Desi neterminatã,
asa cum specific si în titlu, povestea a început într-o
joi dupã-amiazã, cînd Petrisor a' lui Chemese
(Chemese I se spunea în batjocurã, numele neamului
lor fiind Covatã), hãlãduind cum îi era
obiceiul, prin Surpãturi, s-a îtors în sat aducând
cu el o pisica moarta si, pe deasupra, neagrã ca tãciunele.
- O tinea, blãstãmatul, de coadã. Cre' cã
moartã era; cã nu misca, nu nimic.
Si nu mintea vãduva lui Cocean. L-au vãzut si Piscoi,
Mãlai, bãtrânul Tepeneag, Vornic, ba chiar si
Lae, cãldãrarul, care la ora aia vedea deja dublu.
Dublu îl vãzuse si pe a' lui Chemese; si pe fiecare
din ei, cu câte douã mâini, douã picioare,
numai pisicã a vãzut una singurã, de cealaltã
ferindu-si privirea.
Ho ducea ca p-un lampas or' ca p-un d-ãla, d-al popii, de
pute-a tãmâie... Hasa sã mã trãsneascã!
Si nici Lae nu mintea.
Iatã, de altfel, ce-am aflat chiar din gura lui Petrisor:
- Am dus-o, da, de coadã si cu capu'-n jos, pân' acasã.
- Si ce-ai fãcut cu ea? l-am întrebat.
- Nimica, zãu, cã n-am apucat. Am ascuns-o numa',
în fundu' grãdinii, sã nu dea careva peste ea
pânã sã mã-ntorc eu, ziua urmãtoare,
de la Scoalã. Voiam sã-i scot ochii cã încã-i
mai luceau si mi-a povestit bunica odatã cã acolo
stau draci si, dacã-i scoti ochii, dracii nu mai pot sã
iasã si dupã aia poti sã faci ce vrei cu ei.
- Si?
- Pe-ormã, când am venit de la scoala, am uitat de
ea. Am alergat cât am putut de repede la mama sã mã
plâng de ce mi se întâmplase. Cum d-na învãtãtoare
ne pusese sã ne numãrãm degetele de la mâini
iar lor, la toti, le-au iesit câte cinci, numa' mie Sase la
una iar la ai'laltã Sapte. Mama mi-a spus cã îs
tolomac rãu si c-o sã rãmân repetent,
dar, pe-ormã, când din întâmplare mi-a
vãzut mâinile, a scãpat oala ce tocmai o luase
de pe foc si numa' sarmale-au fost pe jos si pe picioarele mele
si pe ale ei. M-a dus la tata care începuse de cu dimineatã
sã coseascã în grãdinã - mi-a
stat inima-n loc sã nu dea cumva peste pisic - si mama a
strigat asa de tare cã tata era sã-si coseascã
picioarele. Ce ai, nebuno? Atunci, mama m-a spânzurat de mâini
în sus, arãtându-i tatei degetele câte
le-aveam. Tata, când a vãzut ce-a vãzut, a început
sã-si facã cruce cu cutea de la coasã.
Dupã cum vã puteti imagina, stirea s-a rãspândit
ca fulgerul. Nici n-au apucat a' lui Chemese si fiu-sãu sã
ajungã la felcerul Panait cã parte din sat se si strânsese
în jurul lor sã vadã si sã audã
si, dacã se putea, sã si pipãie.
Pânã si felcerul Panait s-a înspãimântat
când a vãzut copilul:
- Cum, asa peste noapte?
A început sã-i înjure pe toti sfintii si dracii,
dar mai ales pe cei care nu-i trimteau un medic adevãrat,
cã el n-aea cum sã le stie pe toate. Pânã
la urmã a dat telefon dupã masina salvãrii
din Crasna si aia a venit, da' târziu, cã nu era decât
una si parcã atunci se apucaserã sã nascã
toate femeile din satele vecine.
- Tocmai la Cluj ne-au dus, a povestit Neculai a' lui Chemese dupã
douã zile când s-a întors, cã ãia
din Crasna n-au vrut sã-l primeascã.
- Si ce i-au fãcut bãiatului, ce-i fac?
- Îi fac tot soiul de analize si-i pun tot soiul de întrebãri.
Petrisor le-a povestit si despre mât iar ãia m-au trimis
sã vin dupã el, au spus cã cine stie, poate
cã sã aibã si mâtul vreo legãturã.
Asa cã a' lui Chemese s-a pus pe cãutat mortãciunea,
dar de gãsit, n-a gãsit-o, cu toate cã a întors
toatã grãdina pe dos. Parcã intrase în
pãmânt, nu alta.
Dacã am fi stiut noi atunci ce nenorociri aveau sã
cadã pe capul nostru...
Cam la o sãptãmânã, s-a întors
si Anuta, femeia lui Neculai. Si-a spus cã Petrisor îsi
amintise cum, înainte sã fie dus la felcer, dãduse
fuga în grãdinã, luase pisica de coadã
si-o aruncase peste gard în trifoi la Zbârcea.
Si iatã-l pe Neculai a' lui Chemese tãind trifoiul
lui Zbârcea fãrã sã cearã un ban.
Si numai dupã ce l-a dat gata si-a amintit Zbârcea
cã gãsise pisicu* de mai demult, încã
nu putea, dar cã îl aruncase si el, mai departe, în
ograda lui Sfãtu, sã nu-i aducã ghinion.
- N-ai gãsit un mât mort si negru, în ogradã
la tine? s-a interesat Neculai.
- Ba gãsit, cum sã nu, a recunoscut Sfãtu,
da' m-am scãpat si eu de el. Vezi de-l cautã la Pârjoalã.
A alergat Neculai la Pârjoalã.
- ... un mât mort... negru, da.
A alergat si la Orbãneasa.
- Du-te la Dumitru...
De la Dumitru fuga la Piscoi, de la Piscoi la Trascãu, de
la Trascãu la Petriceu si tot asa prin tot satul.
De ce sã mint, pisica a trecut si pe la mine într-una
din seri, eu cu mâna mea am aruncat-o mai departe, la pãrintele
Duhan.
Iar de la pãrintele Duhan a ajuns la Pruncu, de la Pruncu
la Cãtoi si, cum am mai spus, a colindat satul întreg.
Lui Petrisor i-au dat drumul abia dupã trei sãptãmâni,
când ne-am fãcut si noi aparitia la spital, clinicã
ori ce era; mai bine de jumãtate de sat.
Ne crescuserã si nouã degete în pus, false si
anapoda. Mie, de exemplu, mi-au iesit din palmã, ca un fel
de cârlige. La altii le-au crescut pe dosul mâinilor,
altora le-au iesit din coate... Dar nu numai degete si-au fãcut
aparitia, ci si urechi, coarne (ce-i drept, dintr-astea mai rar),
nasuri, ochi si încã ceva ce nu pot sã vã
spun.
Când ne-au vãzut doctorii din Cluj, s-au luat cu mâinile
de cap.
- N-avem ce vã face, oamenii lui Dumnezeu! Plecati, plecati
acasã, sã nu-i molipsiti si pe altii. O sã
trimitem noi pe cineva acolo, numai plecati o datã. Si luati-l
si pe ãsta.
Era vorba de Petrisor al nostru. Vãzându-ne, a început
sã plângã de bucurie, desi arãtam cum
arãtam. În drum spre casã i-am pus toate acele
întrebãri de la începutul povestirii. Nu ca sã
fac pe detectivul, ci din purã curiozitate.
Cât despre pisicã, nu mai stim absolut nimic. Se pare
cã ultimul care-a vãzut-o a fost a' Crãciunii.
Ieri, când am trecut pe la el, mi-a mãrturisit cã
a gãsit-o într-o dimineatã n bãtãtura
casei.
- Si-atunci? l-am întrebat.
- Si-atunci, ce?
- În ocolul cui ai aruncat-o în continuare?
- În ocolu' nimãnui, a fãcut mirat a' Crãciunii.
Am zvârlit-o numai, peste poartã, în mijlocul
drumului, s-o mãnânce câinii...