Mos Andrei nebunu'
Noaptea pe la unu'
Trage cu tunu'
Si mãnâncã matele
Si împuscã ratele

 

Pe nebunul Andras l-au omorât tiganii în timp ce era pe baltã la pescuit. Eu nu m-am dus la înmormântarea lui. In timp ce-si urmãrea pluta cu vârful vopsit in rosu, tiganii i s-au strecurat în spate si i-au înfipt cutitul chiar in inimã. Propriul sãu cutit, se zice. I l-au luat dintr-o teacã ponositã ce-i atârna de sold. L-au înjunghiat, ce mai.
Nu, nu e sigur cã nebunul era Andras. Cum la fel de nesigur e ca Andras era mai mult sau mai putin nebun. Mai mult lunatec, da, sau mai degrabã. Insã lumea îl fãcea nebun. Mai ales copiii. Strigau dupã el. Ori aruncau cu pietre.
La înmormântarea lui nu m-am dus cã-mi era fricã de morti. Si de cosciugele lor. Si nici nu-mi amintesc dacã l-a îngropat un popã Ortodox sau un preot Catolic. Nu mi-o fi spus nimeni. N-aveam decât 8 ani pe vremea aceea, mã speriam si de umbra mea, noaptea mai ales. Nu treceam pe lângã cimitir de unul singur. Mai degrabã m-as fi dus la bisericã.
Ce nu-mi plãcea la bisericã era fumul de la lumânãri si statul în picioare. Mereu cu ochii-n patru si când vedeam pe altii fãcându-si cruce, hop si eu. Unii-si faceau cruci de nu mai terminau. Dupã cât de pãcãtos se simtea fiecare.
Preferam pescuitul.
- Gata, s-a terminat! a fãcut mama. A fãcut si tata. Ce vrei, sã te-njunghie si pe tine ca pe nebunul Andras?
Mai avusesem de-a face cu tiganii, pe baltã. De câte ori... Ne luau betele, mãruntisul din buzunare si tigarile. Foarte rar hainele de pe noi si niciodatã viata, pânã la întâmplarea amintitã mai sus. Pe vecinul de peste drum, Gyury, care era cu doi ani mai mare ca mine, l-au lãsat în curu' gol si, taicã-sãu, când l-a vãzut, i-a aruncat cârpa cu care tocmai isi stergea lantul de la bicicletã. I-a spus ca deocamdatã nu-si poate permite sã-i cumpere alte schimburi.
Pe cei ce l-au omorât pe nebunul Andras, i-au condamnat cu cãte 20 de ani de închisoare. Erau frati. Unul din ei si-a tãiat venele în celulã iar celãlalt a iesit dupã 5 ani. Lae. Probabil de la Nicolae. Din cãnd în când se mai dãdeau amnistii si gratieri. Ratiuni de stat si de echilibru social. Trebuia testatã vigilenta cetãteanului. Cand a iesit, Lae, s-a pomenit asteptat o hoardã de tigãncuse abia intrate în pubertate. Dupã nici douã zile, s-a îndrãgostit nebuneste de Esmeralda si a si cerut-o de nevastã pãrintilor acesteia. Esmeralda avea 13 ani. Dar pãrintii fetei i-au spus-o negru în fatã. Bani. Fata trebuie cumpãratã. N-am bani, a zis Lae. Atunci du-te si te spânzurã, a primit replica. Fãrã bani nu se face nuntã. Asa ca Lae s-a dus si s-a spânzurat, intr-o noapte, de craca unui cires în fata bordeiului în care locuia Esmeralda. Se prea poate ca Dumnezeu i-a fãcut dreptate nebunului Andras.
Nici la înmormântarea lui Lae nu m-am dus.
M-am mai dus, în schimb, la pescuit. Mai pe furis, mai pe asa, fãrã încuviintarea mamei. Pestii îi dãdeam vecinilor sau îi aruncam pisicii. Dar cu ferealã. De când am avut accidentul (mã lovise o masinã pe trecerea de pietoni) încercam mereu sã mã întâlnesc cu Andras. Voiam sã-l întreb neapãrat, între patru ochi, despre anumite lucruri. Voiam sã-i cunosc pãrerea. Si mai voiam sã-i cer iertare cã strigasem dupã el si aruncasem cu pietre. Dar n-am avut sansa sã-l întâlnesc. Incã. Dupã povestea cu tiganii, Andras a mai rãrit-o cu pescuitul. Desi nu sunt sigur. De fapt si bãltile s-au mai rãrit, începuserã sã fie asanate. Stãtea mai mult pe-acasã, învârtindu-se prin grãdinã. Andras. Crescuserã bãlãrii la el. Altii spun cã l-au vãzut cutreierând periferiile dupã noi ochiuri de apã. Uneori îl pândeam pe strãzi nestiind dupã ce colt ar putea sã aparã. Il cunosteai dupã mers. Cã mergea sãltat. Mergea ca si cum ar fi trecut un pârâu pe o punte de pietroaie. Cu pasi foarte mari. Pe cap purta un basc aproape negru, îndesat peste urechi iar de curea îi atârna cutitul cu lama lungã si ruginitã, vârât într-o teacã de piele. Din câte se stie, nu vorbea. Nici nu era mut. Saluta doar, cu palma deschisã la tâmplã, militãreste.
Poate din cauza cutitului îi spuneau oamenii nebun. Ce cutit, se mai minunau. Ce cutit lung si ruginit. Procurorul a vrut sã i-l retinã ca probã la proces, însã Andras nu s-a învoit, asa cã îl poartã si acum tot la curea, bãlãbãnindu-i-se pe lâgã sold.
Ori poate din cauza îfãtisãrii. Desi nu avea o înfãtisare iesitã din comun. Eventual cizmele din cauciuc, procurate de la fabrica de gumã, pe care le purta indiferent de anotimp si stare a vremii.
Sau poate cã-i spuneau nebun din cauza privirii. A ochilor mari si întunecati, înfundati în orbite. Care te sfredeleau. Pânã ti se urca sângele-n cap. Ori poate-l numeau nebun din toate aceste motive la un loc si încã altele. Numai la înmormântare, când l-au bocit o mânã de babe, nu i-au mai spus nebunu', ci "bietul Andras". Personal, eu nu le-am auzit dar se zice.
Câte nu se zic.
Dupã ce toate bãltile din periferia noastra au fost asanate, pe locul lor s-a construit o termocentralã pe cãrbune. Cãrbune de slabã calitate, în jurul termocentralei s-au adunat munti întregi de steril. Peisajul cartierului s-a schimbat radical.
Intr-o zi, m-am întâlnit cu un fost coleg de serviciu al tatãlui meu ce lucra tocmai la termocentalã.
- Salut! zic.
- Salut! zice si el.
- Ce mai faci?
- N-o sa-ti vinã sã crezi, mai zice el, dar din cãnd în când, apare ca din senin, în tabloul central, un bãtrân fioros. Are o coasã în spinare iar la sold îi atârnã o sabie cât toate zilele.
- Asta e nebunu' Andras, i-am rãspuns. Coasa aceea e un simplu bãt de pescuit, iar sabia, un cutit cu lama mai lungã si ruginitã. Probabil era în cãutarea unei bãlti.
- Esti sigur? a fãcut el stupefiat. De unde-l cunosti?
- Bineînteles cã-l cunosc. L-au omorât tiganii cu vreo 20 de ani în urmã. Locuieste la mine-n cartier, dincoace de calea feratã.
- Du-mã pânã la el, m-a rugat fostul coleg al tatãlui meu.
- Bine, te duc, am zis eu.
- Mâine?
- Mâine.
- Si de ce-si cautã balta tocmai în termocentralã?
Asa cã ne-am dus mâine. Insã ori nu era acasã ori n-a vrut sã ne deschidã. Cãsuta era din pãmânt, joasã si pãrea atât de subredã încât aveai senzatia cã o sã se prãvãleascã în capul primului îndrãznet ce-i va cãlca pragul. Am întrebat o babã ce-a trecut pe lângã noi, dar nu stia nimic. A zis doar "bietul Andras". Pe urmã am întrebat un mosneag care si el trecea pe lângã noi. Nu stia nici el nimic. Pe urmã am fost noi acostati, de data asta, de un bãrbat cu obrazul smead, lung, putin desirat, purta un palton cafeniu. Ne-a explicat cã îl vãzuse pe Andras cu douã ceasuri mai devreme, trecãnd podul peste Calea Sagului. Mergea, probabil, la pescuit.
- Pãi ce, e dus cu pluta? a întrebat fostul coleg de servici al tatãlui meu. Pe o vreme ca asta?
- Asa spunea si lumea despre el, cã ar fi fost nebun.
- Bietul de el, a fãcut o altã babã, trecând pe lângã noi.
Ploua mãrunt si cred cã era un frig pãtrunzãtor. Ne-am despãrtit.
- Si totusi, ce voiai cu Andras? am întrebat înainte de a ne despãrti.
- A, nu mare lucru. Am cunoscut deunãzi un tip, Lae. M-a rugat, în caz ca întâlnesc un pescar nebun, Andras, sã-i transmit ceva. Era foarte insistent. Poate altã datã.
- Da, poate, am zis eu, devenit dintr-o datã nepãsãtor.
Nu l-am mai vãzut pe Andras de-atunci si nici de altii n-a mai fost vãzut. De fapt, la putin timp dupã încercarea mea de-a-l întâlni în propriul bârlog, casa i-a fost demolata. In locul ei s-a ridicat un bloc muncitoresc cu patru etaje.