Anton era un țigan țiglar, deși se lăsase de țiglărie, că nu-l mai ținea spinarea, slăbise, se făcuse ca o așchie și se cârnise.
După toată țiglăria lui se alesese cu un cal. Calul nu era chior, ci sur și Anton îi zicea pe nume, "surule". Iar surul îl necheza pe Anton "bă, țigane".
Umbla mai mult dezbrăcat, prin pantaloni i se vedeau fesele, că nu purta izmene, iar de chiloți nu auzise.
Surul avea copitele tocite, îngălbenite și părul îi era mâncat de molii, cal țigănesc ce mai încoace-ncolo.
Cum s-a lipit Anton de bordeiul acela coșcovit care, în fapt, fusese o șură, nu se mai știe și nici când. Existase și o casă pe langă șură, dar fiind părăsită, au venit unii și au început să ia ba o ușă, ba un geam, până au cărat-o bucată cu bucată, cărămidă cu cărămidă. Fusese a unui ungur, deportat de partidul comunist tocmai la capătul lumii, adică în Bărăgan.
Bordeiul stătea și el într-o rână, gata să se prăbușească dintr-o clipă-n alta, căci grinzile îi erau putrede de-acum.
Iar calul avea coada tăiată și era mic, cam mic, parcă se corcise cu cine știe ce. Cal neputincios, ce sa-l mai pui să tragă, abia își târa propriile picioare. Privea la câte-un smoc de iarbă cu ochii holbați și-i curgeau balele. Suferea de gingivită și dinții îi mai cădeau. Unul câte unul.
- Ai să mori de foame, îl căina Anton și eu tot așa.
- Într-o zi o să mor de foame, țigane, se căina Surul de unul singur
Pe ungur îl chemase Șoani, fusese deportat pe motiv de chiaburie, l-au umflat într-o noapte de-ți clănțăneau dinții de frig și-o cucuvaie își dădea în petec în pâlcul de copaci din spatele casei.
Venise un Sergent Major cu mustața pe oală, fălcos și roșu-n obraji, plesnind pe la cataramă. Cărase și-un pluton întreg dupa el de viteaz ce era nevoie mare.
-Băi, Șoani, strigase la fereastră, bocănind cu cizmele în ușa ungurului până i-a spart-o. Ieși, bă, în pizda mă-ti, afară, dacă nu ți s-a urât cu zilele, dar cu mâinile ridicate că altfel îți zbor cutia cenușie!
Anton nu mai avea pe nimeni, decât pe Suru, pe calul cu dinții stricați, suferind de gingivită. Fusese el și insurat, dar cine mai ține minte că prea trecuseră anii, nevasta îi murise de când lumea și pământul.
- Legați-l pe bozgorul ăsta, strigase Sergentul Major. Băga-l-aș în mă-sa de chiabur împuțit.
Șoani nu era împuțit, mai degrabă era sergentul, că-i ieșea un damf din gură de cădeau vrăbiile de pe gard.
- Și fiți cu ochii cât cepele să nu ia nimic cu el, o să aibe grijă partidul să-i dea tot ce are nevoie, că partidul e mărinimos cu târâturile astea fără căpătâi.
Dar iară, mai degrabă, avea Șoani căpătâi decât sergetul ăla numai falcă și mustață și-un chipiu țeapăn pe-o chelie fleșcăită.
Avusese patru nașteri, nevastă-sa, Miruna, își aminti Anton dând apă la șoareci, trei mai ușoare și una mai grea, din pricina căreia se și sfârșise. Pe copii îi învățase țiglăria, dar nu le-a placut. S-au risipit în patru zări, nu mai auzise nimic de ei. De Ciprian îi spusese un cazangiu că ar fi prin pușcărie pe la mama dracului, unde-o fi asta tot numai dracu putea să știe. O fi scăpat, că trecuse vreo treizeci de ani de atunci și altă veste nici nu mai primise de nicăieri. Noroc cu Surul pe care-l tot îmboldea cu câte un "Di, măi" și-l trăgea de o sfoară adăugită, plină de noduri.
- Mai încet, îl ruga Suru, mai încet țigane, că nu mai mai țin cotonoagele
Așa că pe Șoani l-au urcat într-un camion, legat la gură, legat la mâini și legat la picioare. Claie grămadă peste alți unguri, alți nemți, alți turci, bulgari și sârbi și români deopotrivă, chiaburi cu toții. S-a umplut Bărăganul cu ei.
Sergentul își îndesase prin buzunare bijuteriile de familie ale ungurului și banii după care scotocise într-o cutie de lemn, lucrată de mână, cu incrustatii fine de fildeș, lăcuită în roșu. Iar un soldat mai milos, găsind o pâine ungurească întreagă, o aruncase în camion la întâmplare. Ba chiar și-o pătură. Bogdagproste, că dacă l-ar fi prins sergentul, poate l-ar fi împușcat de înaltă trădare. Pactizare cu dușmanul patriei.
Anton se mai ocupa cu comerțul de sticle, sticle pe care le pescuia de prin gunoaie, le cerșea de pe la gospodine sau le mai fura de la bețivani. Le căra cu spatele, nu prea multe, că nu era în stare și mai trăgea și calul după el, mârțoaga aceea sura și slăbănoagă.
- Mai încet, țigane, mai încet.
Și nici Șoani nu s-a mai întors din Bărăgan și nici nu mai auzise nimeni de el. Probabil că murise, oricum fusese bătrân când l-au luat. Numai cu ce avea pe el. De plâns cine să-l plângă, vecinii îl uitaseră iar Anton, deși îi ocupa șura, nici nu-l cunoscuse.
Doar un Plutonier Adjutant, când se mai îmbăta pe la carciumă, mai pomenea de Șoani și de alții, dar fără să dea amănunte, că se mai schimbaseră vremurile între timp și nu era bine să-ți amintești ce nu trebuie. Dar când era beat beat, adică turtă, atunci se mai scăpa și îi mai zicea. Zicea cam așa:
- Eu n-am făcut rău la nimeni, niciodată, deși puteam, că eram cu grad. Eu decât am îndeplinit ordinele, bune, rele, cine eram eu să le judec. Au murit mulți acolo, prin Bărăgan, dar nu din pricina mea. O fi murit și Șoani ăla.
Pe urmă a murit și calul, că nu mai putea mânca, îi căzuseră toți dinții. A murit și Plutonierul Adjutant de inimă sau de inimă rea, ori poate de ciroză, că bea cam mult în ultima vreme.
Anton, a încercat și el să se spânzure cu funia ce-i rămăsese de la Surul pe surul îl îngropase în spatele șurii cu tânguială mare.
- Haoleu, haoleu!
- Lasă, țigane, nu te mai jeli, l-a mângâiat Surul, că mi-e bine, am ajuns în Rai.
Grinda de care-și legase sfoara s-a rupt, de putredă, și doar printr-o minune Anton nu s-a pișat pe el de emoție. Apoi, din senin, toată șura i-a venit în cap. Se zice că țiganul are nouă vieți, Anton tot viu a ieșit de sub moloz, puțin cam prostit de cap și într-o ureche, i se păruse că-i vorbise Suru din Rai și, pe deasupra, își pierduse și bruma de pantaloni ce-i acoperise până atunci cioatele pline de noduri și zgârciuri.
Și cam asta. In ziarul local de a doua zi, a apărut următoarea știre:
" Răpire senzațională.
Joi spre vineri noaptea, în partea de Sud a orașului, a fost semnalat un obiect zburator neindentificat. Martori oculari susțin că obiectul a aterizat deasupra unui bordei părăginit, din capatul Islazului, pe care l-a pulverizat pur și simplu. În urma incidentului, Anton Drogobete, locatarul imobilului avariat, a disparut fără urmă. Vom reveni cu amănunte"