) printr-un procedeu dublu, de extrapolare a regulilor acesteia si de reflectare in oglinzi semnificante (privire „in specula" sau - in sens restrans - speculativitate). Intersectia unei semiosfere de tip SF (subliniem: acceptate ca „reale" in cadrul pactului fictional autor-lector) cu o semiosfera de tip fantastic, ale carei legi sunt, pentru lector, nesemiotizate sau chiar asemiotice, provoaca in constiinta lectorului aceleasi efecte ca si intersectia unei semiosfere apartinand realului cu una fantastica. Relatia fantastic-SF urmeaza, in mare, aceleasi reguli ca si cea dintre fantastic si realitate. Doar ca in primul caz, avand de-a face de ambele parti cu teritorii ale imaginarului mai putin restrictive, contactul celor doua semiosfere va da nastere la o diversitate mult mai mare de situatii insolite. In acest spatiu nu foarte strict delimitat apar toate subcategoriile fantasticului, denumite adesea prin substantive calificative ce sugereaza fie modul de tratare a temei, fie atitudinea adoptata de autor: oniricul, feericul/miraculosul, straniul, goticul, horror-ul, fantasticul straniu, fantasticul ludic, parodic, legendar (heroic fantasy), mitologic, grotesc, absurd etc. Granitele genologice si tipologice sunt transgresate constant, toate categoriile si subcategoriile amintite putand fi combinate multiplu, astfel incat la tinerii autori nu vom intalni decat rareori scrieri fantastice „pure", conforme schemelor clasice, si cu atat mai rar scriitori specializati pe o anumita subcategorie sau arie tematica. Tendinta postmoderna este ea insasi una de disolutie a granitelor, de reevaluare, judecare si revalorificare prin „impurificare" a genurilor si speciilor literare decelate teoretic in epocile anterioare. Astfel, in spatiul literar romanesc al ultimului deceniu, vom intalni diverse situatii.

Prima este cea a autorilor din generatiile asa-numite „optzecista" si „nouazecista" si include autori care scriu in general texte cu caracter SF, dar care se folosesc accidental ori sistematic (si) de schemele tipice fantasticului in povestiri sau nuvele independente.

Printre cei care au cochetat mai des cu domeniul fantasticului ii gasim pe Sebastian A. Corn („Nenascut, in masina de scris", „Parcursul de golf"), Mihail Gramescu („Moara lui Hans", „Mirosul fricii", „Gloria", dar si romanul Moara de apa), Adrian Ionescu („Regasire in campul cu hlandani"), Ovidiu Mustafa („Povestea a trei domni cat se poate de respectabili"), Ana-Maria Negrila („Cand s-a nascut" (3)), Liviu Radu („Sarpele", „Seara, la o ora dupa apusul soarelui", „Poveste cu Mephistofeles"), Don Simon („Priveste inainte cu manie"), Doru Stoica („Povestea lui Fane Tamaie"), Liviu Surugiu („Daniel", „Burta", „Castelul cainilor"), Pompilian Tofilescu („Ora de dupa miezul noptii"), A. Valachi („Sheila"). Izolat, au mai scris povestiri fantastice autori consacrati aproape exclusiv pe domeniul science-fiction, ca Silviu Genescu („Scamatoria"), Danut Ungureanu („In viteza", „Jurnalul unei case de nebuni"). In unele povestiri in care se simte atmosfera de realism magic, specifica scrierilor sud-americanilor, se remarca Michael Haulica („El", „Anotimpul de praf", „Lebada").

Toate scrierile amintite aici apartin fantasticului straniu, bizar sau mitologic, fantasticului „pur", zona in care intalnim si autori care, desi au fost asimilati in cadrul limitativ al SF-ului, se dedica exclusiv (sau aproape exclusiv) scrierilor fantastice, asa cum fac Ladislau Daradici, un autor bine individualizat („Orbul", „Fantana", „Sobolanul", „Sarpele"), Radu Haraga (amintim reusita povestire „Ceata"), Jean-Lorin Sterian (cu volumul Balthazar si hazardul, in care povestirile fantastice fac cea mai buna parte a cartii), Camelia Onciu (cu o atmosfera blanda, amintind uneori de povestirile lui Mircea Eliade, in „Dupa-amiaza in care am facut placinta cu mere" si „La doamna Caoara") sau, in fine, Costel Babos (volumul Un om din Wayfalua, unde se imbina in fantastic plasat in spatiul rural autohton cu o tratare ludica a textului, alunecand deseori spre absurd) si Mihai Alexandru (cu volumul Septembrie, pe la mijloc).

O a doua tendinta, mai eterogena, dar si mai fertila, este cea de a folosi cadrele spatio-temporale si recuzita specifice science-fiction-ului sau de a construi lumi incadrabile in acest teritoriu imaginar (desi nu fara oarecare rezerve) pentru a permite dezvoltarea unor spatii narative cat mai putin restrictive. Astfel de scrieri se preteaza unei incadrari integrale in science-fiction numai daca admitem o definire larga a acestui mod literar, independenta de anumite teme si motive tehniciste si caracterizata prin extrapolare si speculativitate. Vom intalni scrieri de o varietate extrema, de la cele cu tenta absurda (Ilarion Calciu - „Calatorie in Corgivolia") pana la povestiri cu o puternica tenta mitologica (Ovidiu Bufnila - „Cain si Abel", Bogdan Tudor Bucheru - „Atingerea", Mihail Gramescu - volumul Saritorii in gol, Ana-Veronica Mircea - „Ziua retragerii", Catalin Sandu - „Acolo, sus, vulbul", „Intoarcerea fiilor risipitori", Don Simon - „Duna", Doru Stoica - „Lumbricus Glacialis"), chiar apocaliptic (in cheie ironica, cum face Costel Babos in „Calipsul", in cheie mitologica, asemeni lui Liviu Radu in „Ziua dimensiunii zero", sau cu un realism exacerbat, precum Constantin Cozmiuc in „Numaratoare inversa").

O precizare necesara: mitologicul nu este neaparat unul de sorginte clasica, ci, de multe ori, mythos-ul terestru este extrapolat sau i se folosesc structurile constitutive pentru construirea unor mituri alternative. Un caz clar este cel al fantasticului legendar (heroic fantasy), pentru care stau ca exemplu multe din povestirile mai recente ale scriitoarei Ana-Veronica Mircea (deocamdata cea mai prolifica si mai autentica autoare de acest gen din Romania), dar si unele texte ale altor autori: Aurel Carasel - „Drum de cavaler molecular", Costi Gurgu - „Minunata Caoara", Mihai Samoila - „H'Kalo Kalah" (un text extraordinar elaborat si percutant), Pompilian Tofilescu - „Rogul".

Alte forme pe care le imbraca fantasticul in cadrul SF-ului din ultimii zece ani sunt ludicul (Costel Babos, Ovidiu Bufnila - care exceleaza in domeniu - , ocazional Darius H. Luca, David Florian sau Radu Pavel Gheo), miraculosul/feericul (Aurel Carasel, Marian Truta), fantasticul psihologic/subiectiv (Cotizo Draia - „Clip", Adrian Ionescu - „Buna dimineata, domnule Yona", Danut Ivanescu - „Terapie de soc cu efecte secundare", Cristian Lazarescu - „Statia de metrou", Don Simon - „Si papusile mor", Liviu Surugiu - „Intalnirea", Andrei Valachi - „Calatorie prin natura moarta alternata cu peisaj romanesc").

In ceea ce priveste raportul de echilibru dintre fantastic si science-fiction in cadrul unui text independent, cititorul se confrunta cu o varietate de situatii, in functie de gradarea acestui raport. Astfel, sunt frecvente situatiile in care fantasticul survine ca o fisura in lumea imaginara science-fiction, ca un accident ce destabilizeaza temporar aceasta realitate fictionala, cladita pe niste legi de obicei rationale, prelungiri ale celor din lumea care se raporteaza lectura. Canoanele impuse istoric si delimitarile stricte intre tipurile de naratiune sunt - dupa cum am spus - dinamitate, insa nu in totalitate, astfel ca, de obicei, fantasticul ia cel mai adesea forma mitologicului (cadru mult mai institutionalizat), mai rar cea a fantasticului straniu. Cu alte cuvinte, intersectia de care aminteam se face intre o semiosfera bine semiotizata (cea a SF-ului, cunoscuta sau inteligibila pentru lector) cu o alta semiosfera la fel de bine semiotizata (cea a mitologicului), de unde si preponderenta in scrierile autorilor romani a elementelor mitologice crestine, specifice civilizatiei europene, dar si a fantasticului miraculos basmic. Specificul acestor texte, care exemplifica cel mai clar intruziunea fantasticului intr-un univers imaginar SF, este caracterul de catalizator indeplinit de elementul fantastic. Chiar si in multele scrieri cyberpunk aparute prin contaminare si asimilare in literatura romana, elementul mitologic creeaza (atunci cand survine in text) o senzatie de insolitare comparabila cu cea a intruziunii clasice a straniului in real. Ideea se poate verifica in scrierile multor autori, din care ii amintim pe Sebastian A. Corn („Supersonic spre Colchida"), Michael Haulica („Madia Mangalena", „Neverly Hills"), Ana-Maria Negrila („Pesterile de fum ale timpului", „Pangul albastru"). Combinatiile posibile nu se opresc insa aici si nu se limiteaza la mitologie. Mitologicul intervine insa deseori in spatiul SF, influentand evenimentele (cu aceeasi naturalete cu care surveneau minunile in miracolele si misterele medievale) in multe din povestirile unor autori ca Alina Popov („Tipat de licurici peste apa mortii", „Noapte adanca la Vaya con Dios"), Radu Pavel Gheo („Cantul pentru calea far' de tihna", „Valea cerului senin"), Don Simon („Casa iubirii", „Ramasitele verii"). La fel se intampla cu feericul/miraculosul basmelor la Mihail Gramescu („Soricica"), Adrian Preda („Iosif"), Radu Pavel Gheo („Poveste de Craciun"), Pompilian Tofilescu („Motanul zburator"). In „Eucarionul", Adrian Ionescu realizeaza o antiutopie in care se insinueaza oniricul, iar Mihail Gramescu reuseste o suprapunere incitanta a fantasticului in lumile imaginare SF din „Serialul", „Unitatile de timp infinitezimale", „Lidia" etc. In aceleasi cadre SF apare fantasticul psihologic/subiectiv si cel oniric la Danut Ivanescu („Si Pinochio era viu") sau Viorel Parligras („Degete osoase", „Fantastica lume a lui Cristobald"), iar Ovidiu Bufnila, un autor cu un stil si o tehnica narativa extrem de individualizata si dinamica, combina excelent fantasticul straniu cu mitologicul si cu science-fiction-ul, adoptand in acelasi timp un ton ludic si usor parodic (vezi romanul Jazzonia si culegerea de povestiri Moartea purpurie). In Aventurile in Exterrior, volumul lui Lucian Merisca, spatiul SF este un cadru pentru o serie aproape sufocanta de evenimente dezlantuite sub semnul fantasticului absurd si ludic.

Tzvetan Todorov considera ca uneori anumite modalitati de lectura pot dizolva fantasticul, pe care lectorul (in cadrul acelei ezitari lecturale) il va percepe fie ca alegorie (caz intalnit adeseori), fie ca poezie. Ultima situatie se poate remarca in unele din textele lui Adrian Banuta („Nopti cu Erna", „Ochii", „Bumerangul"), Cristian Lazarescu („Orbul nebun furios si paraliticul lucid"), Don Simon („Electric blue"), Danut Ungureanu („Prin pulberea de aripi", „Soare sub flanse", „Ploi tarzii").

O alta tehnica de intruziune a fantasticului in cadrele naratiunii SF este prin exploatarea conceptului de realitate virtuala care, in cadrul unui text autonom, are acelasi statut de lume imaginara fata de realitatea textului ca si povestirea fata de lumea reala; cu alte cuvinte, este vorba de o naratiune fantastica imaginara (de gradul II) introdusa in povestirea propriu-zisa, asa cum face Florin Pitea in „Ancalagon" sau „Shai-Tan".

Gradul de stranietate (de tip fantastic) al lumii imaginare SF poate creste pana intr-atat incat asemanarile cu realitatea sa-i acutizeze caracterul de semiosfera independenta, cu alte reguli de functionare, in cadrul altui tip de rationalitate. Aici exceleaza autori ca Val Antim („Identificarea Paradisului", „Fenomen inexplicabil de violare"), Ovidiu Bufnila (cu universul Jazzoniei, dar nu numai), Sebastian A. Corn („Jallalabad este liber", „Carcase", „Vineri, daca nu ploua" sau extraordinarul ciclu Eucronoza), Mihail Gramescu („Prietenul"), Ana-Maria Negrila („Imparatul de inghetata"). O mentiune speciala merita Don Simon cu lumea sa de inspiratie cinematografica, mitologizata („Psycho 23", „U-TV Man", Realitatea panvala", „Workers", „Nicholson", „Antonia cu ochii arsi"), si in general grupul de autori ai antologiei Motocentauri pe acoperisul lumii. Mai mult, Sebastian A. Corn face un tur de forta prin suprapunerea mai multor universuri stranii (in romanul Quirinial Ave. 2484) si chiar impune - in romanul experimental Aquarius - o lume cu totul stranie, greu raportabila la real. Aquarius apartine unui spatiu imaginar in care, inversand raporturile din definitia lui Caillois, putem spune ca realitatea cunoscuta (episodul uciderii lui John F. Kennedy) apare ca fisura in fantastic. Aici fantasticul inabusa „realul" SF-ului sau - revenind la ideea lumilor fictionale - spatiile imaginare straine devin mai putin extrapolative, infiorand in primul prin stranietatea lor.

Aproape de extrem, in lumi cu totul straine, in alteritatea nesemiotizata, greu raportabila la real, ne duc unele povestiri ale lui Val Antim („Panza si cearsaful", „Sphynxoid pergamentos neidentificat"), Aurel Carasel („Poveste de iarna") sau Mihail Gramescu („Meusa", „Necunoscuta"). La fel face si Sebastian A. Corn in amintitul roman Aquarius, dovedind ca, atunci cand relatia fantasticului cu realitatea (fie si extrapolata) slabeste pana la disparitie, universul fantastic se constituie intr-un spatiu unitar, avand o coerenta interna, si poate sa se extinda pe mai multe pagini, pierzandu-si caracterul fragmentar. El nu mai reprezinta in acest caz fisura in real care vine sa intareasca - prin stranietatea sa - stabilitatea prezentului, ci devine un continuum straniu, non-uman.

Per ansamblu, literatura science-fiction a ultimului deceniu pare sa fi exploatat toate domeniile imaginarului si sa fi experimentat toate combinatiile imaginabile, reusind sa creeze suficiente piese de rezistenta in domeniu, sub semnul postmodernist al ignorarii granitelor genologice si tipologice, prin suprapunerea spatiilor, prin diversitatea stilistica a abordarilor si prin gradarea variata a raporturilor dintre domeniile imaginarului, numite de noi realitate, fantastic, feeric sau SF. (RPG)

 

Dictionar SF de Dan Mihai Pavelescu

Editura Nemira ( colectia Nautilus) , decembrie, 1999