Se deschise usa scârtâind. Prelung.
- Închide-o, omule, cã trage.
Se auzi bufnitura.
- Care-ai intrat?
- Tu esti, Mârzo?
- Bunã seara! salutã strãinul.
- Seara bunã!
- Seara bunã!
- Seara bunã!
- Seara bunã!
Salutarã cei dinãuntru tãrãgãnându-si cuvintele.
- Nu e de pe la noi, sopti Simion cârciumarul.
- Nu esti de pe la noi! repetã Vasile adresându-i-se strãinului.
- Nu sunt de pe la voi. Vin de la câmpie.
- De la câmpie?
- Adineaori, am vãzut luminã. Careva, pe drum, mi-a spus cã aici e o cârciumã si am intrat.
- Bine-ai fãcut. Ia un loc. Deocamdatã nu pot sã servesc. E panã de curent.
- În tot satul e o panã de curent, râse Gheorghe mânzeste.
- Panã pe aia mã-si! înjurã Toader. E a treia oarã în seara asta. Fac economie, bãga-i-as în cine i-o fãcut!
Afarã, vântul vâjâia.
- Si ieri au fãcut economie.
- Si alaltãieri.
- Si rãsalaltãieri.
- Si asa or sã facã toatã iarna dacã nu merge nimeni sã-i ia de gât, ridicã Gheorghe tonul, arãtându-si degetele rãschirate ca si când ar fi vrut sã gâtuie pe cineva.
Nu-i sesizã nimeni gestul. Era o beznã s-o tai cu cutitul.
- N-o sã meargã nimeni, afirmã Vasile. Si dacã o sã meargã o sã i se spunã cã uzina are prioritate.
- Ia mai tãceti, se zburli Simion cârciumarul.
Se aplecã peste tejghea:
- Sã schimbãm vorba. Sã nu facem impresie proastã.
- Sã schimbãm vorba, repetã Vasile ca un ecou.
- S-o schimbãm, ce mama dracului! Zi-ne, tu, Simioane, o poveste.
- Pe care sã -o spun, cã le Stiti pe toate.
- Zi-o pe aia cu sura lui Irimie, când i-a luat foc si pe urmã i-a luat foc si casa. Si cum a ars Irimie cu copii cu tot, cã i-a prins dormind si cum, dupã aia, a murit si nevastã-sa, de inimã rea.
- O stiti pe asta.
- Da, pe asta o stim. Mai bine spune-o pe aia cu Balaurele din Bulboaia.
- O stiti si pe aia.
- Atunci pe cea cu popa Busuioc si nevasta lui Mârza, râse Gheorghe mânzeste.
- Povestiti, mai bine, despre Petru din Sticlã, interveni strãinul.
Strãinul se asezase în coltul cel mai ascuns, era de nevãzut. O beznã s-o tai cu cutitul. Nu se vedea om cu om.
- L-ai cunoscut pe Petru din Sticlã?
Întrebarã fiecare pe rând. Parcã nu le venea sã creadã.
- Am auzit câte ceva despre el.
- I-auzi, s-a auzit pânã-n câmpie de Petru al nostru.
- Chiar s-a auzit pânã-n câmpie? vru sã se convingã Vasile.
- Mai dati-l dracului! se enervã Toader. Era un...
- Un om trist si îngândurat, îl întrerupse Simion, stiind ce avea de gând sã spunã Toader.
- Era foarte îngândurat. Nu vorbea cu nimeni.
- Un lup pãrãsit de haitã, râse Gheorghe mânzeste. De când îl stiu , de mic, mânca cioburi de sticlã. Le culegea din drum, de prin curti.
Tusi strãinul. Îl lãsarã sã vorbeascã.
- D-voastrã l-ati cunoscut mai bine, i se adresã cârciumarului. Trecea des pe la cârciumã.
- Nu prea bine. Locuia în dealul Viilor. De trecut, da, trecea des pe-aici. Aproape-n fiecare zi; dupã ce se-nsera. Ocupa mereu aceeasi masã. Cea la care te-ai asezat si d-ta. Nu vorbea niciodatã. Bea ce-i puneam în fata.
- Era o cucuvaie. Pânã si când dãdea binete bolborosea de nu-l întelegea nici dracu'.
Afarã începu sã ningã. Era februarie.
- Fãcea pe mutu'.
- Da, fãcea pe mutu'. O fãcea intentionat.
- N-o fãcea, îl contrazise Simion cârciumarul pe Toader. Doar cã nu-i plãcea sã vorbeascã.
- Gura e bunã si pentru altceva nu numai pentru vorbit, râse Gheorghe mânzeste.
- Când venea la cârciumã, bea continutul si pe urmã mânca si paharul. Ori sticla. De aia i-au spus oamenii "Petru din Sticlã". Uneori, si-aducea cu el bucãti de geam. Ce-i drept, nu mi-a fãcut niciodatã probleme, plãtea tot ce consuma.
- Un nebun, scuipã Toader scârbit.
Scuipatul aterizã pe sumanul lui Gheorghe, în dreptul buzunarului. Dar Gheorghe nu observã. Era o beznã s-o tai cu cutitul.
- A fost însurat? vru sã afle strãinul.
Se auzi clinchetul paharelor. Cei patru ciocniserã între ei. Apoi, se auzi bãutura gâlgâind pe gâtleje.
Se lãsa cu frig. Afarã, încetase sã mai ningã.
- Cine sã-l ia?
- Cine sã-l ia? Anita lui Pelita sã-l ia.
- Anita-ntr-o doagã?
- O fatã sãrmanã. Stãtea în capãt de sat, precizã Simion cârciumarul. Laolaltã cu o mãtusã a ei.
-O vrãjitoare!
- Nu era vrãjitoare. Se mai ocupa cu descântece. Descânta pentru orice. Dintr-asta trãia. Si o tinea si pe Anita.
- A luat-o de nevastã? vru sã stie strãinul.
Vocea i se rãcise treptat. Devenise impersonalã.
- Un pic, asa... chicoti Gheorghe. Cât sã guste si el.
- Nu, nici vorbã. Bãtrâna Pelita a dus-o, într-o searã, la Petru din Sticlã. Au vorbit mult. O fi vorbit numai bãtrâna, cine si-ar putea imagina pe Petru din Sticlã stând la taclale? S-au înteles cumva. Pânã la urmã, bãtrâna s-a întors acasã; cam pe la primul cântat al cocosilor. Dar singurã. Pe Anita a lãsat-o la el...
Pe neasteptate, Gheorghe se porni sã fluiere.
- Ce-i, ce-a fost?
- A fost ceva?
- Parcã ar fi pâlpâit becurile.
- Bãga-i-as în aia a mamii lor! înjurã Toader, cu economia lor cu...
- Însã n-a trecut multã vreme, îl întrerupse Simion cârciumarul, la vreo douã ceasuri Anita a iesit din casã rãcnind ca înjunghiatã. A sculat tot satul în picioare. Au iesit oamenii cu furci si cu topoare. Cu coase. Au apucat s-o mai vadã pe Anita fugind mâncând pãmântul pe drumul dinspre Pãduri. De-atunci nu se mai stie nimic de ea.
- S-o fi speriat fata, cã era fatã..., râse Gheorghe mânzeste, cu subânteles.
- Mda...
- Si cu Petru din Sticlã ce s-a întâmplat? mai vru sã afle strãinul.
- Nici de el nu se mai stie nimic.
- S-a dus pe pustie...
- Si-a înhãmat caii la cãrutã, într-o dimineatã, si-a plecat. Avea câteva pãmânturi în Valea Galbenã. Într-acolo a fost vãzut plecând.
- N-a fost pagubã!
- Unii spun cã l-ar fi trãsnit, ploua tare în dimineata aceea si tuna tot la un minut. Dar sigur...
Lumina reveni pe neasteptate inundând încãperea.
Desi nu ardeau mai mult de douã becuri, îsi închiserã pleoapele si-si duserã palmele la ochi ca orbiti. Când îsi revenirã, privirã toti, ca la comandã, spre coltul în care se afla strãinul. Ba mai mult. Se holbarã.
- A plecat!
- Nimeni nu-i acolo. Nimic nu-i.
- Nimica nimic.
- Parcã nici n-ar fi fost...
- Ba necuratul a fost! strigã Toader ridicându-se pe jumãtate de pe scaun.
- De iesit n-avea cum sã iasã, fu de pãrere Simion cârciumarul, am fi auzit usa.
Toader apucã la întâmplare o sticlã de pe masã si aruncã cu ea într-acolo.
- Piei, drace!
Cioburile se împrãstiarã în încãpere.
Afarã, vântul încetase sã mai vâjâie.
- Te-ai îmbãtat? întrebã cu o usoarã supãrare în glas Simion cârciumarul. Tineai mai mult la bãuturã.
Dispãru câteva secunde dupã care reapãru cu o mãturã si o lopatã.
- Si dacã a fost dracu', ce-i? continuã. Te-astepti cumva sã ajungi în rai?
- Ei, chiar în rai, nu, nechezã Gheorghe.
Mãturând bine podeaua, Simion cârciumarul adunã nu mai putin de sapte gãleti cu cioburi pe care le cãrã una câte una afarã zvârlindu-le într-o groapã mai veche din apropiere.
Abia la sfârsit, când terminã cu totul si dupã ce se înapoie în dosul tejghelei sã se mai odihneascã, îsi dãdu seama cã ceva nu era în regulã.