1. Despre Oglinda

- ... o lume paralelă, rosti cel ce tăcuse pâna atunci. Fără să necheze. Căci, cu adevarat, omul acesta avea o mutra de cal.

2. Suzana Vrăjitoarea

Îşi încleştase degetele în braţul meu.
- Trebuie să mă înţelegi, îmi şoptea cu ochi rugători, imploratori, tu nu eşti ca ceilalţi, te-am mirosit de cum te-am văzut.
Mie mi se părea că toata lumea se uita după noi şi ne arăta cu degetul:
- Se duc în lan, se duc în porumb...
Lanul de porumb fremăta sub adierea blândă a vântului, iar soarele ne pocnea în creştetul capului.
- Te-am mirosit de cum te-am vazut.
Mie mi se părea că toată lumea ne urmarea cu privirea.
- Şi ce-ţi pasă?
Tulpinile erau mai înalte decât noi, de parca lanul ar fi fost irigat şi prăşit, deşi, pe de altă parte, era plin de buruieni, iar acolo unde nu erau buruieni se vedea pământul plesnit de secetă şi bătătorit.
- Trebuie să întelegi, îmi spunea. Fiindcă tu eşti altfel. Cu tine o să-mi placă. Am mai făcut-o şi cu alţii, cu unii alţii, dar numai atunci când nu mai rezistam. Aşa cum nici tu nu mai rezişti acum. De-aceea, te rog, nu şovăi.
De unde ştia că şovăiam?
- Pe urmă, îmi era greaţă. Mă apuca aşa o greaţă şi vomitam. Iar uneori nu simţeam nimic, nu reuşeam să mă descarc; atunci îmi venea să urlu şi să-l iau pe individ la bătaie; mă înfuriam şi-mi venea să-i scot ochii.
Îşi înclestase degetele în braţul meu şi mă împingea cu exasperare înainte.
Aă fi vrut să renunţ şi s-o iau la goană. Nu mă puteam hotărî. Prin cap îmi treceau tot felul de gânduri, ca nişte fulgere.
Mici, ascuţite, alunecoase. Mă întrebam, dacă e nebună, oare nu sunt eu mai nebun decât ea? Dacă şi ceilalţi sunt nebuni, nu sunt eu mai nebun decât ei?
Dar nu protestam; mă lăsam împins uşor înainte, printre tulpini. Aveam senzaţia că zeci de ochi ne pândeau; spionându-ne, bătându-şi joc de noi, râzând, arătându-ne cu degetul prin porumbul înalt, viguros, neudat, neprăşit.
Aş fi vrut să renunt la provocarea ei şi să-i spun că asta e, nu-mi place să fac dragoste cu senzaţia că sunt urmărit de parcă aă face-o pe o scena de teatru şi, în afară de asta, era atât de urâtă şi de bătrână încât, încât...
Dar nu i-am spus nimic. Nu m-am împotrivit cu nimic. Aş fi putut s-o fac. N-am facut-o. Nu ştiu de ce.

3. O Poveste

- Pot, întrebă cel ce părea răstignit, să spun şi eu o poveste?
Şi pentru că nimeni nu-i răspunse, continuă:
- Tot ceva în legatură cu... asta pentru că mi-aţi amintit de psihiatrie, domnule, mi se adresă.
M-am grăbit să-l încurajez:
- Sigur, sigur că puteţi.
- Suntem chiar curioşi să... adăugă femeia cu eşarfă, oprindu-se încurcată la mijlocul frazei.
- Desigur, fu de acord bărbosul, pufăind din ţigară şi mângâind-o pe femeie cu privirea, trece timpul mai repede şi nici nu ne plictisim. După care i se adresă celui ce părea răstignit: puteţi începe, domnule.

4. Suzana Vrăjitoarea

Răspuns:
pe Suzana am cunoscut-o în acel sanatoriu de alienaţi mintali... stătea pe o bancă, singură, într-o tăcere şi aşteptare provocatoare... îşi ridicase un genunchi sub bărbie, lăsându-şi pulpa piciorului dezvelită pâna sus, aproape de încheietură. Câteva şuviţe din părul încărunţit îi cădeau pe fruntea plină de riduri, pe ochii încercănaţi.
Întrebare:
Ce vârstă avea Suzana când aţi cunoscut-o?
Răspuns:
nu ştiu. Şi cred că nici Suzana nu ştia. Nu-şi amintea nici măcar de câţi ani era internată. O singură dată am vorbit despre asta, oscila între 50 şi 52... după părerea mea, însă, cred că era mult mai aproape de 60. Privind-o superficial, ai fi fost tentat să-i dai şi 70. Repet cuvântul "superficial", pentru că, în realitate, trupul îi era încă destul de viguros şi energic; n-am auzit-o niciodată plângându-se de dureri specifice bătrâneţii.
Întrebare:
ce v-a atras la ea? Există persoane care sunt de părere că aţi fost victima unor influenţe oculte, o teorie la modă.
Răspuns:
totul a pornit de la prima noastra întâlnire, atunci când am observat-o singură pe bancă. Privind-o, am simţit un impuls sexual neaşteptat, ceva pornind din interior şi manifestându-se, brusc, în afară. Priveam ca hipnotizat ceea ce Suzana voia să arate. Mie, sau oricui altcuiva care s-ar fi nimerit să treacă... îmi dădeam seama că mi se întâmplă ceva neobişnuit, doar mai văzusem femei, mult mai tinere, mai frumoase, mă şi culcasem cu unele din ele... şi chiar dacă Suzana nu purta chilot, lasându-şi sexul la vedere, negru, aproape triunghiular, eram familiarizat, căci pictasem vreme îndelungată după modele goale.
Întrebare:
ce v-a determinat să pictaţi acelaşi subiect în toate pânzele dumneavoastră?
Răspuns:
după atâţia ani, mi-e greu să redau totul în amănunt. Îmi amintesc doar senzaţia, de parcă cineva m-ar fi împins, cu forţa, să mă aşez pe bancă alături de ea. O mâna nevazută a cărei materialitate aproape că am perceput-o. Şi îmi amintesc cum mi-am scos din buzunar o ţigară, maşinal, şi cum mi-am aprins-o şi cum am mai inspirat fumul, alburiu, filtrându-l încet prin plamâni, încercând să câştig timp pentru a judeca. Şi cum gândurile mi se înghesuiau în cap; şi capul gata să-mi plesnească; şi cum, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, starea aceea de excitaţie creştea în mine necontenit.
Întrebare:
care era programul dumneavoastră zilnic, exceptându-l, desigur, pe cel obligatoriu?
Răspuns:
era o dimineaţă senină de iulie, în curând soarele avea sa devină tot mai canicular, gândul mă ducea la atelierul sanatoriului, cu racoarea sa atât de placută şi relaxantă şi nu înţelegeam ce anume mă reţinea să plec şi ce anume mă făcea să rămân pe banca aceea de lemn, alături de ea. Îmi vine să cred că există lucruri, sau fenomene, cum vreţi să le spuneţi, ce ţi se revelă fără să mai ai nevoie de vreo demonstraţie, pe care le simţi pur şi simplu. aşa cum, de pildă, li se întâmplă unor jucători de şah. Ei nu pot prevedea în timpul partidei toate variantele posibile ce vor deriva din mutarea pe care o fac, dar intuiesc că e bună, chiar dacă, aparent, sfidează logica jocului.
Întrebare:
sunteţi o fire timidă?
Răspuns:
da. Îmi frecam cu nervozitate palmele de marginea băncii, trecuse mai bine de o oră de când stăteam aşa, fără să ne spunem nimic; şi atunci Suzana m-a întrebat: eşti timid?
Întrebare:
când aţi început s-o folositi pe Suzana ca model?
Răspuns:
ne-am ridicat şi am început să ne plimbăm pe alee. Ajunsesem, deja, într-o stare de supraexcitare, nu mai suportam, iar Suzana era conştientă de tot ce mi se întâmplă pentru că, la un moment dat, mi-a atins cu vârful degetelor pantalonii în locul cel mai fierbinte. Era profesionistă, am ejaculat în chiar acel moment

5. O poveste

- Pot, întrebă cel ce părea răstignit, să spun şi eu o poveste?
Şi, pentru că nimeni nu-i răspunse, continuă.

6. Povesteşte femeia cu eşarfă

Zgribulindu-se de frig, femeia îşi îmbrăcă pardesiul, strângându-şi-l cu putere pe umerii slăbănogi şi înguşti şi osoşi.
Şi începu:
- Eram în prima zi a unui nou an şcolar. Mai mult chiar, preluam o nouă promoţie de copii de care urma să mă ocup patru ani de zile, aşa cum făcusem şi pâna atunci cu ciclurile precedente.
Atmosfera era sărbătorească.
Copii, le-am spus micilor mei şcolari, aceasta este o zi deosebită, să n-o uitaţi niciodată!
I-am dus în sala de curs pentru a ne familiariza unii cu alţii, iar ei m-au urmat, puţin speriaţi că trebuiau să se despartă de parinţi; lucru firesc, la care mă şi aşteptam de altfel. De-aceea şi pregătisem clasa în mod festiv, aranjând din vreme abecedarele pe bănci, câte unul în dreptul fiecarui loc, şi, în afară de asta, împânzisem totul cu flori şi hârtie colorată.
I-am aşezat apoi, în ordinea înălţimii, pe perechi: o fată un baiat, o fată un băiat.

7. O poveste

- Pot, întrebă cel ce părea răstignit, să spun şi eu o poveste?
- Sigur că poţi.
- Ba chiar te rugăm!
- Aveţi dreptate, mai trece şi timpul.
- Atunci, pot să-i dau drumul?
- Sigur ca poţi.
- Ba chiar te rugăm!
- Aveţi dreptate, mai trece şi timpul.

8. Povesteşte femeia cu eşarfă

Femeia îşi potrivi mai bine pardesiul pe umerii înguşti şi osoşi. Şi continuă:
- Problema e să-i iei pe copii cât mai uşor cu putinţă. Întotdeauna am procedat aşa cu clasele întâi. Le vorbeam despre şcoală, explicându-le că e tot un joc, o prelungire, de fapt, a jocului din grădiniţă.
"Ne vom juca de-a venitul la şcoală fără să întârziem, le-am spus. Ne vom juca de-a mersul pe coridoarele şi de-a intratul pe uşă făcând cât mai puţin zgomot. Ne vom juca de-a păstratul curăţeniei şi îngrijitul mobilierului din clasă. Iar mai târziu, ne vom juca de-a scrisul şi cititul, de-a socotitul, de-a învaţatul poeziilor şi-al ghicitorilor."
Şi, pentru a le exemplifica atunci, pe loc, cum e cu aceste jocuri, le-am propus să ne jucam de-a întrebările şi răspunsurile, în felul acesta, într-un timp relativ scurt, reuşind să aflu o mulţime de lucruri despre ei; şi totul a decurs normal, ca şi-n atâtea alte dăţi, până când l-am remarcat pe Omuleţ.
Aici Femeia cu eşarfă oftă.
- Omuleţ...
Oftă din nou.
Îşi plimbă de câteva ori degetele prin păr, privindu-ne pe fiecare în parte, dar nu în ochi ci, cumva, în fundul de ochi. Reluă apoi cu vocea uşor gâtuită:
- Omuleţ. Numele îi venea ca o manuşă. Era mic şi negricios; parea, mai degrabă, ieşit de curând dintr-o găoace decât apt să înceapă şcoala. Şi cu toate acestea... Vreau să spun că avea un fel de a se mişca şi de a te privi care te făcea să crezi că e foarte stăpân pe sine. Avea... avea aerul unui matur în miniatură. Nu ştiu... cum să vă explic...
- Nici nu e nevoie, interveni bărbosul, sesizând o nouă poticneală. Întelegem foarte bine. Mie, personal, îmi place să vă ascult, mai adaugă curtenitor.
Însă femeia nu-i sesiză intervenţia. Continua cu aceeaşi voce, în parte crispată, în parte melancolică.
- M-am apropiat de el şi i-am aşezat mâna pe creştetul capului. Fără să bănuiesc vreo clipă ce clocotea în capul său disproportionat de mic în comparaţie cu al altora de vârsta lui. Şi fără să bănuiesc vreo clipă cât de mult avea să-mi marcheze copilul acesta viaţa ulterioară. Cât de mult avea să mi-o schimbe şi să mi-o influenţeze. Ca să nu spun mai mult. Şi, pentru că nu ştiam şi nici nu banuiam ce avea să urmeze, am continuat să-l mângâi, aşa cum faci cu un pisoi poznas pe care-l îndrăgesti tocmai pentru poznele sale. Căci, într-un fel, făcuse şi Omuleţ o poznă. Mi-a spus că nu are decât un nume, iar la observaţia mea că s-ar putea să-l fi uitat pe celalalt, mi-a replicat, aproape cu îndrâjire, că n-a uitat, pentru că el nu uita nimic din ceea ce învăţa, Omuleţ fiind numele care i-a plăcut lui şi pe care singur şi l-a ales chiar după ce s-a nascut. Am izbucnit, pur şi simplu, în râs, căci niciodată până atunci nu mi se mai întâmplase să aud o asemenea născocire din gura unui copil.
"Hei, poznaşule!" i-am spus, ciufulindu-i părul.
Acest lucru m-a şi determinat să continui cu jocul de-a întrebările, joc pe care, pe nesimţite, Omuleţ avea să-l transforme în ceva atât de serios încât să-mi provoace insomniile şi stările depresive descrise la început.
În ceea ce priveşte conversaţia noastră din acea prima zi de şcoală, v-o pot relata aproape cu exactitate.
L-am întrebat pe Omuleţ:
"Nu cumva ştii sa ne spui şi o poezie?"
"Ba da, a răspuns el, ştiu să spun multe poezii."
"Ia te uită, foarte frumos. Şi cam câte poezii ştii?"
"Peste o sută."
"O sută?"
Primul gând a fost că exagera din necunoaşterea cifrei.
"Dar o sută e neînchipuit de mult când se referă la poezii memorate. Ştii cât este o sută?" A Răspuns fără nici o ezitare: "Sigur, este de zece ori câte zece." Cu claritate, cu siguranţă, cu promptitudine. Vedeţi, ni se adresa Femeia cu eşarfă, mai avusesem şi în alte serii copii care veneau în clasa întâi ştiind, deja, să scrie şi să citească, ba chiar să şi socotească; unii folosindu-se chiar de tabla înmulţirii. Ceea ce a urmat, însă, a ieşit din tiparul obişnuitului. L-am rugat să spună o poezie din cele "o sută", una care-i placea lui mai mult, iar el, cu toată seriozitatea (în paranteză fie spus, începuse să mă cam sperie cu seriozitatea-i infantilă), a ţinut să sublinieze, apăsând pe cuvinte, că-i plac toate poeziile pe care le ştie, de aceea le şi învăţase dar, dacă nu aveam nici o obiecţie, ar dori să recite una pe care a compus-o el. Am reţinut cuvântul "obiecţie", cuvânt pe care preşcolarii nu-l întrebuinţează în vorbirea lor curentă; şi "compus", nu pentru că la o vârstă atât de fragedă nu se poate neaparat compune, ci pentru că aceste cazuri sunt extrem de rare; eu, cel puţin, nu le mai întâlnisem. De regulă, la şapte ani nu se compune, ci se memorează, se imită, se repetă.
"Bine'nţeles că n-am nici o obiecţie, l-am asigurat, ba chiar te invit să o faci. Copii! i-am atenţionat pe ceilalţi, vă rog să-l ascultaţi pe colegul vostru care ne va recita o poezie compusăî de el."
Am... notat această poezie, se bâlbâi Femeia cu eşarfă, începând să scotocească prin poşetă. A, uite că am găsit-o.
Ne-o flutură prin faţa ochilor.
- Aş dori ăa vi-o citesc. Aţi putea înţelege mai bine ce am simţit atunci. Sper că... sper că nu aveţi nimic împotrivă? Face parte, vă asigur, din povestire.
- A, nu. Nici un fel de împotrivire, o încurajă bărbosul. Ba chiar vă invit să o faceţi, asta ca să fiu în ton cu, adaugă, zâmbind cu subînţeles din colţurile gurii.
- Poate domnii ceilalţi? mai şovăi Femeia cu eşarfă.
- Dimpotrivă, am intervenit, aţi reuşit, în cele din urmă, să ne faceţi curioşi.
- Da, da, afirmară şi ceilalţi.
Numai bărbatul de lânga uşă, cel cu faţa prelungă şi cabalină, îşi manifestă acordul printr-o uşoară înclinare a capului. De altfel, până atunci nu scosese nici un cuvânt, singurul semn al participarii sale la discuţiile din compartiment fiind aceste gesticulaţii cu capul, din cauza cărora asemanarea sa cu un cal părea de-a dreptul izbitoare.
- Atunci... exclamă femeia, potrivindu-şi mai bine pardesiul pe umerii înguşti şi slabănogi şi osoşi. Şi citi:

EXOD

Regele Alb încalecă pe cal
şi plecă
Şi nu se mai întoarse.

Regele Roşu
încalecă şi el pe un cal. Şi dus a
fost
ca şi celălalt.

Regele Verde
a fost ceva mai precaut
şi-a ales un cal ceva mai bun.
Şi nu s-a mai întors.
Dracul îi duce pe toţi şi nu mai aduce pe nici unul
filosofă
Regele Albastru-deschis
în timp ce
îşi înşeua calul.
Odată şi-odată, spuse, trebuie să se termine
şi mai spuse
altfel habar n-am ce-o să se mai întâmple.
Nu s-a întâmplat mare lucru şi nici regele
nu s-a mai întors.

Nu înţeleg
se plânse Regele Negru-de-mânie
unde-au plecat
blestemaţii de regi.
Şi căzu pe gânduri în mijlocul galopului.
Nimeni nu l-a mai văzut nici pâna-n ziua de azi.

Mezinul n-a cumpănit prea mult ce cal să
aleagă
numai betegit să nu fie
gândi Regele-cel-fără-de-culoare
şi porni conştient de răspunderea sa.
Şi nu s-a mai întors.

Hai să o numim o întâmplare a întâmplării
sau mai bine
tragedia celor şapte regi
i-am propus armăsarului care, fiind de acord,
nechează a drum lung.

După un scurt moment de tăcere, Femeia cu eşarfă reluă tulburată:
- Mărturisesc că mă aşteptasem să aud o poezioară dintr-acelea cu ursuleţi şi pisicuţe sau ceva de genul acesta. Mă aşteptam la ceva scurt, simplu şi rimat, chiar la o poezioară cunoscută deja. În nici un caz la ceva serios şi în vers alb pe deasupra. Am exclus din capul locului posibilitatea să o fi compus Omuleţ, cu toate că nu cunoşteam piesa, dar nu i-am facut, desigur, nici o observaţie în acest sens; aţ fi stricat farmecul degajat din modul în care interpretase poezia. De fapt, acest lucru m-a şocat în aceeaşi măsură ca şi textul în sine, ales de el.

9. Suzana Vrăjitoarea

Răspuns:
în afară de dragoste şi pictură se mai puteau face o mulţime de alte lucruri. Programul, aşa zis obligatoriu, era destul de flexibil în acest sens. Sa nu uităm că era, totuşi, un sanatoriu şi nu o puşcărie.
Răspuns:
da.
Răspuns:
depinde din ce punct de vedere. E adevărat, în cei zece ani m-am frustrat singur de unele avantaje, dar nu am pierdut, aşa cum susţineţi, legătura cu civilizaţia. Chiar dacă am întâmpinat unele greutăţi cu reintegrarea mea în viaţa din afară. Dar să nu uităm compensaţiile. Aţi omis, probabil în mod intenţionat, faptul că aveţi ocazia să-mi luaţi un interviu...
Răspuns:
nu.
Răspuns:
1. Nu răspund la întrebarea numărul unu.
2. Despre sinuciderea Suzanei s-a scris şi aşa prea mult. În general, s-a mers pe ideea gestului sublim. Eu unul nu împărtăşesc această opinie. Suzana a fost internată în sanatoriu pe viaţă. Ca nebună irecuperabilă. Nu înţeleg de ce acum se cauta tot felul de sensuri în sinuciderea unei nebune. Dumneavoastră întelegeţi cumva? Adevărul? Vă place să jonglaţi cu tot felul de cuvinte pretenţioase. Oare nu voi, ziariştii, sunteţi cei mai mari mincinoşi? Nu, scormonitori în gunoaie. Scrieţi atunci, că a fost un gest al disperării. Atât.
Răspuns:
nu.
Răspuns:
nu e un zvon. Se pare ca nu citiţi articolele confraţilor dumneavoastră. Ce apăraţi, sau ce demonstraţi? Sunt sătul...Da, am declarat în urmă cu doi ani, într-un interviu din presa locală, că voi renunţa la pictură. Între declaraţie şi accidentul survenit mai târziu, în urma căruia mi-am pierdut degetele de la mâna dreaptă, nu există nici o legatură, nici o acţiune premeditată. Nu sunt răspunzător dacă, în urma acestui fapt, valoarea pânzelor mele a crescut "substanţial"...e o speculaţie ordinară
Răspuns:
nu.
Răspuns:
da.
Răspuns:
nu.
Răspuns:
da.

10. Galbeni, albi, albaştri

Plouă cu înverşunare. De patru, de cinci zile? Cerul pare că s-a despicat în două şi apa nu mai poate fi stavilită.
- Dacă-mi permiteţi, mi-aş aprinde o ţigară.
- Ar fi singurul lucru uscat din întreaga încăpere, glumesc.
O umezală rece şi cleioasa umple spaţiile, pătrunzându-ne pe nesimţite în haine şi încălţăminte, infiltrându-ni-se în oase şi articulaţii.
- E un obicei de care nu ma pot dezbăra, reia bărbosul în chip de scuză. Când povestesc, sau când lecturez ceva, simt tot timpul nevoia să scot fum pe nas şi pe gură.
Observaţia îmi scapă fără să vreau:
- Din câte ştiu, fumatul nu-i un obicei, ci un viciu.
- Dar cine a vorbit de fumat? se miră el, spuneam doar că-mi place să scot fum, să pufăi adică.
- În cazul acesta ar trebui să folosiţi pipa, intervine cel cu ochelari fumurii.
- Da, m-am gândit şi eu, dar prezintă prea multe inconveniente.
- Dumnezeule, cât o să mai ţină ploaia asta? întrebă Femeia cu eşarfă pentru a schimba vorba; se pare că nu-i plac discuţiile tipic masculine.
Scârţâind prelung, trenul opreşte. Privesc prin fereastra compartimentului şi nu văd la doi paşi. Clădirile par nişte umbre uriaşe pe verticală, cu marginile zimţate.
- Plouă ca-ntr-un apocalips, remarcă cineva.
Stropii mari şi deşi se lovesc de geam scoţând un răpăit caracteristic. Zgomotul provocat de ei mă trimite cu gândul la buletinul meteorologic ce prognozase soare pe toată săptămâna în curs.
- Vremea asta cenuşie şi tristă, murmură bărbosul fără ca, totuşi, să folosească un ton afectat, îmi aminteşte de propria-mi copilărie.
Apoi tace din nou.
- Oh, copilăria! se entuziasmează subit Femeia cu eşarfă. Povestiţi-ne ceva despre copilăria dumneavoastră. Trebuie sa fie interesant.
- Dar nu-i deloc interesant, protestează bărbosul în timp ce-şi scotoceşte buzunarele după chibrituri. E numai deprimantă. În ceea ce mă priveşte, prefer oricare alt subiect.
Barba sa lungă şi stufoasă, acoperindu-i pieptul până la jumătate, seamănă cu cea a unui preot scriitor din manualele şcolare. Când eram elev la gimnaziu aveam obiceiul de-a maltrata figurile scriitorilor din cărţile de literatură, punându-le bărbi, ataşându-le mustăţi. De-aceea şi cei mai apreciaţi autori erau cei cu faţa cât mai curată. Numai bună de mâzgălit.Nu numai eu, ci şi ceilalţi băieţi, ne ambiţionam să-i facem cât mai de nerecunoscut. Iar uneori, cuprinşi de elan, reuşeam performanţa de-a perfora hârtia cu vârful creionului. Poetul-scriitor era unul din cei ce ne dădea bătaie de cap şi, neavând încotro, ne rezumam la a-i ataşa ochelari şi o pipă în gură. Am fost foarte invidiat în ziua-n care, într-o recreaţie, le-am prezentat colegilor fotografia scriitorului cu un plasture pe chelie şi cu un imens cercel în ureche. Pe plan local cel puţin, constituia o inovatie.
- Intenţia mea, reia bărbosul printr-o tuse usoară, era sa vă relatez întâmplarea ce stă la originea acestei călătorii. Aşa cum, de altfel, am observat că aţi procedat şi dumneavoastră, nu văd de ce aş face tocmai eu excepţie.
- Aşa este, îşi exprimă acordul cel ce pare răstignit, la urma urmei, consider că aceste poveşti-mărturisiri, ca să le numesc astfel, sunt puntea de legatură între noi şi călătoria noastră. Nu ştiu, poate ma-nşel, dar nu văd nici o altă explicaţie.
- Dacă-mi permiteţi, intervine cel cu ochelari fumurii, mult mai semnificativ mi se pare faptul de-a fi singurii călători ai acestei garnituri! Ba mai mult decât atât, se pare că trenul nu are conductor si, n-aş vrea sa merg mai departe, dar ce părere aveţi despre existenţa sau mai bine zis inexistenţa mecanicului de locomotivă?
- Vă rog, domnilor, se opune Femeia cu eşarfă, încetaţi cu discuţia în jurul acestui subiect. E ca şi cum am cânta la propria noastraă îngropăciune.
- Nu-i acelaşi lucru? Tăcând, nu vom face altceva decât să gândim aceleaşi întrebări. Am fost...
Un tunet răzbate din afară, acoperind ultimele cuvinte. Lumina din compartiment se întrerupe pentru câteva secunde, moment în care simt o mână strecurându-mi-se sub braţ. O mână rece, tremurândă. Trăiesc unul din rarele momente în care regret că nu mai pot picta.


11. Despre Oglinda

- ... o lume paralelă, rosti cel ce tăcuse până atunci, mângâindu-şi urechile negricioase.
- Ar fi necesare câteva detalii.
- N-ar limpezi cu nimic lucrurile!
- S-au adunat atâtea incertitudini, încât a devenit necesar răspunsul la câteva întrebări.
- Un răspuns la oricare din întrebări va provoca un set de alte incertitudini.


13. O poveste

- Pot, pot sa spun şi eu o poveste?
- Sigur că puteţi, doar am convenit acest lucru încă de la început.
- Noi chiar va rugăm să o faceţi...
- Bine. Bine. Atunci vi-o spun, se hotarî cel ce părea răstignit. Este povestea fratelui meu geaman, mai adăugă fără să schiţeze vreun gest. Fără ca măcar să clipească, să strănute sau să tuşească, să se scarpine în cap sau în oricare parte a corpului. Este povestea fratelui meu geamăn, preciză pentru a doua oară. Am să vi-o spun. Mi-am dat seama imediat de ce repeta mereu unele cuvinte sau expresii, ori chiar propoziţii întregi; acestea suplineau la el mimica, gesturile, tonurile şi inflexiunile vocii, ale vocii sale egale, terne, fără nuanţe, fără suişuri şi coborâşuri de volum. Repetiţia şi pauzele între cuvinte erau singurele efecte pe care le folosea în vorbire. Marturisesc că, până atunci, nu mai auzisem niciodată povestindu-se în felul acesta.
- Fratele meu geamăn, începu cel ce parea răstignit, avea un tic nervos.
Dupa această foarte scurtă introducere se produse o pauză, prilej cu care bărbosul îşi ceru permisiunea să-şi aprindă o ţigară, iar Femeia cu eşarfă îşi aminti că şi ea avusese, pe vremea când încă mai preda, elevi cu tot felul de ticuri nervoase, dar nu se impacinetase niciodată din cauza asta, fiind un lucru obişnuit sau, oarecum obişnuit.
- Ei bine, fratele meu crâsnea din dinti, continua imperturbabil cel ce parea răstignit. Pe mama o enerva crâsnitul acesta din dinti si, într-o zi, nemaisuportând, l-a luat de mâna şi l-a dus la un control psihiatric. Cu toate ca îl speriau medicii, fratele meu nu s-a opus. Ar fi fost inutil. O ştia pe mama, cum de altfel o ştiam şi eu, o fire energica şi categorica; atunci când hotara mama un lucru, acest lucru era bun hotarât, nu mai exista loc pentru nici un fel de dar, daca, poate sau altele de acest gen. În ascuns, noi îi spuneam "zbirul" şi ni se parea o porecla tare reusita. Eram prea mici pentru a întelege ce înseamna ca cresti doi copii, baieti, pe deasupra şi gemeni, într-o situatie materiala precara şi de una singura. Spun singura caci tatal ne murise. Ne-am trezit cu el, într-o dimineata, spânzurat de un bolt ce sustinea garnisa din sufragerie În ziua aceea trebuia sa aniversam ziua noastra de nastere, împlineam 6 ani, mama facuse prajituri, comandase şi doua torturi cu lumânari, iar vecinul de deasupra apartamentului nostru urma sa ne faca poze pentru album. De-atunci, la fiecare aniversare a zilei de nastere, mi-l amintesc pe tata atârnând nemiscat, cu mâinile înclestate de draperia galbuie din catifea, de parca ar fi vrut sa se catere pentru a inspira o ultima gura de aer. M-am obisnuit atât de mult cu aceasta imagine, încât celalalt tata, cel viu vreau sa spun, a devenit o amintire confuza. Mama spunea despre el ca era o fire extrem de geloasa. Mai mult chiar, sustinea ca era egoist şi posesiv. Nu-si facea prieteni, nu invita pe nimeni în casa, pe mama o scotea rar în oras şi n-o lasa sa-si caute slujba. Singura exceptie, fiindca întotdeauna exista câte o exceptie, era cel ce locuia deasupra noastra. Acesta putea veni la noi oricând ar fi poftit; la ore oricât de matinale sau oricât de târzii. Mama era foarte intrigata de abaterea tatei de la regula în ceea ce-l privea pe vecinul nostru, dar n-a abordat niciodata subiectul. şi aşa era tata destul de suspicios. O data, tata ne-a spus despre vecinul nostru ca era un om necajit. A fost singura oara când ne-a vorbit despre el în absenta acestuia. Nu ştiu cât era de necajit. Parea mai degraba un om linistit, cuminte, un om asezat. Ca fizic, avea o statura înalta, osoasa, îl domina pe tata în înaltime; fata îi era prelunga, obrajii îi avea supti iar fruntea îi era brazdata de cute marunte şi dese. Avea şi ciudatenii. Îi placea sa se fumeze în apropierea lui, cu toate ca nu era fumator. Birturile le frecventa destul de des. Comanda o limonada sau un simplu pahar cu sifon pe care-l sorbea cu înghitituri mici pâna-l prindea ora închiderii laolalta cu betivanii obisnuiti ai localului. Abia atunci se ridica de la masa, sovaitor, cu ochii şticlind, şi pleca împleticind-se.
În astfel de momente nu urca la el în apartament, ci suna la noi. Nu spunea nimic, nu era prea vorbaret, lua loc într-un fotoliu şi statea acolo. Câteodata adormea şi dimineata îl prindea în aceeasi pozitie. după moartea tatei, cel ce locuia deasupra noastra a continuat sa ne viziteze. În timp, mama s-a obisnuit atât de mult cu el datorita blândetii sale, a îngaduintei fata de poznele pe care le faceam. De doua sau de trei ori pe saptamâna cerea voie mamei sa ne scoata în oras. Ne ducea la film şi ne cumpara floricele. Bârfa nu l-a afectat sau, cel putin pe vremea aceea, nu-l afecta, desi numele sau şi al mamei erau cunoscute în tot cartierul. Cunoscute şi batjocurite.


14. O poveste

- Pot, pot sa spun şi eu o poveste? întreba cel ce parea răstignit. Şi pentru că nimeni nu îi răspunse, continua. Tot ceva în legatură cu ... asta pentru că mi-ati amintit de psihiatrie, d-le, mi se adresă.
M-am decis să-l încurajez.
- Sigur, sigur că puteţi.
- Suntem chiar curioşi să... adaugă Femeia cu eşarfă oprindu-se la mijlocul frazei.
- Curioşi până la indiscreţie, interveni bărbosul încercând să înlăture momentul de stânjeneală al femeii.
- Bine. Bine. Atunci vi-o spun, se hotărî cel ce părea răstignit. Este povestea fratelui meu geamăn, preciză pentru a doua oară. Să vi-o spun.
Urmă o mică pauză, prilej cu care bărbosul îşi ceru permisiunea de a-şi aprinde o ţigară, iar eu de-a încerca încă o dată să străpung cu privirea perdeaua de apă, în eventualitatea localizării, cu aproximaţie, a poziţiei în care ne aflam.
- Ei bine, reluă cel ce părea răstignit, fratele meu geamăn avea un tic nervos. Deschizând o paranteză, aş întreba: bine, bine şi ce-i cu asta? O întrebare legitimă pe care şi-o poate pune oricine dintre cei de-aici. Iar răspunsul n-ar fi decât unul singur. "Asta" e momentul cheie, ticul nervos al fratelui meu fiind răspunzător de tot ce s-a întâmplat în continuare şi are vreo legătură cu călatoria de faţă. Este răspunzător de destinele noastre, stând la originea unui concurs de împrejurări ce avea sa ne marcheze ulterior. În ciuda faptului, şi accentuez, în ciuda faptului că, până atunci, în viaţa noastră se derulasera câteva evenimente ce si-ar fi putut revendica acest lucru. Da, un tic nervos, repeta cel ce parea răstignit, închizând paranteza. Ei bine, d-lor, anunta fără sa ridice sau sa coboare tonul, fratele meu feaman crâsnea din dinti. Si, pentru ca pe mama o enervaa crâsnitul acesta, într-o zi, nemaisuportîndu-l, l-a luat de mâna şi l-a dus la un psihiatru. Medicul, un grasan cu mustata în furculita, zâmbea tot timpul, etalându-si dantura stricata. Nu, d-na; da, d-na; desigur, d-na; absolut, d-na. În cele din urma, i-a pus câteva întrebari fratelui meu, fără nici o legatura între ele, concluzionând ca nu e nimic grav, ca n-are nici pe dracu', a fost chiar expresia lui, ca totul e în ordine, ştimata d-na. Totusi, când sa plecam, a sarit de pe scaun cu multa vioiniciune pentru gabaritul sau, lovindu-se cu palma peste frunte. O, da, sigur ca da, d-na. Am omis ce era mai important, copilul va ramâne la noi. Dar am înteles ca nu are nimic, s-a mirat mama de brusca întorsatura, din concluziile d-voastra, în urma consultului, am înteles ca nu necesita nici un fel de tratament mai special. Aveti, desigur, dreptate, d-na, numai ca, vedeti, exista pericolul ca ticul sa persiste sau, şi mai rau, ca el sa se accentueze. Aveti încredere în mine, nu, nu va faceti griji, exact, bineînteles, numai doua saptamâni, garantez, d-na. La revedere, d-na. Joia şi duminica, d-na; cu placere. Se întâmpla pentru prima oara sa fim despartiti pe o durata atât de îndelungata si, cu toate ca îl vizita zilnic, netinând seama de interdictiile programului de vizita, doua saptamâni au fost pentru mine o vesnicie. În ziua când l-au externat nici n-am mai dat pe la scoala, iar cu o noapte înainte nu închisesem ochii o clipa. şi totusi, la întoarcerea spre casa eram plin de energie; cântam; faceam mult zgomot atragându-ne priviri dezaprobatoare din partea celor pe lânga care treceam. Intrând în cartier, dar mai ales în strada pe care locuiam, privirile au devenit mai încruntate, mai taioase, mai rautacioase. Cu atât mai rautacioase cu cât ne manifestam noi bucuria mai galagios. Nu le-am luat în seama, ne obisnuisem cu ele, mama spunea ca n-au decât sa se uite până au sa crape.Ne obisnuisem şi cu susotelile pe seama noastră şi a mamei, ne obişnuisem să fim arătaţi cu degetul, ne obişnuisem cu aluziile colegilor şi ale profesorilor de la şcoală, iar mai târziu, cu răutaţile făţişe. Ne obişnuisem până la urma şi cu porecla de "Monştrii" care, dincolo de poreclă, era o convingere a celui ce ne-a pus-o; o convingere profesională. Ne obişnuisem ca până şi cei ce abia învăţau să vorbească, să strige după noi, la îndemnul celor mai mari si, nu rareori, la al parinţilor: "Monştrii!", "Monştrii!", invectiva menită să ne umbrească şi mai mult copilaria. Eram copii, da, copii ca toţi copiii, oameni ca toţi oamenii, fără defecte fizice, fără malformaţii. Şi totuşi, "Monştrii!". Şi ştiti, d-lor, pentru ce eram monştrii? Nu ştiti. Şi nici nu aţi putea banui măcar. Fiindcă, d-lor, eram gemeni. Nişte gemeni mai aparte, cum am înţeles mai târziu. Mai "speciali". Fiindcă unul din noi semăna cu tata până aproape la identificare, iar celălalt, în aeleaşi condiţii, cu vecinul ce locuia deasupra apartamentului nostru. Dar aşa ceva este imposibil, veţi spune, aşa cum a exclamat şi un preparator de la catedra de biologie când a auzit de cazul nostru. Dacă e adevarat, a mai spus el, atunci copiii aceătia sunt nişte mici monştrii. Nu curiozităţi, nu excepţii, nu accident, nu întâmplare. "Monştrii!"


15. Galbeni, albi, albaştri

Plouă. Plouă.
- Să-i spunem un oraşel din nord, pufaie bărbosul, trimiţând câteva rotocoale de fum straveziu înspre fereastră. Un oraşel cu 10, 20, dar nu mai mult de 30 de mii de locuitori.
Plouă neîncetat de mai multe zile. Şi nopţi. N-aş vrea să se creadă că iau în derâdere (la modul gratuit) creştinismul, dar se pare ca Dumnezeu şi-a pus în cap, fie să-i spele, fie să-i înece pe toţi păcătoşii.


16. Despre Oglinda
- E numai o stare de tranzit, explică cel ce tacuse până atunci, dacă asta e ceea ce vă nelinişteşte.


17. Galbeni, albi, albaştri

De când ne-am îmbarcat în tren, plouă-ntruna. Cu înverşunare. Împotriva nu ştiu cui. Cu neruşinare faţă de nu ştiu cine. Însă lucrul de care mă tem cel mai mult este ca, din cauza umezelii, să nu ni se deregleze ceasurile. Am pierde noţiunea timpului şi asta ar fi, iată, un incident destul de grav. Poate cel mai grav.
- În imobil locuiau trei familii. Dintre ele, numai cea a sotilor P. fiind compusa din două persoane, celelalte fiind reprezentate de câte una singură. Respectiv d-na Ur, am înteles ca Ur era doar prescurtarea numelui său întreg, şi unchiul meu, în fapt, un văr mai îndepărtat al bunicului, unchi la a carui găzduire am apelat cu atâta disperare.


18. Despre Oglinda

- Vă asigur că e numai o stare de tranzit, explică cel ce tacuse până atunci, dacă asta e ceea ce vă nelinişteşte atâta.


19. Galbeni, albi, albaştri

- Eram urmărit pentru falsificare de bancnote. Infracţiune, aşa cum ştiti, foarte aspru pedepsită de lege. Tocmai de aceea alesesem acel oraşel, fiind unul din punctele cele mai îndepărtate de capitală. N-o să dau amănunte ce şi de ce. Doar că eram fugar. Speriat, desigur, ştiam ce mă aşteapta în eventualitatea că voi fi prins, dar încă inconştient, amânam deznodământul, nu eram deloc pregătit, într-un fel speram că mai pot scăpa prin cine ştie ce minune, dacă aş fi reuşit să mă ascund o vreme. Insfârşit.
Încă din prima zi, unchiul meu a hotărât să mă prezinte vecinilor cu care întreţinea relaţii cordiale. Atât de cordiale încât îşi făcuseră un tabiet în a se reuni seară de seară pentru a lua masa împreună, în apartamentul venerabilei d-ne Ur. Masa ce se încheia de fiecare dată cu o partidă de wist.
- Jucaţi wist? a fost, de altfel, prima întrebare pe care mi-au pus-o după ce am fost prezentat. Wistul se poate juca şi în cinci, m-au asigurat, ba chiar ar fi mai interesant.
Şi, cu toate că mă descurcam bine la acest joc de cărţi, am refuzat să particip preferând rolul de spectator. Mi s-a parut că e mult mai politicos aşa. Eram, totuşi, un străin pe care abia îl cunoscuseră. Am acceptat în schimb, la insistenţele d-nei Ur, câteva păhărele dintr-un lichior de casă. Încet-încet, atmosfera a început să se destindă, iar eu să devin mai degajat. Aşa se face că, în cele din urmă, i-am asigurat de participarea mea la joc pentru seara următoare. Nimic, şi as accentua acest lucru, apăsă bărbosul pe cuvinte, nimic nu lăsa să se întrevadă evenimentul, cu totul ieşit din comun, ce avea să se petreacă peste câteva minute.
- Aţi păţit ceva, d-le? întreabă Femeia cu eşarfă cuprinzându-şi înfrigurată umerii.
- N-am păţit nimic, o linisteşte bărbosul. Un moment doar, am avut senzaţia că trăiesc o parte a trecutului. Mi se întâmplă destul de rar. E o senzaăţie foarte bizară.
- Îmi pare rău, n-a fost în intenţia mea să vă deranjez.
- Dar nu m-aţi deranjat deloc. Nu. Dimpotrivă.
- Dacă-mi permiteţi şi mie o scurtă digresiune, intervine cel cu ochelari fumurii.
- Cum să nu, d-le...
- Despre povestea cu falsul. Dacă nu mă înşel, acum vreo 30 de ani, au apărut în presa vremii mai multe articole cu acest caz. S-a făcut multă vâlvă în legatură cu el. Ceea ce a şocat cel mai tare a fost faptul că, în toată afacerea, nu era amestecată decât o singură persoană. Mai mult decât atât. Persoana respectivă, a cărei fotografie era inserată şi ea pe paginile diverselor cotidiane, avea doar 17 ani, minora...
- Era fotografia mea, recunoaşte bărbosul. A fost difuzată de mai toate ziarele de atunci. Se oferea şi o recompensă pentru cel ce ar fi putut da orice fel de indicii care să ducă la arestarea mea. A fost o haituială în toată regula, dar care nu m-a afectat direct
- Mi se pare că aţi fost prins destul de repede.
- Aici vă înşelaţi, îmi pare rău că trebuie să vă contrazic. N-o spun din mândrie, căci nu sunt deloc mândru şi nici n-aş avea motive să fiu. N-am avut nici o circumstanţă atenuantă la ceea ce am făcut, singura pe care a invocat-o apărarea a fost cea a vârstei, vârstă de care, în final, nici nu s-a ţinut seamă. Însă de prins, n-a fost vorba. Tocmai aici e farsa întregii poveşti. Spun farsă pentru că, de fapt, m-am predat singur. Tocmai motivul pentru care m-am predat mi-a marcat viaţa şi nu detenţia, aşa cum s-ar putea crede.


20. Povesteşte femeia cu eşarfă

Femeia îşi cuprinse umerii slăbanogi şi înguşti şi osoşi. şi spuse:
- Am avut odată un elev al cărui nume i se potrivea de minune. Îl chema Omuleţ. Era mic şi plăpând şi părea abia ieşit din găoace. În isteţime însă, îi depăşea pe toţi cei de vârsta lui şi nu numai. Ceea ce era mai minunat la el era faptul că ştia să recite poezii. Închipuiţi-vă, la vârsta lui, să memoreze peste o sută. El susţinea că unele erau compoziţii propri, dar asta părea absurd, chiar ieşit din comun. Îmi recita câte o poezie în fiecare zi, fără să-l mai îndemn. Şi, cu toate că nu credeam în posibilitaţile sale de a compune, n-am reuşit niciodată să identific nici măcar câteva versuri cunoscute. Doar vagi asemănări cu un autor sau altul. De cele mai multe ori poemele sale presupuneau cunoştinte şi cultură proprii oamenilor maturi, nicidecum unui copil de şase ani. Unele din ele, având caracter erotic, indicau o oarecare experienţă a vieţii pe care Omulet n-avea de unde s-o aibă. Acestea, împreună cu cele al caror filon izvora din mitologie, erau cele mai surprinzatoare. În acest sens v-aş putea da un exemplu semnificativ. Dacă se poate...
Avea o privire atât de pierdută încât ne-am exprimat cu toţii dorinţa de a asculta. I-am urmărit degetele mâinii, lungi şi albe, aproape translucide. La fel ca şi data trecută, lecturarea poeziei îi producea o puternică emoţie, neputând să-şi reţină tremurul vocii, aşa încât, vorbele sale păreau mai mult cântate.

NEFÂRTATUL

Fârtatul medita în mijlocul înghemuirii
copleşit de revelaţie

Numi revelaţia lumină
o pipăi şi vazu că e bună
şi a fost lumină

El se lasă emoţionat pe vine
motiv pentru care se rasturnă pe poala muntelui
şi-şi sfâşie vestmintele

Aşa a început primul vid de creaţie

Când se dezmetici dădu nas în nas cu un Călareţ pe Dunare
- Omule
omule,
lăcrimă Fârtatul, îţi place lumina asta caldă şi blândă?
Are un cusur
rosti Călareţul pe Dunăre
descălecând
- De unde vii?
- De pe Danubiu
- Bucură-te am adus lumina

Călăreţul încalecă şi nu mai spuse nimic
Călăreţul plecă unduindu-şi pletele-n vânt
Vântu-i bătea prin plete despletindu-i-le
Fârtatul îl privi până se sătură.

Apoi căzu printr-un con al muntelui
- Unde sunt aici?
- Aici eşti aici. Bine-ai venit! Tocmai
am zamislit
întunericul şi nu ştiu ce să fac
cu el

- Bine te-am găsit, o, Nefârtate!



21. Povesteşte femeia cu eşarfă

Şi spuse:
- A fost odata un omuleţ. Mic şi negricios. Un omuleţ plăpând şi timid, aşa cum sunt toţi omuleţii. Şi cu toate acestea, atât de deosebit de semenii săi. Atât de...atât de isteţ, de matur, de... nici nu ştiu cum să... A fost odată şi o învăţătoare. Obisnuită, ca toate învăţătoarele. Cel puţin până în momentul în care debutează povestea. O învăţătoare care îşi îndrăgea elevii şi îşi iubea meseria. O învăţătoare singuratică, retrasă, ce nu cerea altceva decât să fie lăsată să-şi vadă de propria-i chemare unde-şi concentrase tot echilibrul interior. Deşi văduvită de natură, având un picior mai scurt decât celălalt, nu lăsa să se observe faptul că ar suferi de vreun complex. Şi nimic n-o împiedica să nu fie un cadru didactic plin de abnegaţie şi însufleţire.
Femeia cu eşarfă îşi strânse mai bine pardesiul pe umerii slabi şi osoşi. Şi continuă:
- Cele două personaje aveau să se cunoască cu ocazia începerii unui nou an şcolar, într-o zi însorită de septembrie. Mai târziu, această întâlnire, învăţătoarea şi-o va aminti ca pe cel mai minunat eveniment al vieţii ei. Iată, pe scurt, povestea pe care unul din personaje a retrăit-o de atâtea ori în singurătatea şi mediocritatea locuinţei şi care, aş spune, fără să greşesc prea mult că, în ultima parte a vieţii, a constituit una din puţinele sale resurse sufleteşti. Totul a început în acea prima zi de şcoală când, în urma unui scurt dialog, omuleţul i-a recitat învăţătoarei sale o poezie. O am la mine, ne asigura femeia cu eşarfă indicând cu degetul o poşeta minusculă ce-i atârna pe umăr, am să vi-o citesc, poate, ceva mai târziu. A fost doar prima poezie dintr-un set întreg ce avea să i le recite pe parcursul urmatoarelor zile şi prin care avea s-o farmece într-un mod atât de ciudat şi misterios. Pe scurt, omuleţul, deşi în vârstă de numai 6 ani, judeca şi se comporta ca un matur. Nu numai că ştia să scrie şi să se folosească de operaţii matematice complexe, dar avea şi aptitudini artistice; ceea ce învăţătoarei i-a fost greu să accepte o vreme; era de neimaginat. Mai mult decât atât, sugera o cultura generală solidă, fapt ce a uluit conducerea şcolii precum şi o comisie din partea inspectoratului şcolar teritorial. S-a mers chiar până la informarea ministerului şi... şi... Dar sunt atât de... Numai readucându-mi aminte, vedeţi, numai reamintindu-mi. În fapt, povestea e mult mai simplă decât, nici macar nu e nevoie de o gradare a, foarte pe scurt şi paradoxal, aceste calităţi ale lui Omuleţ trec într-un plan secundar. Vreau să spun, o altă latură a sa m-a facut să, şi despre asta aş dori să vă povestesc. Totul a început atunci când Omulet, deşi nu trecuseră prea multe săptămâni de la debutul noului an şcolar, m-a rugat să-l însoţesc după terminarea orelor într-o plimbare prin parcul botanic, facând abstracţie, (intenţionat?), de mersul meu pendulat şi greoi. Deoarece, a motivat el, în timp ce-şi pierdea privirea printre reclamele vitrinelor, tatăl său era atât de prins cu probleme de serviciu încât nu mai avea timp să se ocupe de el. Decât foarte, foarte rar.
- Îmi lipseşte exact lucrul de care un copil, chiar şi minune cum sunt eu şi cum conştient sunt că sunt, are cea mai mare nevoie, mi-a spus prinzându-mi mâna, mai mult agătându-se de ea, aşa cum, de obicei, face un om pe cale de a se îneca.
Astfel, am aflat că Omuleţ nu-si cunoscuse mama, nu auzise şi nu i se vorbise nicicând despre ea, nu-i simţise niciodată căldura, mângâierea. Şi nu ştiu cum, şi nici prin ce mecanism anume, cuvintele lui m-au izbit, da, acesta e termenul, m-au izbit în tot ce exista mai sensibil şi mai... şi m-am oprit în plin trotuar, aveam senzaţia că ceva s-a rupt, a plesnit, ca o membrană subţire dar rezistentă până în clipa aceea, ceva ca o plăcere paralizantă dar şi eliberatoare în acelasi timp; m-am oprit în plin trotuar şi mi-am spus, iata. O fiinţa, mi-am zis, care îţi solicită... care are nevoie de tine, doamnă domnişoară. Care are nevoie, ca-n îndrăzneţele tale visuri, de ceea ce e feminin în tine, de sensibilitate, de afectiviate, de iubire şi dragoste. De maternitate!! Şi ceva s-a rupt. În mine. Atunci. Pe trotuar. Ceva a plesnit. Provocându-mi o... nemaintâlnită. Mai târziu aveam să-mi dau seama că fusese clipa când am devenit femeie. Mă împlinisem. Ma împlinise. Omuleţ provocase iniţierea unui alt rost în viata. Din momentul acela eram gata sa sacrific orice pentru el. Ca o mamă adevărată. Eram gata să-l divinizez. Dacă n-am şi facut-o. Şi de aceea. Şi tocmai de aceea. Dispariţia sa, pentru ca am uitat să vă spun. Omuleţ a disparut în ultima lună a trimestrului. A disparut, aşa cum se dispare, cum dispar uneori oamenii. M-a dat peste cap. Era să-mi iau, am fost în pragul de-a-mi lua. De neimaginat. Să dispară din viaţa mea tocmai când... şi apoi interminabilele discuţii ale colegilor. Şi disecări pe marginea subiectului. Unii au fost de părere că Omuleţ murise. Din cauza autoconsumării. Că îşi consumase energia printr-un proces, nu-mi amintesc cum l-au denumit ei, ceva diabolic, de conversie. Şi că s-a tot micşorat până, ireversibil, la dispariţie. Şi alte şi alte ipoteze. O adevarată competiţie. Fără nici un menajament, pentru ei eu nereprezentând altceva decât o handicapată. După care, viaţa mi-a devenit o perpetuă căutare. Apoi aşteptare. Apoi încrâncenare. Apoi, de la capăt.


22. Despre Oglinda

- Sfârşitul poveştii dintre Omuleţ şi învăţătoare nu are sfârşit.


23. Povesteşte femeia cu eşarfă

Femeia îşi potrivi mai bine pardesiul pe umerii slăbănogi şi înguşti şi osoşi. Şi povesti:
Am început prin a-l căuta la adresa înscrisă în catalog. Numele străzii, Gramineea, de fapt aleea Gramineea, îmi trezea vag câteva amintiri, probabil din copilărie. Amintiri, desigur, triste. Ori de câte ori treceam prin locuri în care nu fusesem încă remarcată, eram privită ca o fiinţă abia căzută din lună. Din cauza mersului deşi, în copilărie, nu mă pendulam cu atâta amplitudine. Trei ore am colindat aleea de la un capăt la altul fără să identific numarul de casă ce mă interesa. În mod foarte straniu, numerele nu erau dispuse în ordine crescătoare, ci cu totul la voia întâmplării. Această ciudăţenie mi s-a părut de rău augur, fapt care mi s-a şi confirmat în cele din urmă.
- Casa pe care o căutaţi d-voastră, mi-a răspuns un bătrân căruia i-am solicitat informaţii explicându-i nedumerirea mea, a fost demolată acum mai bine de douăzeci de ani. Era o dărăpănătură. În locul ei a fost construită o rampă pentru spălarea containerelor, cred că aţi remarcat-o.
O şi remarcasem, desigur, numai că n-am mai avut puterea să i-o şi spun. Surpriza mă năucise, lăsându-mă fără replica. Aşa cum aveau să mă naucească şi cele viitoare. Pot spune, neexagerând cu nimic, că am avut parte de o mulţime de astfel de surprize şi lovituri ce mi-au slăbit forţele, mi-au distrus moralul, aducându-mă la stări depresive şi, în ultima instanţă, la internarea într-un spital de... Dar lovitura cea mai puternică aveam s-o recepţionez chiar în timpul perioadei de convalescenţă şi tocmai din partea lui Omuleţ care, iată, după mai bine de un an, dadea primul său semn. E vorba de o scrisoare, dacă-mi daţi voie, şi cu asta voi încheia şi povestirea, o să vi-o citesc în original. I-am recunoscut scrisul imediat si, aşa, fără s-o mai deschid, am început să o sărut bucăţică cu bucăţică, plângând şi râzând în acelaşi timp. În acel moment păream cu adevărat nebună, dar nebună, nu-i aşa, de bucurie. Şi cu cât a fost bucuria mai mare, cu atât mai puternic a fost şocul la terminarea lecturii.
Cu degetele subţiri şi lungi şi translucid de albe, femeia despături hârtia îngălbenită de câte ori fusese întoarsă pe toate feţele, poate şi stropită cu lacrimi, şi citi:

"Doamna domnisoara,

nu vă mai chinuiţi. Şi nu mă mai căutaţi. E în zadar. N-am avut, niciodată o existenţă fizică consistentă. Nu sunt decât o proiecţie parţial materializată a propriei d-voastră imaginaţii hipersensibilizate şi, într-un fel, bolnave. Încercaţi să vă sprijiniţi pe ceva mai real, mai palpabil. Ceva pentru care simţurile sensibile au fos concepute. Un bărbat, de exemplu..."


24. Galbeni, albi, albaştri

- Partida de wist tocmai urma să se încheie când am auzit cu toţii o puternică bătaie în uşă. S-au privit între ei, mai mult decât miraţi, i-am privit şi eu nu mai puţin uluit. "N-a închis nimeni jos, la intrare?" a întrebat doamna Ur, palidă. "Cu mâna mea", a asigurat-o d-l P, la fel de palid şi el. Eu înţepenisem cu paharul de lichior în mână; după care uşa s-a deschis şi în cadrul ei si-a facut aparitia un barbat. Un strain. Am înteles imediat ca nu-l cunostea nici unul. După mutrele lor lungite. "Sa mergem, d-le P", au fost cuvintele sale în loc de buna seara, mai ceva ca un cosmar, daca-mi permiteti as mai aprinde o tigara, marturisesc ca tremuram din toate încheieturile, ma asteptam din clipa în clipa sa-mi spuna şi mie acelasi lucru, caci vocea sa metalica, siguranta şi stapânirea de sine, o anume cautatura a privirii precum şi alte câteva detalii nu lasau nici un echivoc. Iar eu eram cu musca pe caciula..."Sa mergem, d-le P", a spus fără nici o alta introducere. Iar domnul P s-a ridicat neobiectând, ca teleghidat, urmându-l pe străin, părăsind încăperea. "Să mergem, d-le P..."


25. Suzana vrăjitoarea

Răspuns:
mai mult, sau altfel, decât o eliberare. Decât o descătuşare. Nu găsesc termenul cel mai potrivit. Poate, revenire? Pentru că nici n-aş vrea să sar peste cal. Într-un interviu precedent vă vorbeam de ridicarea cortinei, risipirea ceţii, prăbuşirea unui zid. Va trebui să reconsider totul pentru că, şi mai repet o dată, moartea Suzanei a însemnat mult mai mult, aş spune că a fost ceva hotarâtor la fel ca şi întâlnirea cu ea.
Întrebare:
credeţi că acţiunea Suzanei asupra d-voastră a fost malefică?
Răspuns:
din câte-mi aduc aminte, am convenit să nu mai revenim la acest punct. Pe de altă parte, răspunsul transpare din celelalte întrebări. N-aveţi decât sa trageţi singuri concluzii. Oricum, fiecare gest sau cuvânt mi-au fost interpretate şi reinterpretate, tălmăcite şi răstălmăcite.
Răspuns:
în al doilea rând, nu pot scăpa nici eu de subiectivism. Problema mă preocupă atât de intens încât n-o pot privi decât dinlauntrul ei. Ceea ce pot însă (şi am facut-o în atâtea rânduri) să afirm cu certitudine, este faptul că înainte de a mă interna eram un pictor mediocru.
Răspuns:
eu aş corecta formularea, aş spune că mă plimbam pur şi simplu. Mă aflam sub tensiunea aşteptării. Urma să se întrunească o comisie de medici care să decidă dacă voi fi sau nu externat.
Întrebare:
decizia comisiei a fost...
Răspuns:
decizia comisiei a fost cea care-a fost. E adevărat că prin injusteţea ei, mi-a creat, la un moment dat, o situaţie favorabilă. Dar pentru foarte scurt timp.
Răspuns:
doar n-am ucis-o eu pe Suzana. E absurd să crezi că cineva poate ucide un mort. După sinuciderea Suzanei s-a întocmit un certificat de deces, iar corpul a fost supus autopsiei. Nemaiavând pe nimeni în familie a fost înmormântată în sat. Au participat câţiva dintre localnici şi o delegaţie a sanatoriului în care mă aflam şi eu. Deşi slujba a fost scurtă, lapidară, ea a constituit un act oficial şi înregistrat ca atare în dosare speciale pentru astfel de ocazii. În acest sens, vă întreb eu pe dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu toate aceste acte doveditoare? Cum se poate interpreta amnezia participanţilor la înmormântare în frunte cu însusi slujitorul bisericii?
Răspuns:
desigur ca nu. Pânzele, împreună cu celelalte obiecte personale, le trimisesem deja, prin poştă, unei cunoştinţe. Cred că a fost gestul cel mai inspirat pe care l-am comis vreodată. Pentru că, din el, au rezultat cele două consecinţe atât de importante pentru mine.
Întrebare.
ce ne mai puteti spune despre proces? Poate câteva detalii sau observaţii care v-au scăpat până acum...
Răspuns:
exact!
Răspuns:
am auzit frunzele foşnind. Aşteptarea, tensiunea. Apoi paşii. Apoi apariţia Suzanei. Goală. Cu braţele desfăcute larg, chemându-mă parcă, într-o îmbrăţişare mai posesivă şi mai patimaşă ca oricând. Simbol al urâţeniei. Sluţenie dusă până la fascinaţie. Despletită, adusă de spate, cu picioarele desfăcute, cu sânii alungiţi şi flasci bălăbănindu-i-se deasupra pântecelui şi-a sexului zbârcit, uscat. Cu privirea cleioasă, dar plină de poftă, cu...
- Nu te apropia! am strigat, nu te apropia, vrajitoareo!
Întrebare:
ce credeţi despre moartea mai mult sau mai puţin naturală, imediat după proces, a avocatului care v-a apărat?
Răspuns:
am strâns-o de gât. Strigam "Vrajitoareo!" şi-o strângeam cu amândouă mâinile, de gât. Până când am simţit că devine moale, moale de tot. Moartă, părea şi mai urâtă.
Răspuns
stiţi prea bine. O înscenare perfectă. Alt certificat de deces, altă autopsie ("Moarta prin sufocare"!), altă înmormântare. Toate se repetau cu diferenţa că sinuciderea devenise asasinat. O concentrare de forţe împotriva mea. Şi, ca să nu uit, din această concentrare n-a lipsit nici aportul, major în ceea ce priveşte discreditarea mea publică, al presei.
Răspuns:
nu răspund niciodată la ultima întrebare. Din consecvenţă, din superstiţie sau, după părerea unora din colegii d-voastră, din prostie.
Răspuns:
dacă doriţi să fie penultima, atunci, cu plăcere.


26. Galbeni, albi, albaştri

- Omul acela, pufăi bărbosul, străinul de care vă povesteam; cu privirea sa tăioasa şi îngheţată; cu vocea metalică, inflexibilă; înalt, osos, zvelt; cu părul scurt dar îngrijit; ţinuta impecabilă; pentru oricine ar fi fost clar că reprezenta securitatea statului, desi, după mai mulţi ani, aveam sa aflu că nu, că mă înşelasem. Ei bine, omul acesta ne-a băgat pe toţi în sperieţi iar, în ceea ce mă priveşte, prin faptul că eram mult mai tânar, am... nu ştiu dacă o să mă întelegeţi, din această întâmplare mi se trag acele tulburări psihice (eu, personal, le-am numit revelaţii) de mai târziu. Tulburări ce vor sta la baza percepţiei şi apoi identificării galben-albi-albaştrilor. Aceştia, la rândul lor, tulburând mintea (şi stimulând imaginaţia) atâtor milioane de oameni.


27. Despre Oglinda


- Povestea galben-albi-albasştrilor nu are sfârşit.

28. Galbeni, albi, albastri

- După fiecare vizită a necunoscutului perfecţionam încuietorile şi zăvoarele cu toate că începuse să-mi devină tot mai clară zădărnicia eforturilor mele, ceea ce îmi provoca o senzaţie... aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o fi resimtit şi Sisif în timp ce împingea pietroiul la deal.
În ultima seară pe care am petrecut-o acolo, ploua ca şi acum, zgomotos, dezlanţuit şi interminabil, rămăsesem doar eu şi cu doamna P. Eram în aceeaşi încăpere din prima seară, la aceeaşi masă de joc, aşteptând clipa fatidică, minutarul ceasornicului a cărui cursă nu mai putea fi oprită, aşteptând să apară călăul (destinul, după părerea doamnei P), străinul, necunoscutul, misteriosul domn, cum misterios devenise totul în acest imobil şi, poate, în primul rând, atitudinea locatarilor săi.
Formula era de fiecare dată aceeaşi, "să mergem, d-le sau d-nă X". Nici mandat de arestare, nici explicaşie, nici învinuire, numai acel "să mergem", obsedant, pe care cel vizat îl urma fără împotrivire, fără să ridice vreo problemă. Nu, muţenia şi resemnarea pe care-o afişau nu era deloc sfidătoare ci apăsătoare. Pentru mine era de neînţeles. Ca şi cum aşteptau sau se aşteptau mai de mult la un astfel de eveniment şi s-au înţeles între ei să nu vorbească nimănui, să nu dea nici o lămurire, nici un indiciu, lăsându-mă să mă frământ de unul singur, să-mi pun singur întrebări şi să-mi caut singur răspunsurile.
Eram în aceeaşi încăpere, aşezat la aceeaşi masă de joc ca şi în prima seară, o altă ciudaţenie, tabiet împins până la absurd. În timp ce pe mine mă preocupa cine e, de unde venea, cine l-a trimis, pe unde intra, în ciuda eforturilor mele de a-i bara calea, sau cum putea intra pe uşa încuiată şi zăvorâtă pe dinauntru printr-o simplă apăsare de clanţă şi cum reuşea să apară întotdeauna la aceeaşi oră, exact la bataia pendulului, şi-aşa mai departe, iar ei nu voiau să ştie decât de jocul lor de cărţi ca şi cum ar fi fost programaţi, asemeni unui calculator, să nu se abată de la program indiferent de ce anomalie ar putea interveni în viaţa lor.
Eram în aceeaşi încăpere, alături de d-na P, la aceeaşi masă de joc. Ce jucam? Cred că şeptică sau tabinet, sau mai ştiu eu ce, căci aruncam cărţile prosteşte. Din când în când, umpleam paharele cu coniac, eşti mult mai liniştit când eşti ameţit de alcool, îi spuneam d-nei P; beam amândoi nebuneşte pahar după pahar şi nu ne puteam ameţi şi făceam pe noi de frică.
În dimineaţa, si-apoi în după-amiaza acelei zile, bătusem toate uşile şi ferestrele în cuie, le întărisem cu drugi de fier şi proptisem în dreptul lor dulapuri masive. Mai mult nu puteam face, iar în gaură de şarpe nu ne puteam ascunde.



29. O poveste

- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, se hotărî cel ce părea răstignit, o să vă spun şi eu o poveste. E vorba de povestea fratelui meu geamăn. Fratele meu geamăn avea un tic nervos. Crâşnea dinţii. Tic pe care mama nu i-l putea suporta, spunea că parcă-i pileşte cineva creierii, de-aceea, într-o bună zi, l-a luat de mână şi l-a dus la policlinică în vederea unui consult psihiatric. Dar copilul nu are nimic, d-nă, i-a atras medicul atenţia, la vârsta lui e ceva obişnuit, va trece de la sine, n-are nevoie decât de puţină linişte. Însă mama a insistat să-i facă un tratament; că ea nu mai putea suporta să-l audă crâşnind, că are să-i zdrobească dantura, că o să rămână fără dinţi, şi atâta l-a îmbrobodit pe medic până când acesta a consimţit să-l vindece pe fratele meu. În acest scop, i-a făcut internarea în spital, internare la care eu am protestat deoarece nu mai fusesem niciodată despartiţi unul de altul şi nu vă mai spun în ce stare m-am desparţit de el ştiind că-l las singur şi ştiind că voi rămâne singur. Tratamentul a durat două săptamâni şi, aşa cum avea să se dovedească, a fost nefast pentru fratele meu; o spun cu mâna pe inimă, pentru că, deşi trebuie să recunosc, a scăpat de crâşnitul dinţilor, la numai câteva zile după externare s-a molipsit de alt tic. A început să scuipe. O făcea el şi înainte, dar numai când ne întreceam cine scuipa mai departe, mai la ţintă sau mai ştiu eu ce alt joc, însă acum scuipa altfel, mai mărunt parcă şi mai des. O făcea îndeosebi atunci când vorbea. Spunea trei cuvinte şi ptiu, ptiu, ptiu. Şi iar mai spunea trei cuvinte şi iar ptiu, ptiu, ptiu. Încât mama s-a vazut nevoită să-l ducă din nou la psihiatrul acela. De data aceasta au fost de acord amândoi că trebuie reinternat, ceea ce a şi urmat. Încă două săptamâni de tratament pe capul fratelui meu, ce-i drept, împotriva scuipatului, un tic mult mai evident decât precedentul. După externare, bucuroasă că fratele meu se vindecase, mama i-a cumparat o uniforma nouă, apoi am mers cu toţii la un film cu cowboy, pe care noi îl mai văzusem de doua ori deja, fără ştirea ei, în două zile consecutive când chiulisem de la şcoală. Numai că bucuria mamei n-a ţinut prea mult; până în ziua urmatoare când fratele meu a trecut la pocnitul degetelor. Le pocnea aşa, ca într-un dans popular, aşa cum le pocneşti la o nuntă după ce, în prealabil, ai mai tras şi câteva pahare la măsea, adică mai cu foc. Singura diferenţă era că fratele meu le pocnea ceva mai des, din ce în ce mai des. Închipuiţi-vă ce mutră a făcut mama şi cum şi-a pus mâinile în cap. Pentru a treia oară ne-am prezentat la psihiatru. Era nervoasă şi pornită pe el. L-a luat tare ridicând tonul mai mult decât s-ar fi cuvenit sau decât ar fi fost necesar să se facă auzită. Întrevederea a fost mai lungă ca de obicei, iar în urma ei verdictul a fost înspaimântător. 3 luni. 3 luni avea nevoie d-l doctor pentru a-l vindeca şi de data aceasta pe fratele meu. 3 luni şi vă asigur că va fi bine, absolut sigur, voi apela la o tehnică modernă, tocmai ne-a sosit de peste hotare... De peste hotare? a întrebat mama încă pusă pe harţă. Cre hotare? De peste cele din răsărit, a riscat medicul adevărul şi trebuie să spun că spre norocul său, căci mama avea o părere tare proastă despre occidentali, de care spunea că sunt o bandă de narcomani cu toţii.

30. O poveste

- Mai pocneşti din degete? l-a întrebat mama, iar fratele meu a răspuns că nu mai pocneşte şi a clipit bucuros din pleoape. Atunci să mergem, am luat bilete la circ, la care fratele meu i-a multumit frumos şi iar a clipit, tot bucuros şi tot din pleoape. Ce mai e şi cu clipitul ăsta? l-a luat mama la rost, el i-a răspuns că nu ştie şi că nici nu-şi dă seama ce face. Şi iar a clipit din pleoape. Medicul, care era de faţă la discuţie, a încercat să se retragă discret, însa mama i-a observat manevra şi, astfel, încăierarea n-a mai putut fi evitată. A fost alarmat întreg personalul spitalului. În cele din urmă ne-am trezit cu mama în cămaşa de forţă. Şi au ţinut-o până a doua zi, cînd s-a mai calmat şi i-au dat drumul acasă. Niciodată, dar niciodată, a ţinut să sublinieze ea, nu mai vreau să am de-a face cu nebuni ce-şi spun medici psihiatri. S-a şi jurat, pe cruce şi pe Biblie, nici dacă ştiu că o s-ajungă să clipească întruna, a mai adaugat. Şi parcă ar fi avut gura rea, ăaci, cu timpul, fratele meu a început să clipească din ce în ce mai des, ajungând s-o facă, până la urmă, continuu, fără oprire.


31. Despre Oglinda

- V-aş putea spune că în Oglinda nu plouă niciodată, dar n-am să o spun , spuse cel ce tăcuse pâna atunci.

32. Povesteşte femeia cu eşarfă

CĂLĂREŢUL PRIN TIMP

Te-am observat. Râdeai
pe marginea iubirii
părea
un muget al mării pieptul tău
săltând
Şi ca un gând
veneam înconjurându-ţi mijlocul
într-o alunecare de coapse
fără sfârşit

Calul ma aştepta bătând nebuneşte
şi hohotind chemări disperate
"Stăpânul meu! - vino-ţi în fire
hai să plecăm"
Dar eu creşteam tulpină din pântecul tău rarefiat
înălţându-mă spre inimă
printre sâni
prefacându-mă
liană în jurul gâtului tău

Sălbatic mă striga armăsarul
"Stăpâne
hai
să plecăm; mai avem atâta de mers prin infinit
şi mi-e teamă că nu vom mai ajunge"
Nu, murgule, călătoria s-a sfârşit
nu vezi?
e capătul infinitului aici
Şi mi-am găsit himera
Şi treci tu dincolo
de sfârşit



33. Despre oglinda



34. Despre Oglinda


- Călătoria spre Oglinda nu are sfârşit.


35. Povesteşte cel cu ochelari fumurii

- Aşa este, confirmă cel cu ochelari fumurii scoţându-şi ochelarii. Eu sunt fratele geamăn. Şi, pentru că urmatoarea întrebare se formulă aproape singură, răspunse. Mai clipesc şi acum. Dacă nu se observă, e din cauza frecvenţei foarte mari.
Zâmbi forţat, în realitate jenat de propria sa performanţă, în timp ce-şi reaşeză ochelarii pe nas. După care, întorcându-şi privirea, îşi observă fratele, dormind cu gura întredeschisă.
- Întotdeauna adoarme când se forţează. A vorbit prea mult.
- De la începutul călătoriei şi până acum nu s-a clintit nici cu un milimetru, am remarcat. Privindu-l cum doarme, aş spune că pare mai neclintit ca o statuie.
- E paralizat. Nu-şi poate mişca decât ochii şi gura, ne reaminti cel cu ochelari fumurii. Nici măcar capul nu şi-l poate clătina. Soarta a fost cu el nemiloasă. Sau cruzimea galbeni-alb-albaştrilor prea dură, i se adresă bărbosului. După ipoteza d-voastră.
- Din pacate certitudine, replică bărbosul accentuându-şi cuvintele cu gravitate.
- Fie şi cu certitudine, se resemnă cel cu ochelari fumurii, şi aşa nu mai are prea multă importanţă. Apoi schimbă vorba. Aţi observat cum a adormit, brusc, la jumatatea cuvântului? O să vedeţi, când se va trezi va relua povestea exact de unde a lăsat-o, de la chiar frântura acelui cuvânt.
- E ceva cu adevarat extraordinar, şopti bărbosul, parca nevenindu-i să creadă.
- Povestea vietii sale e şi mai extraordinara.
- Şi nu ne-o povestiţi? întrebă Femeia cu eşarfă, zgribulindu-se.
- Să vi-o povestesc? De ce nu? admise cel cu ochelari fumurii.



36. Povestşte cel cu ochelari fumurii


- Atunci, ascultaţi!



37. O poveste


38.


39.