Pe tata l-am cunoscut intr-un mod nespectaculos, as zice, acum, gandindu-ma retrospectiv. Nimic iesit din comun. Dimpotriva, as zice. Si as mai zice: intrasem sa-mi cumpar un pachet de tigari. Nu cu prea mult chef, birtul acela nu-mi inspira prea multa incredere in ciuda firmei de tabla vopsita cu fond rosu si litere negre, de-o schioapa: "La Sârbu"; adica intentia de alint era evidenta. In realitate un birt ordinar, unul dintr-acelea, iesite dupa '89, ca ciupercile dupa ploaie. O dugheana in care se inghesuiau cei ce nu aveau altceva mai bun de facut, indivizi de un nivel submediocru; cersetori, cred, borfasi, curve si tot felul de lichele. A, nu e o noutate doar ca eu nu obisnuiam astfel de locuri. De cum intrai te lovea mirosul pestilential, un amestec de bauturi alcoolice si fum de tigari ieftine, nespalare si closet. As zice. Insa am intrat. Pentru ca, asa cum am spus, voiam sa cumpar un pachet de tigari. Hotarat s-o inchei cat mai repede. Insa tocmai cand sa ies, cineva m-a apucat de maneca.
- Unde te grabesti asa, baiete, ca nu dau turcii!
Replica mi s-a parut oarecum cunoscuta. M-am intors, poate cineva care ma stia? Desi parea improbabil. O auzisem la una din orele de istorie, se petrecea prin zilele lui Cuza. Parca. Dar nu era vorba de turci ci de tatari. Ori poate gresesc...
Coincidenta facea ca batranul ce se agatase de maneca mea sa fie chiar tata. De unde sa stiu? Prin ce conexiuni? Un betivan din partea locului, m-am gandit si mi-am dus imediat mana la buzunar schitand gestul de a-i oferi niste maruntis. Tocmai tata.
- Ce-i drept, nu dau turcii, am raspuns, dorind sa ma vad iesit de-acolo cat mai repede, asa ca dau eu un rand.
Am facut semn chelneritei, o femeie bondoaca ce purta un sort peticit si slinos, asortandu-se perfect cu atmosfera localului. Se misca cu o incetineala de-a dreptul exasperanta, tragandu-si picioarele dupa sine a lehamite.
- Cum iti zice, baiete?
Batranul se tinea inainte de maneca mea.
- Multam. Frumos gest. Si nobil, baiete.
Ii tremura mana si parea nehotarat daca sa-mi dea sau nu drumul. In cele din urma se desprinse si-mi facu semn cu degetul. Era ceva in privirea lui. Nedeslusit pentru mine. Moale. Ceva moale, dar ce? M-am apropiat cu urechea, nestiind ce vrea, daca vroia, sau daca nu.
- Poftim, d-le?
Mirosea a rachiu de drojdie si inca a ceva nedefinit. Am remarcat faptul ca-i tremurau, de fapt, amandoua mainile, poate ca suferea de Parkinson, mi-a trecut prin gand, sau poate doar toane ale batranetii. Ori de la alcool? Privirea lui m-a impresionat. Nu stiu de ce, sau ce anume. Avea ceva. Spunea ceva.
- Cum ziceai ca-ti spune? De ce nu iei loc?
- Nu ziceam, d-le...i-am raspuns. Nici nu va cunosc. Am intrat sa-mi cumpar un pachet de tigari...
- De care tigari? Nu trebuie sa cumperi, te servesc eu, haide, stai jos!
La o masa alaturata, un barbat cu fata spana, infofolit intr-un pardesiu in carouri albe pe albastru, adormise cu gura cascata si o musca i se plimba nestingherita pe buze. Mi s-a parut respingator. De-a dreptul. As zice.
- Pretor? a mai intrebat o data tata, neascunzandu-si surpriza.
Mirarea sa parea atat de sincera incat primul impuls a fost sa nu spun nimic. Sa-l las sa se mire in voie. Dar nu m-am putut stapani si i-am atras chelneritei atentia.
- Marasesti! Bune tigari...
- Pe omul acela l-a prins voma in somn, ar trebui cineva sa-l trezeasca.
- Ba sa borasca cat ii place daca ie porc, jigodia!
Replica obraznica a chelneritei m-a lasat perplex. Asta e. Era bine daca o stergeam cat mai repede sau daca nu intram deloc. Acum era prea tarziu, apucasem sa ma asez la masa, cu tata. Sa povestim. Ma rog, sa schimbam cateva replici.
- Credeam ca nu mai exista nimeni cu numele acesta...adica eu n-am mai auzit...vreau sa spun ca n-am rasfoit niciodata o carte de telefon...
Parea ca se incurcase de-a binelea. Pe urma s-a scarpinat nesigur pe crestetul capului, unde nu mai avea nici un fir de par.
- Nici nu exista. Suntem singura familie Pretor in oras. Mama a lucrat la evidenta populatiei si stiu cu certitudine. Mi-a spus-o ea ca pe-o curiozitate.
Adevarul era ca eram foarte mandru de acest fapt. De faptul ca nu mai erau si altii cu acest nume. Am facut de multe ori parada de el. Imi placea sa ma simt unic, cred. Fiecaruia ii place sa se simpta unic. Cred. Si suntem. Nu datorita numelui, dar atunci nu realizam acest lucru.
- Si eu, baiete?
L-am privit nedumerit. Mi-am amintit insa si i-am mai facut un semn chelneritei.
- Nu, nu asta. Cum ramane cu mine?
- Nu inteleg...
Nu intelegeam.
- Si pe mine ma chiama Pretor, deci cum e cu certitudinile, asta voiam sa spun.
In incapere fumul se ingrosa mereu. Nu aerisea nimeni. Ma usturau ochii si gatul si cred ca incepusem sa si lacrimez. Dinspre veceu se simtea o duhoare puternica, iar din spatele meu, chiar mai patrunzator, duhnea a nespalare. O ceata de tigani se inghesuia in jurul unei mese anemice si se certau intre ei vorbind toti in acelasi timp. Doar focul din mijloc le mai lipsea.
- Si pe mine ma chiama Pretor, hai sa bem o tuica pentru asta!
- Da...bine, sa bem.
Nu stiu ce ma apucase subit. Era ceva in privirea tatei. Era ceva in glasul sau. In gesturile sale. In intreaga sa tinuta.
- Sau mai bine un coniac?
- Poate sa fie si coniac.
- Ori daca preferi rom...
- Fie si rom.
- Mai bine o vodca si o platesti tu. Eu sunt cam lefter in ultima vreme. Scuza-ma...
- Nu se poate.
Cred ca ridicasem tonul, desi neintentionat.
- E ziua mea norocoasa, baiete.
- Nu se poate sa te cheme Pretor!
Poate ca m-am si rastit. Neintentionat.
- N-are cum. Suntem singura familie din oras. Unica! Mi-a spus-o mama. A lucrat, pana nu demult, la evidenta populatiei.
Am comandat cate-un rom, ospataritei. A dat mofluz din cap. Purta un sort mototolit si slinos si cand merge parea ca-si tareste picioarele. Cred c-am mai spus-o. Se misca exasperant de incet.
L-am intrebat de varsta.
-Cat imi dai?
Am mers la nimereala.
- 50? 55?
Arata de 70 dar n-am vrut sa-l jignesc.
- Ha, ha, baiete, n-ai nimerit. Pe mine ma cheama tot Pretor.
Mi-a intins buletinul. Totul corespundea. Nascut la, in, fiul lui si al, domiciliat in, strada, numarul...I-am si spus. Sunt datele personale ale tatalui meu. Cu singura diferenta intre prenume. El era Aurelian iar tatal meu fusese Aurel. Si ca el traia, in timp ce tatal meu murise pe cand eu nu implinisem nici un an. Pe tata il stiam doar din povestile mamei si ale bunicilor. Doar din fotografii...
Probabil ca am mai cerut un rand de rom.

Cand sa ies, m-am simtit tras de maneca. Un batran cu privirea blanda, blajina, ca a unui copil.
- Ma grabesc, i-am spus, imi pare rau dar ma grabesc. Am o intalnire.
Si rugatoare in acelasi timp.
Mi-a tras cu ochiul.
- Da, stiu. Cu mine, baiete, m-a asigurat el.
- Nu se poate!
Cred ca ma rastisem. Cred ca acoperisem toate celelalte zgomote din carciuma. Pana si tiganii si-au intrerupt injuraturile pentru-a ma masura din cap pana-n picioare. Suspicios si piezis.
- Hai, barosane, da' ce, ti s-a urcat romul la cap?
Totul corespundea. Pana si adresa. Strada Campului, numarul 3.
- Acum nu mai locuiesc acolo. Sunt zece ani. De cand mi-au murit parintii. Am vandut si m-am mutat la garsoniera.
Imi intoarse fila si-mi arata viza de flotant.
- Cu chirie, dar nu mai am cu ce plati. M-au instiintat ca ma dau afara.
Priveam zapacit, poate. Naucit. Mi se lasase ceva ca o ceata pe ochi. Pe la 14 ani incepusem sa ma lungesc dintr-o data. Eram slab ca un bat si, uneori, ridicandu-ma din pat, ameteam. Lucrurile din jur pareau ca-si pierd contururile si nu mai vedeam nimic.
- Cred ca au sa ma dea afara. Mi-au pus-o in vedere.
Aveam aceeasi senzatie. Cu aproximatie. Poate si din cauza romului. Poate si a fumului. Ma usturau ochii si gatul. Incepusem sa si lacrimez.
- Esti tatal meu? l-am intrebat.
Ce intrebare prosteasca. Desigur ca era tatal meu.
- Nu, a facut tata. Nu sunt beat.
- Mort in '62. Pe cand nu implineam nici un an. De Oreion. Ori din pricina Oreionului dupa ce-a facut o complicatie. Ai avut, vreodata Oreion?
- Cum sa fiu eu tatal tau, baiete? Eu n-am fost casatorit niciodata. N-am trait cu nici o femeie. Nici n-as fi putut, de altfel. Un accident, din copilarie.
Isi scoase o fotografie de cand era copil si mi-o arata. O stiam. O avea si mama in albumul ei. Marime 6/4. Bruna. Invechita. Tata in fata casei cu o minge de cauciuc sub brat. Morocanos de parca se suparase pe fotograf.
- De unde-o ai?
- Ce intrebare e asta? E fotografia mea. Mai am cateva pe-acasa. Prin garsoniera, daca nu mi le-o fi aruncat...
- O ai si pe cea cu cainele lup?
- Da...Ma privi banuitor. De unde stii?
- Pentru ca o are si mama.
- Iti povesteam de accident...Stii, jocul acela, " Imparatul pe tron". Ne suiam in varful unui morman de nisip sau pietris si ne impingeam unul pe altul. Odata, am alunecat pana pe linia ferata, tocmai cand trecea un vagon de marfa. Il trimisese manevra. Stii la ce ma refer, probabil ca te-ai jucat si tu in triaj. Si mi-a retezat amandoua picioarele. Lovi cu ele semnificativ, in podea. Proteze!
- Tata nu purta proteze, am recunoscut. A murit de Oreion. Ori din pricina lui. Ti-am mai spus, nu? E vorba de Meningita. Dar mama si bunicii mai traiesc. Cred ca iara ma repet...
- Nu stiu
Parea ca nici nu stia.
- Parintii mei au murit acum 10 ani, deci...
Se repeta si el.
- Iar pana sa moara, am locuit impreuna pe Campului 3. Noi! Nu voi! Baiete...
Apoi am observat ca tiganii plecasera. Iar din fund, cineva canta potrivind cuvinte fara nici o noima. Un fel de lalait.
- Iar tu locuiesti acum acolo.
- Da, am spus eu.
- Dar nu de cand te-ai nascut, ca tu ai mai mult de 10 ani, iar acum 10 ani eu eram inca locatarul de drept. Sau poate voua v-am vandut casa? Sa nu fi retinut atata lucru? Pretor e un nume atat de rar. Am sa verific in contractul de vanzare.
Isi freca continuu palmele. Poate pentru a nu se observa cat ii tremurau de tare. Din cand in cand se scarpina in crestet. Rase nervos. Sau putin cherchelit.
- Ia zi, baba Sofia, de la noua, mai traieste, he?
- O stiai pe baba Sofia?
- Pai ce intrebare e asta, baiete, sigur ca o stiam. Daca am copilarit acolo...M-a trimis mama, o data, dupa un pahar de zahar. Ne mai imprumutam, ca intre vecini. Asa ca am batut in usa babei dar nu mi-a raspuns nimeni. Si ce mi-a venit mie sa inconjor casa prin spate si sa trag cu ochiul prin fereastra de-acolo. Fereastra era acoperita cu hartie albastra pe dinauntru, da tot am gasit o gaura prin care sa spionez. Ei si ce crezi? Baba Sofia era cu o fata. Fata despuiata. Iar baba sus pe masa ii pusese aleia poalele-n cap. Si tinea ceva in manini ...Parca framanta aluat. Se uita tinta la gaura din hartie prin care trageam eu cu ochiul. Si bolborosea, nu stiu ce, nu se auzea pana la mine. Vrajitorie curata. M-am pisat in pantaloni de frica. Paharul in care trebuia sa aduc zaharul l-am scapat din mana si s-a spart. Dar inainte de a cadea jos si sa se sparga, eu eram deja ajuns acasa cautand o ascunzatoare printre bratele mamei.
- Dar bunicii n-au cumparat casa de la nimeni, m-am opus eu. Au construit-o singuri. Cu caramida facuta de ei. Locul l-au cumparat de la un bogatas. Un chiabur. Unul Soani. Sau Sandor. Locuia o strada mai jos. L-a vandut aproape pe nimica, voia sa scape de avere si de deportare. Pana la urma tot l-au dus, eu nu l-am cunoscut, mi-a povestit bunicul...
- Ba, eu l-am stiut. Stiu si cand l-au dus. Ca au venit dupa el intr-o noapte si nu l-au lasat sa ia nimic cu el. Avusese si un cal. Bunicu-tau nu ti-a povestit nimic despre cal?
- Un cal bubos?
- Da, avea cateva bube pe el ce nu i se mai vindecau. Il pastea mereu in fata casei iar noi, copiii din imprejurimi, ne pusesem sa-l incalecam o data. Ne-am numarat si sortii au cazut pe mine. Asta a fost inainte de a avea accidentul. Dar nu cu mult. Eu nu stiam sa calaresc. Nu stiau nici unul. Parca ce, mare lucru, m-au convins ceilalti. Te prinzi cu mainele de coama si strangi cat poti cu genunchii. Numai ca n-am mai apucat sa-l calaresc. Calul s-a speriat la apropierea noastra poate din pricina taraboiului pe care-l faceam. A dat sa fuga si cum picioarele din fata le avea impiedecate, a sarit intr-o groapa, pe care tot Soani o facuse ca sa planteze un pom, s-a dezechilibrat , a cazut si si-a rupt nu stiu ce pe dinauntru. Au trebuit sa-l omoare, nu mai era nimic de facut. Pe urma, sa-i platim calul si alta nu. Era ca turbat. Tinuse mult la cal, asa bubos cum era. Bani, de unde? Parintii mei abia ce cumparasera locul de la el si faceau caramida. Si economie la sange...
- Povestile astea se aseamana uluitor! am remarcat. Sunt sigur ca la inceput locuiati intr-o baraca de carton...
- Chiar asa. Ti-a spus bunicul tau?
Am dat afirmativ din cap. Fumam deja, tigara de la tigara.
- Ti-a spus si de lampa de gatit, cand a explodat? m-a intrebat tata. Avea o privire atat de limpede in momentul acela.
- Da. Noroc ca nu era nimeni pe-acasa, nu-i asa? A ars toata baraca.
- Ba eu eram, baiete.
- Bunicul povestea ca n-a fost nimeni...
- O fi uitat, stii cum sunt batranii...

Timpul trecea fara sa mai observ. Orele, minutele, nu mai pareau importante. Ceva imi vajaia pe la urechi si nu se numea oboseala. Am mai cerut un rom si inca unul. Al catelea sa fi fost?
- Povesteai de cal.
- Asta a fost tot. Tata mi-a tras o bataie cum n-o mai facuse niciodata.
- Cine, bunicul?
- Nu. Care bunic? Vorbeam de tatal meu...Ziceam ca m-a batut. Pe urma i-a parut rau. Ca oricum n-a platit calul. A tot amenintat Soani. Pana intr-o noapte cand l-au luat si l-au dus dracului. Am auzit ca ar fi murit. Ca nu s-a putut adapta la conditiile din Baragan. Traiau in vizuini scobite in pamant, ca serpii.
- Te-a bucurat?
- Ce anume?
- C-a murit Soani...
- Nu, cum sa ma bucur. Pentru o bataie?
Acelasi raspuns. Puteam s-o jur. Cunosteam dinainte toata istorioara.
- Poate ca totusi, esti tatal meu!
- Mi-ar fi placut sa am un baiat ca tine.
- Mama povestea ca a fost prima femeie in viata ta. Erati foarte tineri cand v-ati luat. Tu aveai 17 ani, parca, iar mama nici atat. Si mai era si inarcinata cu mine.
- Nu-mi amintesc. Dar mi-ar fi parut bine sa am azi un fiu. Unul ca tine. N-ar mai trebui sa fumezi atat, e daunator...
- Nici nu fumez atat. Nici nu beau. Numai ca povestea asta m-a intors pe dos.
Ma ridicasem pe nesimtite in picioare.
- Pe urma tu ai facut Oreion.
Aveam senzatia ca totul se invartea.
- Nu plecam?
- Unde sa plecam?
- La mine. Sa ti-i prezint pe bunici. Pe mama.
Ma simteam putin ametit. Putin euforic.
Tata ma privea cu ochi mari, intrebatori.
- Unde sa plecam?
Ganditor. Trist.
- De cand am vandut casa n-am mai dat pe strada Campului. N-am mai putut. N-as mai putea. Cateodata ma mai intalnesc cu cate un fost vecin cu care am copilarit. Nu ma mai recunoaste. Trecem unul pe langa celalalt ca niste straini. Ca si cum nu ne-am fi cunoscut vreodata. Nu-mi pasa. Uneori imi vine sa plang. Ce sa-i spun? Ca sunt eu? Relu? Cel de la numarul 3? Si ei ce sa-mi raspunda? Ca m-am schimbat in halul asta ori ca am imbatranit inainte de vreme? Ca m-am betivit? Ca arat cum arat? Uita-te cum arat!
Trase de poalele paltonului sau peticit. Apoi isi arata manecile roase de prea mult purtat.
- De Dusan iti mai amintesti?
Ii curgea lacrimile si-i tremurau mainile.
- Dusan?
- Dusan Petrovic, de la 11.
- Poate Iova Petrovic.
- Iova e batranul. Eu vorbeam de fiul sau.
- Pai eu de unde sa-i stiu copiii. Desi, ai dreptate. Parca avea un baiat cand am plecat eu. Am fost si la botez. Parca.
Aici il prinsesem pe tata. Dar ce mai conta? Dusan era mai mic cu un an ca mine si daca tata fusese la botezul lui inseamna ca o perioada a locuit in casa in acelasi timp cu mine, cu mama si bunicii. Se pare.
- Acum chiar ca plecam!
Ma ridicasem in picioare, cred. Apoi l-am ajutat si pe tata. L-am cuprins cu o mana pe sub brat, se misca greoi si ne-am indreptat spre statia de tramvai.
- Pe mama ta o cema Elvira iar pe tatal tau Ioan, i-am soptit la ureche. Am vazut in buletin. Ei sunt bunicii mei. Au sa te recunoasca in mod sigur.
In tramvai s-a intamplat singurul lucru ce n-as fi vrut sa se intample. Am dat nas in nas cu Lenora. In ziua aceea ne fixasesem o intalnire la ora 5 de care uitasem cu desavarsire.
- Lenora!
S-a speriat, cred. De felul in care aratam.
- Ce-i cu tine? Ce ti s-a intamplat? De ce nu ai venit? Cine e barbatul pe care-l ti de brat? E beat. Doamne, si tu esti beat!
- E tata. Faceti cunostiinta.
Tata i-a sarutat mana. Cred.
L-a privit infricosata. M-a privit si pe mine. La fel. Poate ca ii dadeam dreptate. Chiar eu o dusesem o data, la mormantul tatei si ea ma ajutase la plivitul buruienilor.
- Dar tatal tau n-a murit?
Suna mai mult a repros.
- Parca stiam ca a murit. Tu asa mi-ai spus. Parca.
- Nu, n-a murit, ce Dumnezeu, doar ti l-am prezentat.
Lenora a coborat la statia urmatoare. Socata. Cred. Sau numai derutata. Inainte de a cobori a parut ca ezita. Ca si cand ar fi dorit sa-mi mai spuna ceva. Nu ne-am mai vazut de atunci, desi am cautat-o.
Iar noi am coborat la urmatoarea urmatoarei. Se inserase si se lasase cu frig. Cred.
Pe drum, tata a inceput sa-mi arate fiecare cladire, arbore, banca, amintindu-si despre fiecare o intreaga istorie. Iar cand am ajuns pe strada noastra, in fata casei cu numarul 3, dinaintea portii, tata a tinut sa-si ia o piatra-n gura.