De o vreme tata lucreaza la oras. N-as putea spune exact, dar se pare ca bate si îndoaie fiare intr-o uzinã. Fabricã. Ori le rasuceste. Cel putin asa am inteles eu cã fac altii care lucreazã acolo.
- Pai cum, a întrebat unul, dacã nu chiar Florea a lui Ciubãr, ãsta a ajuns "potcovar" la oras?
- Parcã din fiare numai potcoave se pot face? i-a raspuns Dumitru din Bulci, scuipând o data-n sus si o data-n jos, cum fãcea întotdeauna când simtea ca are dreptate si nimeni nu-l poate contra.
Vasile Soitor (sau Cioclod, cum fusese poreclit), mai curios ca altii din fire, mergând la oras cu ceva treburi, s-a abatut si pe la uzina cu pricina ca sa vadã cu ochii lui ce anume fãcea tata. L-a gãsit (dupã ce a lasat 2 lei portarului) sezând pe o conductã si jucându-se cu un electrod pe care îl tot înfigea în pãmânt.
- Ce faci tu, Petre, aici? l-a întrebat Vasile, cu ce te ocupi tu?
- Sunt asudor, i-a raspuns tata si cu asta l-a lãmurit pe Vasile, iar Vasile la rândul sãu i-a lãmurit pe cei din sat.
Asa cã, pânã una alta, lumea stie ca tata e asudor si asudã la fiare.
Din când în când, tata mai trimite bani acasã, dar atât de putini cã nu ajung nici pentru pâinea cea de toate zilele. Noroc cã ne mai ajutã cei din sat. Câteodatã îmi mai cumpãr si dulciuri, câteva bomboane sau un pachet de biscuiti, pe care le dau întodeauna lui Ucã, frate-meu. Uneori mai trimite si tata, (dulciuri) dar ajung topite sau fãrâmitate si pline de furnici. Motiveazã (tata) cã e prea mare chiria, alimentele-s prea scumpe si mai cheltuie si cu femeile.
- Pãi de ce cheltuie cu femeile? s-a nedumerit a' lui Petrihoi (de fapt fecioru-sãu) intr-o seara la bufet. De ce nu-si ia una si s-o tie pe aia, ce le tot schimbã ca pe izmene?
Tocmai a' lui Petrihoi s-a gãsit sa pomeneasca de izmene, care nu si le schimba nici la un an o datã, pute dupã el ca dupã mortãciune. Când intrã-n birt, toti isi aprind tigãrile...
- O sã-si aleaga el una, si-a dat cu pãrerea a' lui Bistos, numai cã mai întâi trebuie sã le testeze...
- Sã le tosteze?! s-au mirat câtiva din preajmã care l-au auzit. Cum vine asta?
- Sã le tatoneze...
Mai mult n-a putut sã le explice a' lui Bistos, nu stia nici el cum vine, auzise si el vorbele pe la oras cã mergea des cu carul sã vândã tuicã. Pãi nu l-a prins o data Dinu militianul (Plutonieru') ? A' lui Bistos tocmai da sã iasã din sat, dimineata îainte de cântatul cocosilor.
- Ce-ai în car, Chiorene? l-a luat Dinu.
- Ce sã am, a fãcut ãstalalt pe prostul.
- Chiar asa, ce ai?
- Una, alta...
Parca Dinu nu stia cu cine avea de-a face si cu ce se ocupa a' lui Bistos; numai cã, pânã atunci, nu-l prinsese încã pe fatã. A vrut sã-i confiste tuica, cu tot cu cãrutã si cu cai cu tot (umbli cu marfã de contrabandã, hai, dumicatii mã-tii, tuna si fulgera Dinu), dar a' lui Bistos atâta s-a rugat de el ca de Dumnezeu, cã avea 7 mâncãi acasã, cã pãmânt de unde dacã i-l luaserã colectivul, a rãmas numai cu niste pruni acolo, cã asa si pe dincolo, pânã când lui Dinu i s-a fãcut milã si i-a dat cale liberã sã se întoarcã. Dar sã nu-l mai prindã cã dã de dracu.
Asa era Dinu militianu', mai milos, da si când îl zgândãra câte unul ti-l altoia ca lumea, cum a pãtit-o alde Mihoc, cã l-a bãtut Dinu pânã l-a cãpiat.
Cã ãsta, alde Mihoc, avea gura spurcatã, mai ales când "se uda la mate" (el nu zice cã bea ci se udã la mate). Atunci îl apucã mâncãriciul la limbã si-i înjura pe cei care i-au luat pãmânturile si gradinile mostenite de la pãrinti si i le-au trecut la colectiv prostindu-l cã ce bine are s-o ducã el pe urmã. Asta a fost prin '62, eu abia mã nãscusem, iar de-atunci, Mihoc bea întruna (ori se udã la mate, dacã le mai are). Pe la ceapeu nu-l mai prinde nimeni, la lucru. Pentru cã nici nu se duce. Se duce numai noaptea ca sã fure cu sacul bucatele cã, zice tot el:
- Iau de la mine! De pe pãmânturile mele. Ce, altii nu iau?
Si are dreptate, toti iau. Ia si presedintele de ceapeu, cu toate ca, din când în când, el se mai ia si cu mâinile de cap si zice:
- Firea-ti ai dracului de hoti! Poate si din cauzã cã altii furã mai mult decât el. Ori asa i se pare. Si mai adaogã:
- Satul ãsta e o adunãturã de hoti, firea-ar el al dracului!
Presedintele de ceapeu e oltean. S-a pripasit pe la noi pe vremea cãnd mai trãia si mama, D-zeu s-o ierte, cicã l-au trimis partidul. Il cheamã Tovarãrusul Popescu.
Pe vremea când mai trãia mama oamenii nu se înrãisera încã într-atâta, ori mi se pare mie. Ori eram eu prea mic ca sã vãd lucrurile asa cum erau. Poate si dacã nu se prãpãdea , as vedea lumea cu alti ochi...
Ce noapte a mai fost si aia, cerul se lumina la fiecare clipã, tunetele te asurzeau iar de plouat nici strop. Biata mama umbla de colo colo, era bortoasã rãu cu frate-meu, Ucã, si nu-si gãsea locul; când înãuntru, când afarã, tinându-se cu mâinile de pântece. De doua sau de trei ori s-a lãsat, gemând, pe vine, adresându-i-se tatei:
- Acu'! Imi vine! Fugi de adu pe careva sã mã moseascã!
Tata ma trimitea pe mine, nu voia s-o lase singurã, iar eu când sã plec, îsi revenea.
- Lasã, mi-a trecut.
Odata, a traznit cu atâta putere, încât s-a cutremurat toata casa. Mama numai ce iesise. Am si dat buzna afara, dupã ea, sã vedem ce s-a întâmplat, cu toate ca eu mã albisem de fricã. Am scotocit ograda pas cu pas. In cele din urmã, am ajuns si în spatele casei unde am dat peste o gaura. Groapã . Ori put. Ori ce era. D-zeu stie când se cãscase acolo. Nu pãrea mai mare de roata unui car si-o puteai vedea si când nu brãzdau fulgerele. Mai cã nu lucea cât era de neagrã. Pe marginea ei scâncea o mogâldeatã. Era Ucã, frate-meu, abia nãscut. Mama nicãieri. Am tot strigat-o cu tata prin noapte, am tot cãutat-o, umblând ca bezmeticii prin sat si prin coclauri, cu Ucã dupã noi, înfofolit intr-o pãturã. Mama n-a mai fost de gãsit si nici n-a mai apãrut. Unde putea (toti din sat au fost de aceeasi pãrere), unde putea sã plece asa lãuzã cum era? La doua zile, a venit parintele Cioacã si a facut o slujbã pe locul unde fusese groapa, groapã care se închisese la loc, prin nu stiu ce minune, de parcã nici nu existase. Tatei i-au dat lacrimile, eu am plâns de-a binelea, babele au bocit cât le-au tinut puterile iar Ucã a tipat ca din gurã de sarpe de flãmând ce era, pânã a adus Saveta, vãduva lui Mãgheran, o canã cu lapte de caprã. Lapte de la Suta (cum îsi cheama Saveta capra); si umblau niste vorbe în legãturã cu Suta si Bâzdâcea, un holtei tomnatic ce locuia singur în capãtul satului. Se spune cã l-a vãzut careva, cã el si cu Suta...mi-e si silã sã povestesc ce-am auzit. Dupã mintea lui Bâzdâcea nici nu era prea greu de crezut. Pe Bâzdâcea l-au bãtut odatã, mai demult, niste oameni trimisi tocmai de cei de la conducerea raionalã. Fuseserã tocmiti sã umble prin sate si sã inscrie toata suflarea în colectiv. Iar Bâzdâcea o tinea una, cã el nu si nu, cã el fãcuse armata cu 10 ani în urmã, undeva pe Dunãre, si se lãmurise ce însemna colectiva. L-au pocnit cu ciomegele peste cap pâna l-au prostit. Asta pentru cã n-a vrut sã-si dea avutul cu mâna lui. Cã pânã la urmã tot i l-au luat.
La o sãptãmânã dupã slujbã, pãrintele Cioacã a venit sa vorbeascã cu tata. I-a spus cã, dupa lege, el nu poate sã-i facã mamei înmormântare. Cã-i trebuie, pentru asta, un certificat de deces si asa mai departe.
- Pãi si slujba de sãptãmâna trecutã ce-a fost?
- A fost pentru groapã...
- Cum, a fãcut tata suparandu-se, groapa da, omul ba?
Pãrintele a dat din umeri.
- Asa sunt legile...
Asa cã tata s-a dus la primãrie în Mãgura de unde apartineam. Acolo, primarul i-a spus cã nu poate sã-i elibereze tatii certificatul pentru cã nu sunt dovezi cã mama ar fi murit. Tata s-a supãrat asa de rãu, i-a strigat primarului în fatã cã are sã o înmormânteze el. Cã nu are nevoie nici de popã nici de primar.
A venit acasã si a început sã mesterescã o cruce din lemn. La sfârsit, a scris cu briceagul: "Todoro, acolo unde esti, hodineste!". L-am ajutat sã aseze crucea pe locul unde se cãscase gaura din noaptea aceea. Am semãnat si flori dar n-a iesit niciodata nimic, cu toate cã le-am udat in fiecare searã.
A fost o vreme când mama îmi apãrea în fiecare vis. Dimineata mã trezeam si amintindu-mi, începeam sã plâng. Pãreau atât de reale visele acelea...Tata isi mai amintea si el de mama. Mai ales cã nu mai gãtea nimeni ( era singurul lucru cu care nu mã puteam deprinde). Continua sã lucreze la ceapeu, în lehamite, mai treceam si eu, cu Ucã-n spinare, sã-l ajut la "normã". Mergea si la bisericã (tata), duminicile si sãrbãtorile, ca toatã lumea. Si mai mergea si la bufet, la Avram, unde bea cu alti bãrbati. La bufet începuse sã meargã din ce în ce mai des, se prãfuia bine si când ajungea acasã, se culca de-a dreptul îmbrãcat
Mie mi-ar fi plãcut la scoalã. Se prindea învãtãtura de mine. Dar cine sã stea cu Ucã? Mã mai rugam câteodatã de Saveta. Numai cã Saveta nu stia sã se poarte cu copiii, trãise singurã si retrasã mai toatã viata ei. Mai îmi si striga de la poartã:
- Vezi sã nu stai mult cã dacã face pe el io nu-l schimb!
La scoalã îl aveam învãtãtor pe tovarãsul Tãsalã. Era suplinitor, nu stia nici el prea multe, dar am învãtat de la el sã scriu si sã citesc si tot a fost un câstig. Mie îmi dãdea cãrti. Stia de situatia mea si mã lãsa sã-mi aleg orice. Si sã le iau si acasã. Imi zicea:
- Mã, tu ai sã ajungi cineva!
Si tot el mã mai întreba câteodatã:
- Ti-e dor de mã-ta?
- Mi-e tare dor, tovarãse Invãtãtor...
- Lasã cã-ti trece. Da încet. Si cu rãbdare.Tat-tu ce mai zice?
- Nu stiu, tovarãse Invãtãtor. E beat tot timpul.
- Bea si el sã uite.
Si probabil cã lucrurile s-ar fi uitat dacã intr-o zi, chiar de ziua sfintilor Apostoli Petru si Pavel groapa nu s-ar fi deschis din nou. Trecuserã doi ani. Eram în spatele casei, cu Ucã, udam florile ce se încãpãtânau sã iasã, de pe mormântul mamei, cãnd am vãzut gaura. Intâi micã, cât sã se strecoare o mãna, pe urmã tot mai mare. Incremenisem în fata ei. M-a trezit din amortealã Ucã frate-meu, care începuse sã strige:
- Gaula, gaula!
Nu-l putea pronunta încã pe "r" si îl mai si întepase cu o zi înainte o viespe tocmai de vârful limbii în timp ce sugea dintr-un bãt cu care scormonise un musuroi de furnici.
- Gaura! Gaura! am început si eu sa strig cât m-au tinut plãmânii, alergând înspãimântat pe ulita mare a satului. Am stârnit ceva hãrmãlaie, câinii au început sã latre ca turbatii
- Noa, ce-i? m-a oprit Anuta 'ntr-o doagã, te-o muscat sarpele?
- Sarpe...nu...ce sarpe?
M-am asezat pe o piatrã. Spaima si toatã alergãtura aia mã sleiserã de puteri.
- Atunci ce te-o apucat sã fugi asa?
- S-a deschis din nou gaura aceea care a inghitit-o pe mama...
Pe urmã mi-a fost ciudã cã i-am spus, nimeni nu vorbea cu Anuta 'ntr-o doagã. O mai ascultau, dar de rãspuns nu-i rãspundea nimeni si nici nu-i dãdeau cel putin "Bunã dimineata!"
- Hãã...a fãcut ea. Si...e mare?
- Nu, e micã, i-am spus, ridicându-mã. M-am reântors acasã, mi-era de Ucã, frat-meu, pe care-l lãsasem singur ascuns dupã o lavitã.
Chiar si tata si-a fãcut aparitia devreme, desi era sãrbãtoare mare si, la bufet, unde servea Avram, trebuie sã fi fost înghesuialã. Iar dupã tata au venit o multime de gura-cascã. Intrebau tot felul de nimicuri trãgând cu ochiul in spatele casei noastre, dupã gaurã. Gaura apucase sã se închidã ca si prima oarã, asa cã n-au vãzut nimic si au plecat cu buzele umflate. Dar lovitura avea sã cadã în dimineata urmãtoare. Maria, femeia Ciunii Soitului nu mai era de gãsit nicãieri. O cãutase Ciuna pana a cazut lat.
- Nu-i si nu-i! fãcea si-si punea capul în palme cu disperare.
Dispãruse cu o searã înainte si nu lãsase nici o urmã. La fel cum i s-a întâmplat si mamei. De data asta, pe Maria a cãutat-o întreaga suflare si n-au lasat nimic nescotocit. Dinu militianul (Plutonieru') a dat telefoane prin toate satele invecinate. Nimeni nu vãzuse nimic. Nimeni nu auzise nimic.
- E lucru necurat la mijloc, si-a dat cu pãrerea lelea Orbãneasa, o babã urâtã si slabãnoagã ca o prunã afumatã. Locuia peste drum de Magazinul Universal, in buricul târgului, la numai o asvârliturã de bãt de bisericã. Se ocupa cu vrãji, descântece, blesteme si câte altele. Si tot ea a mai adãugat: A înghitit-o gaura lui Petrea! A mai stat, a mai clocit ce tocmai spusese, apoi si-a dat iara cu parerea: A fost blestematã Todora!
Vorbele Orbãnesii au zburat din gurã-n gurã. Mare rãu ne-au fãcut mie si tatei. Cãci oamenii au început sã ne priveascã piezis si crucis. Din ce în ce mai crucis. Mai ales cã n-a trecut o luna si gaura s-a deschis din nou. De data asta au fost copiii lui Todosie, Oana si Liviu. Dinu a chemat ajutoare de la judet iar copiii au fost dati în urmãrire generalã pe toatã tara. Nu i-au gãsit. Eu as fi vrut sã-i gãseascã. In felul acesta as fi tras si eu sperante pentru mama. Dar nu i-au gãsit. Cum nu aveau sa-i gãseascã nici pe Dumitru, Ioanea Florii Dumii, a' lui Busuioc si încã altii.
Astea le-a pus capac la toate. Cei din sat au început sã-l ocoleascã pe tata de la distantã. In bisericã nu l-au mai lãsat sã intre. Nici în bufet. Nici în casele lor. Si nici la ceapeu. Dacã se întâlnea careva cu el pe ulitã, se fereau de el ca de unul lovit de vreo molimã grea. Copiii au început sã strige dupã el:
- Uite moartea!
Si fugeau ca niste apucati.
Practic, tata a fost fortat sã plece din sat. Asa cã intr-o buna zi, mi-a spus:
- Bãiete, eu mã duc!
Si nici una nici douã, s-a ridicat de pe pat, si-a pus pãlãria (cea cu panã de pãun) pe cap, s-a încins cu chimirul si dus a fost. Atât avea sã-mi mai strige în timp ce iesea pe ulitã:
- Ai grijã de Ucã si fereste-te de stii tu ce...
N-avea sã se mai întoarcã. Cel putin n-a fãcut-o pânã acum.
Dupã plecarea sa, ca un miracol, groapa nu s-a mai deschis. Si nimeni din sat n-a mai fost dat dispãrut. Ceea ce a facut-o pe lelea Orbãneasa sã-si schimbe parerea:
- Nu Todora ci Petrea (adicã tata) a fost cel blestemat.
Acum toti erau încredintati ca, prin plecarea sa, tata luase cu el si blestemul.
- Sã stea la oras, au spus. Se poate trãi si la oras.
Se duc pe rând la el si-i spun:
- La ce sã te mai întorci. Sã tragi la ceapeu ca o vitã? Toata viata? Acum ai o meserie, esti asudor. De copii avem noi grijã sã nu le lipseascã nimic.
E drept cã, dupã plecarea tatii, oamenii au redevenit prietenosi cu mine si Ucã. Mi-au promis chiar cã vor pune mânã de la mânã si au sã mã trimitã la liceu în oras, cu tata. Ceea ce mi-a cam tãiat respiratia.
- Si Ucã?
- Si pe el.
N-am mai dormit multe nopti. Mã tot foiam în pat cântãrind lucrurile când pe-o parte când pe cealaltã.
Intr-o searã, trecând pe ulitã am auzit-o pe lelea Orbãneasa spunând altor babe de seama ei, în dreptul portii lui Bout:
- Blesteme ca acestea, ajung sã le poarte si copiii!
N-am mai putut, am simtit cã iau foc. M-am repezit la ea si am scuipat-o în fatã. Si poate cine stie ce s-ar mai fi intamplat dacã Ucã nu m-ar fi oprit. Uca crescuse între timp, se fãcuse ca un urs, când îl vedeau, oamenii se mirau prosteste.
- Las-o dracului, m-a linistit frate-meu, nu vezi cã e proastã ?
In momentul acela am hotãrât sã plec la oras, la tata. I-am spus lui Ucã:
- Cred ca vii cu mine, nu-i asa?
- Bodagproste, a facut el si ne-am pus pe treaba.
Asta s-a petrecut alaltãieri.
Ieri, cand tocmai indesam ultimele zdremte prin desagi, a trecut pe la noi Popa din Columbari. Noi nu stiam cine e dar s-a prezentat singur.
- Sunt popa din Columbari!
I-am pupat mana, cum se cuvine si ne-am vazut de ale noastre, crezand ca Parintele era doar in trecere, insa el s-a asezat pe ladoiul de zestre al mamei si ne urmarea cu ochii subtiati. Din cand in cand isi trecea cate-o mana prin barba-i stufoasa si tusea. Grozav ce mai tusea.
- Plecati la oras? ne-a intrebat deodata pe nepusa masa.
- Da, la tata, am raspuns. Il stiti pe tata?
- Il stiu.
Uca, mai indraznet, l-a intrebat si el:
- Dar d-ta unde mergi?
- Eu nu mai merg nicaieri.
Pe urma a inceput sa tuseasca, abia s-a potolit. Cred ca era bolnav, ori poate prea batran. Purta numai haine negre, ducea mai mult a calugar.
- Eu am venit sa va spun o poveste.
- Da noi trebuie sa prindem cursa de Ciucea, a sarit Uca, acum n-avem timp de povesti. Mergem la oras, la tata care e asudor...
I-am facut semn sa taca.
- Ce fel de poveste?
- O poveste... a soptit parintele. Aveti o cana de apa?
I-am adus o cana de apa pe care o bau pe nerasuflate.
- O poveste trista... Si urata. Chiar infricosetoare, pentru vremurile de atunci. O poveste despre un sat blestemat.
Cuvantul acela parca m-a curentat. Caci imi amintea de toate prin cate trecusem pana atunci. De mama, mai ales, pe care continuam s-o visez in fiecare noapte. De tata, pe care abia asteptam sa-l intalnesc.
- De satul vostru vreau sa va povestesc, a mai adaugat, privindu-ma in ochi. Nici tu, nici taica-tau, nici maica-ta. N-aveti nici o vina in parte, ci cu toti impreuna, eu mai ales...Hm...Am venit sa ma spovedesc...
Si nici una nici alta, Parintele s-a si asternut pe povestit. Incet si rar, poticnindu-se din cand in cand de cate-un acces de tuse.