Un om din Wayfalua

Revista "Arca" , Arad, 1-3/1994

In continuarea unei traditii, proza universului rural este cultivata si de mai tinerii autori care reusesc sa afirme vitalitatea literara, permanenta si durabilitatea temei. Un exemplu in acest sens este si Costel Babos, autorul volumului de proza scurta Un om din Wayfalua. Cufundat in fictiune, el surprinde, ca intr-un crochiu bine executat, gesturile cele mai aspre si mai caracteristice ale personajelor aflate intr-o zona tragica a existentei. Usor poate fi sesizata o impletire (artistic efectuata) intre realitate si fantastic, alteori intre realitate si viata tainuita a personajelor lasand, mai la fiecare pagina, impresia de adancire in ireal a unor intamplari cat se poate de obisnuite. Chiar personajele, fiinte in totalitate anonime, devin in povestirile lui Costel Babos cazuri a caror interioritate, latenta, agreseaza la un moment dat. Asadar, aceasta lume patriarhala este oglindita de autor nu atat prin atmosfera ei etnografica ori a miturilor existente aici, cat prin devenirea oamenilor ce o populeaza; adevarate cazuri.
Curatenia stilistica si viziunea epica ale lui Costel Babos, suntem siguri, il va consacra.

DOREL SIBII

 

 

Bresa in real

Revista "ORIZONT" Timisoara/24 februarie, 1994

Un debut exceptional e generos gazduit de Editura Marineasa: volumul de proza scurta al lui Costel Babos, Un om din Wayfalua. Cu o inzestrare de potential dramaturg in construirea dialogului, Costel Babos e autorul unei proze din care transpare un absurd neimpins la limite, ancorat intr-un usor tragism. Aceasta incearca sa fie diluat de nuante comice, stil de a face proza care ni-l aminteste pe Daniil Harms.
Dincolo de aceste observatii preliminare, cele opt proze scurte cuprinse in volum incearca, fiecare, sa produca o bresa in real. O bresa de acces spre alta lume. O lume cu care, am putea spune, ne-au obisnuit basmele traditionale. La Costel Babos, insa, aceasta lume suporta modificari datorate unui secol in care au aparut si s-au dezvoltat psihologia si psihanaliza.
Dinspre acest alt taram stapanit de Nefartat vin sa tulbure o viata, oricum monotona, cu un ritm imprumutat parca din cel al rotilor unui tren ce duce spre cine stie unde, aparitii ca pisica moarta, strainul de la carciuma lui Simion, Suzana vrajitoarea, Omultetul ori Soldatul.
De departe, constructia cea mai interesanta o are Povestind in drum spre Oglinda: o naratiune pe cinci voci, intr-un compartiment de tren care duce spre Oglinda, trversand o "lume paralela" care ii atinge pe protagonisti doar in punctele unde evenimentele ce le-au marcat existenta sunt readuse din planul memoriei in cel al povestirii.
Povestirile se frang si se reiau obsedant aproape din punctul de plecare. exista pentru toti acesti oameni un punct de referinta care da sens acestei calatorii spre Oglinda sau spre un spatiu unde nu se poate ajunge. Bresa spre "dincolo" o fac aici poemele lui Omulet.
Apare la Costel Babos o tendinta spre ciclic, spre un timp privat de dimensiunea sa istorica si convertit intr-un timp de esenta mitica, unde totul se reia, ramanand de fiecare data nedeterminat, nedus spre un punct terminus.
Povestirile lui Costel Babos sunt "povesti neterminate", crampeie dintr-o viata ce isi suspenda continuitatea si dupa ce spatiul povestirii este parasit.

Daniela Litoiu

 

 

Costel Babos
Un om din Wayfalua
Ed. Marineasa-Timisoara, 1994

Revista "Convorbiri literare" 9-10 , 1994

Una din cele mai placute lecturi ale acestui sfarsit de an ar putea fi cartea de proza, sa-i zicem, fantastica, a lui Costel Babos, pe care ne-o propune Editura Marineasa de la Timisoara- hotarata pare-se, aceasta din urma, sa se impuna ca una din cele mai importante sustinatoare ale literaturii romane contemporane de calitate, in special cea scrisa in provincie, sau mai precis in Transilvania. Am mai putea ramane, pret de cateva randuri, in interiorul acestei paranteze pentru un scurt comentariu privind felul in care se polarizeaza literatura romana in momentul de fata intre provincie si capitala, dar si interiorul unei "provincii" cu un Vest de multe ori arogant si narcisist si o latura orientala care nu prea reuseste sa se inchege intr-o miscare credibila, poate si din cauza unor carente la nivelul agresivitatii. asa e moldoveanul, mai bland si are numai de pierdut din asta. spuneam deci ca mai putem ramane putin la astfel de noutati, dar uite ca nu o vom face.
Povestirile lui Costel Babos pot fi o lectura extrem de placuta pentru ca au si fost scrise cu o vadita voluptate. ca sa nu mai vorbim de talent. Personajele, credibile si in acelasi timp pitoresti sunt cele care il ajuta pe prozator sa intre in inima unei povestiri sau alteia. Fiecare intamplare isi are propriul personaj in centru, cu nume si porecla, schitat de cele mai multe ori,
din doar cateva fraze. Un joc care se repeta mereu dar care nu plictiseste, asa cum nu plictiseste, sa zicem, la Marquez, scriitor care foloseste de multe ori aceeasi tehnica. In treacat fie spus, facand o apropiere intre un scriitor de talia Marquez si Costel Babos, un debutant, pot parea deplasat, dar la urma urmei si sud-americanul a debutat candva. sa dea Dumnezeu sa se repete istoria cat mai des cu cat mai multa lume, de pe-acolo si de pe-aici.
dupa cum spuneam povestirile, uneori aranjate in succesiuni foarte rapide in interiorul aceleiasi proze, ne prezinta intamplari mai mult sau mai putin fantastice ale unor personaje care au, intotdeauna, ceva deosebit: Omuletul, un pusti de clasa intai care scrie versuri albe spre stupoarea invatatoarei, omul din Wayfalua, care rataceste fara a-si mai gasi satul, sofron si mama sa, aparitii misterioase in satul Magura, dupa care "cainii au inceput sa chelalaie si sa latre a pustiu de parca ar fi venit Necuratul si nu doi crestini lasati de dumnezeu sa se chinuie pe pamant", sau "Batranul ce-si spunea siesi Fara de varsta in cautarea Pasarii de Iridiu" cum suna subtitlul ultimei nuvele a cartii, Calipsul. aproape fiecare din aceste personaje, are o porecla care i-a ramas ca urmare a unei intamplari ce a marcat comunitatea, intamplare care, evident, merita a fi povestita, sau, o multitudine de porecle, ca in cazul "batranului" din ultima nuvela a cartii:
"Umbla de nadusea.
I-au spus Umblatorul.
Unul cu limba mai ascutita l-a numit Cel ce-si amageste destinul.
Pe urma a rectificat si l-a numit Cel ce-si urmareste destinul.
Da ce, omule, de cand poti urmari una ca asta? destinul se urmeaza, nu se urmareste. ce-i destinul, sa-l poti incolti, inghesui colo, intr-un cotlon?
insa numele a prins si s-a raspandit.
Umbla fara odihna. Cand intra prin cate un sat, hoba niste ochi si arunca niste priviri...
I-au spus Holbeaza."
Nuvela continua in felul acesta, in jurul batranului cu o multitudine de porecle si a Pasarii lui de Iridiu (S-a mai auzit si pana acum de tot felul de pasari nemaiauzite. Maiastra, Phoenix, Pasarea de Foc sau Onix, Cristal. Chiar si Pasarea Metal ori Sarpele-cu-pene.
dar, de Iridiu?")
Din porecla in porecla incepe sa se contureze ideea ca un om pe care nu poti sa-l intelegi sau sa-l numesti - ori dimpotriva, pe care-l intelegi intotdeauna doar partial, catalogandu-l doar pentru a-l intelege mai tarziu in alt mod si a-i da un nume nou, o multitudine de nume noi - ar putea fi Dumnezeu. Sau n-ar putea fi decat Dumnezeu.
"Era Dumnezeu?
A zis, nu. Nu sunt Dumnezeu.
Cine esti de fapt?
Voi trimite un inaripat. Arhanghel in zale si coif de Iridiu. Incaltat cu sandale din Iridiu. Cu spada si scut din Iridiu. Va fi trimisul meu!
Inseamna ca esti Dumnezeu?
Nu, nu sunt Dumnezeu.
eu sunt alfa si Omega. cand voi intalni Pasarea de Iridiu atunci voi veni. abia atunci...
abia atunci vei fi Dumnezeu?
Abia atunci se va declansa Apocalipsul.
Vorbea de Apocalips.
Apo ce?
Calipsul!
A, calipsul!"
Asa se incheie nuvela - si volumul -, in nedumerirea celui ce vrea sa inteleaga si sa numeasca, si care pana la urma nu intelege si nu poate numi. lucruri foarte serioase, in fond, spuse cu mult umor si talent, si atat de bine, incat aproape ca am sarit peste granitele stramte ale unei recenzii. Incerc sa ma opresc aici, cam fortat, dar la urma urmei nimeni nu ma impiedica sa raman inca un timp cu gandul la povestirile timisoreanului, fara a pagubi spatiul tipografic.
PS
Bijuteria asta de carte costa 300 lei/'94, ceea ce este de asemenea de domeniul fantasticului.

Radu ANDRIESCU

 

 

Exercitii cu "straini" si superstitii

"România Literara" nr 19 18-24 mai, 1994

Despre Costel Babos, autorul volumului Un om din Wayfalua, nu stim nimic. Ca multe edituri din Romania, nici editura timisoreana Marineasa nu si-a luat precautia de a da cateva date, oricat de sumare, despre cel publicat. Oricat de anacronica ar fi, lipsa de minime informatii bio-bibliografice continua sa fie caracteristica "originalitatii" noastre editoriale. Sunt nevoita asadar sa sa ma multumesc cu ipotezele ivite dupa citirea micilor texte din volumul lui Costel Babos: autorul pare a fi tanar (ceva din tonul cartii mi-a amintit de Ion Manolescu), e nascut probabil intr-un sat din vestul Ardealului (multe din prozele sale au drept cadru cate un sat banatean rupt parca de lume) iar textele din volumul Un om din Wayfalua par a fi scrise inainte de 1989 (mai apare cate un "tovaras", cate un militian, cate o lumina de la "rasarit" si multe efecte in limbaj esopic). Posibil ca prozele scurte ale lui Costel Babos sa fi fost scrise pentru lectura la vreun cenaclu literar, caci sunt din categoria celor care au mult succes cand sunt citite in public, nu numai datorita scurtimii lor, care le face lesne de urmarit, ci si datorita unui umor de buna calitate.
Surpriza placuta pe care o ofera Costel Babos cititorilor sai incepe chiar cu primul text, Poveste neterminata cu o pisica moarta, de altfel unul dintre cele mai bune din volum. Petrisor a' lui Covata, zis Petrisor a' lui Chemese, vine acasa cu o pisica moarta "si, pe deasupra, neagra ca taciunele", careia vrea sa-i scoata ochii inca stralucitori pentru ca stia de bunica lui ca acolo stau dracii. Dar o uita in fundul gradinii,, de unde, mai tarziu, o arunca peste gard, la vecin. Acesta, la randul sau, o arunca mai departe, in alta ograda si, pisica strabate tot satul. Efectele apopierii de pisica neagra nu intarzie sa se vada. Primul o pateste chiar Petrisor, care povesteste: "...Cum d-na invatatoare ne pusese sa ne numaram degetele de la maini iar lor, la toti, le-au iesit cate cinci, numa' mie sase la una, iar la ai'lalta sapte. mama mi-a spus ca-s tolomac rau si c-o sa raman repetent, dar pe-orma, cand din intamplare mi-a vazut mainile, a scapat oala ce tocmai o luase de pe foc si numai sarmale-au fost pe jos" (p 6).
Se va dovedi ca toti cei care au azvarlit mai departe pisica moarta au primit "in dar" cate ceva: degete in plus, crescute ca niste carlige in palma, pe dosul mainii sau in coate, urechi noi, coarne, nasuri, ochi si, cum pudic spune autorul, "inca ceva ce vu pot sa va spun". Medicii, chiar cei "din Cluj", ridica neputinciosi din umeri, fara sa gaseasca vreo explicatie fenomenului. Proza cu "o pisica moarta" este un exercitiu de concizie, pornit, desigur, de la zicala cu aruncatul pisicii moarte in curtea vecinului, in combinatie cu superstitia ca pisica neagra are ceva diavolesc si aduce ghinion. dar ea ar ramane o simpla poveste cu haz, numai buna pentru usurele antologii de gen, daca autorul nu ar dispune, pe langa talent, si de inteligenta artistica. Costel Babos intareste tesatura subtire a pretextului narativ in doua moduri: printr-o rafinata tehnica narativa si prin dozarea gradata a comicului. Naratorul este in acelasi timp martor ocular si detectiv benevol al intamplarilor neobisnuite prin care trec consatenii sai, iar vocea sa este concurata de cuvintele vii, rostite in dialect, ale unuia sau altuia. Comicul, aici si in alte proze, este sporit prin repetitii si contraste: evenimentele devin tot mai alarmante, se precipita, dar satenii (printre care si naratorul) le accepta tot mai senini, cu fatalismul si rabdarea specifice, cum se spune, taranului (ardelean) roman.
Comicul devine vizibil, ca o scanteie, la orice ciocnire intre acesti tarani, uitati parca de civilizatie si de lumea de dincolo de satul lor, cea in care nu credintele si superstitiile -pentru ei concrete si vii- creaza regulile de comportare, ci abstractiunile administrative. astfel, in satul Magura din proza Rezervatia apar niste lupi periculosi, pe care oamenii ii socotesc diavoli sau trimisi ai diavolului si nu fara indreptatire, judecand dupa urechile tepoase si paroase care le cresc dupa aparitia lor, aceasta nefiind decat inceputul necazurilor. singurul care incearca sa ia masuri "legale" este padurarul, care face o plangere la raion. primeste raspunsul abia dupa doi ani. scrisoara sa ajunsese intre timp - afla el - la Comisia Monumentelor naturii, care le pune in vedere magurenilor sa nu se atinga de "acele exemplare", a caror vanatoare e interzisa prin lege. Cat despre sateni, ei nu se sinchisesc nici de urechile cele noi (le acopera cu cusma, din bun-simt, dar nu considera ca merita sa mearga la medic pentru atata lucru ) si nici de lege. De altfel, una dinte cele mai mari reusite ale prozelor lui Costel Babos sunt portretele individuale sau colective ale acestor tarani. uneori numele sau porecla si cate un tic ii ajung autorului pentru a-i caracteriza, cum e de pilda baba Stancoaia, care isi manifesta dispretul fata de lume si viata printr-un singur cuvant: "câcat!". Satenii acestia sunt priviti cu o simpatie ironica de catre autor: primitivi, egoisti, betivani, salbatici, cu capul plin de superstitii ei sunt totusi cei care au dreptate si, in fond, sunt cei care se opun noilor reguli impuse de comunisti , alungandu-i pe intrusi. In fond, incapatanarea lor este, in subtext, o forma de rezistenta, astfel ca, dincolo de ludic, in prozele scurte ale lui Costel Babos este si un ton mai grav si o atitudine politica.
Cele doua texte mentionate pana acum, impreuna cu un al treilea, Petru din Sticla, alcatuiesc un prim "capitol" - cel mai bun - al cartii lui Babos, capitol care s-ar putea numi "povestiri dracesti", caci in toate se amesteca o putere demonica, inexplicapibila. Povestind in drum spre Oglinda si Un om din Wayfalua ar putea forma o a doua parte, povestirile cu nebuni. Aici discursul urmeaza logica aparenta a nebuniei, esuand in absurd si avand densitate poetica de buna calitate. Soldatul I si Soldatul II ar fi un al treilea tip de proza incercat de Costel Babos, cel in care stratul folcloric si fantastic din povestile cu draci evolueaza spre stiintifico-fantastic. Costel Babos stie sa povesteasca bine, dar nu are suflu, cum se spune. toate textele sale sunt fragmentate marunt si pline de titluri si subtitluri. Un umor si o veselie molipsitoare caracterizeaza toate cele trei tipuri de proza incercat de Costel Babos in volumul Un om din Wayfalua. In plus, mai exista aici tendinta spre parabola, data mai ales de ultima proza avolumului, Calipsul, (cuvant ce reprezinta o parte din Apocalipsul) si care contine "morala" povestilor. Pentru a o intelege, sa ne amintim de exceptionala scena din romanul lui Bulgakov, Maestrul si Margareta, a intalnirii din parc dintre Ivan Bezdomnîi, Berlioz si misteriosul "strain". In cursul discutiei, "strainul" afla cu incantare ca ateismul este ceva obisnuit la Moscova si ca interlocutorii sai nu cred in existenta lui Dumnezeu. Reversul este, cum va descoperi curand, de data aceasta fara placere, ca cei doi nu cred nici in diavol.
Personajele lui Costel Babos par sa aiba de-a face numai cu tot felul de draci in care cred. Morala cuprinsa in ultima povestire este ca ele simt existenta lui Dumnezeu.

IOANA PARVULESCU

 

 

IOANA ANDREEA STEFANESCU

membru al comunitatii www.poezie.ro

Draga Costel,

Nu am facut deloc eforturi in a ma abtine sa-ti spun ce am de spus, dupa lectura “Omului din Wayfalua”. Macar pe scurt. “Pe scurt”, cum inteleg eu.

Eu te-as intreba pe tine care e povestirea la care tii cel mai mult. Probabil ca tii in alt fel la fiecare. Deoarece neavând nimic asemanator ca tehnica, pe toate le leaga aceeasi suspensie in care raman ancorate sensurile finale. Nu se stie nimic sigur, de fapt.

Poate de acum destul de subiectiva, am citit cu nesat cartea cap-coada, am recitit-o, am citit pasaje intregi cu voce tare. Pentru a nu pierde din semnificatii, mai exact din incapatanarea nativa a personajului, pe “Omul din Wayfalua” am tinut chiar s-o citesc cu voce tare si am descoperit ce succes ar putea avea o punere in scena a dialogului. Nu-ti poti imagina. S-ar rade in hohote. Omul din Wayfalua e extraordinar. Nu sufera de nimic in realitate. El nu minte constient, prima victima a minciunii sale fiind el insusi. De fapt, lui ii place sa se asculte. Spun asta cu mare simpatie. In fiecare din noi e mai mult sau mai putin omul din Wayfalua. Se vede ca el raspunde asa numai fiindca e intrebat. Altfel nu ar raspunde si lucrurile ar fi cu mult mai usoare in viata. Dar cuvintele complica viata. Iar Omul din Wayfalua e atasat de cuvinte, mai puternic decat de intamplari. Cu cat interlocutorul devine mai curios, cu atat personajul devine mai mincinos spre rasul general. “Nu era nimeni” incalca atat de mult evidentele, fiind totusi atat de naturala reactia, incat toata lectura textului devine incantatoare.

Cand am inceput insa Povestind in drum spre Oglinda, m-am intrebat ce ai putea scrie mai bun de atat, incat sa nu dai titlul acesta cartii. Pentru ca m-am decis sa citesc de la inceput volumul, chiar daca citisem demult Pisica ….De ce volumul sa nu se intituleze “Povestind in drum spre Oglinda”?. Ca adancime, ca inovatii, ca tema- ospiciul - si complexitate, eu m-am atasat de aceasta povestire. Surprinsa, am regasit Calaretul prin timp, Nefartatul…Ai diluat incet incet textul, personajele pana la spiritualizarea lor absoluta si ai ramas cu o poezie si cateva numere…

Nu ma pot decide care din marturisirile calatorilor spre Oglinda e mai fascinanta. Fiecare dublura – geamanul, omuletul, are partea ei de mister, mister care se dilata pe parcursul citirii ca si miscarea unui punct pe traiectoria unei spirale cautandu-si mereu centrul si izbutind de fapt un efect invers – imposibilitatea din ce in ce mai evidenta a atingerii centrului. Sensuri sunt cu duiumul. Eu cred ca tu si acum descoperi sensuri. Si vei mai descoperi. Ca in drumul unei spirale. Si cu toate astea, departarea de esente. Care raman intacte, ca si acea poezie din final, “Calaretul print timp”. Ca numerotarea, numarul insusi…Oglinda in care nu plouat niciodata sau capatul povestirilor…Am mai intalnit la Kundera asemenea reluari. Doar ca la el eu nu am citit dialoguri la fel de bune…Sunt subiectiva, stiu. Si apoi la Kundera efectul era altul…desavarsirea…, pentru ca repetarile erau ca infasurarea unei ate pana la implinirea ghemului. La tine ghemul se desface si firul se despica si tot asa… Vorbesc de “Cartea rasului si a uitarii”.In fine…

Lectura Soldatilor mi-a starnit rasul. Te-ai jucat. Sigur, am ras acolo unde cred eu ca era de ras. Adica la descrierea concisa, matematica a satului, dar mai ales la efectele trecerii soldatului.”In timp ce in alte parti cadea zapada sau batea gerul, la Maracinii din Vale se culegeau ciresele”. Atmosfera e de isterie generala…Semnatura Zaludei e relevanta.. Din ras, dai in plans. In sectiunea V, plangi pur si simplu. Acolo e un poem in proza. Citeste pasajul cu voce tare: ”Se aud usile ferecandu-se…”. Umorul negru contine de fapt aceasta alunecare neobservata de la o stare la alta. Dar nu e un rezumat despre Soldati. E prea scurt timpul si imi pare atat de rau ca nu-ti pot spune mai multe.

Tehnica acumularii prin revenirea asupra personajului, ca in Rezervatia, e o tehnica, daca e vorba de proza scurta. Doar ca Rezervatia nu e proza scurta, ci un mini roman. Nu stiu daca si fantastic. E si nu e. Neimplicarea autoritatilor in problemele reale ale satenilor fac dintr-o comunitate rurala una extraterestra, astfel incat un padurar ca Petrut care “nu a mai avut lupi in viata lui in padure”, poate sa scrie gogomaniile respective in scrisoarea adresata Tovarasului. Ei bine, acea scrisoare – ma refer la prima ( si a doua e la fel de savuroasa, nu te-ai lasat), al carei raspuns soseste dupa doi ani, fata inciudata a lui Petrut cand se asterne la scrisul pe care-l credea academic (nu e asa usor sa scrii!), scrisoarea intreaga, plus adaosul, plus paranteza la adaos, m-au determinat sa recitesc in cateva randuri pasajul si sa ma amuz de fiecare data cu aceeasi placere. Exista acele pasaje memorabile cu care ramai dupa lectura unui text. Petrut cel inciudat ca nu poate scrie mai bine, scriind totusi din devotament, inabusind in el visul ascuns de a scrie la fel de savant ca ziarele, ratand ocazia cum s-ar spune, apoi spiritul civic accentuat, abandonul numai pe jumatate -“faceti ceva cu noi” - din final, fac din el o figura. Nu stiu care a fost scopul tau, sau daca ai avut cu adevarat unul. Din universal rural zugravit de tine, ramai cu aceasta idée: necunoscutul e foarte aproape, e printre noi; nu e nevoie sa-l cauti in Cosmos sau mai stiu eu unde. Bineinteles, profiti de situatii pentru a te lansa in pasaje umoristice, in Soldatii ele au fost mai lungi. Umorul imbraca desigur o dezamagire, dar asta nu trebuie sa-ti spun eu. Pe mine ma intereseaza ca imi place, ca exista scriitori ca tine, ca ai de spus ceva si nu orice.

As mai avea atatea, ti-as scrie un roman, dar ma opresc. In legatura cu Oglinda, poate chiar doua. Calipsul este o alta stare a ta. Calipsul este un alt tu si un alt semn de intrebare. Daca ma intrebi care e textul cel mai reusit, o sa-ti raspund ca toate sunt la fel de bune. Stiu, trebuie sa existe o ordine. Se poate face. Teoretic, Omul din Wayfalua e varful. Dar numai pentru ca trebuie facuta o ordine. Sunt proze scurte si fiecare bucata are frumusetea ei.

Cat am putut de succint.

Ma simt onorata si fericita ca am citit “Un om din Wayfalua”.

Cu drag,

Ioana.

O PISICA NEAGRA SI UN VOLUM GRABIT
Revista "HELION" Timisoara nov-dec 1994

Putine sunt, totusi, in ziua de astazi editurile romanesti -fie de stat, fie particulare- care sa acorde literaturii science-fiction importanta pe care o merita, asa cum o face editura Marineasa. In general, editurile preferea S.F.-ul de consum, chiar daca volumele publicate poarta semnatura unor scriitori relativ bine cunoscuti din strainatate. Exista insa, cam la toate editurile, aparitii ce privesc S.F.-ul ca literatura, numai ca acestea sunt mult mai putine si se pierd in masa literaturii exclusiv comerciale de toate genurile.
Editura Marineasa a dedicat tinerilor autori de S.F. mult din spatiul sau editorial in cadrul colectiei "Laserul Banatului". Prima din aceasta serie este Un om din Wayfalua de Costel Babos, una din primele carti tiparite la editura timisoreana.
Fara indoiala aceasta prima carte a lui Costel Babos este una grabita. Desi volumul nu are decat 120 de pagini, putem regasi aici partea cea mai mare a scrierilor cat de cat semnificative impinse catre public de tanarul autor. Costel Babos reuseste in schitele care defineste cu exactitate ideea literara S.F., cum se intampla in Poveste neterminata cu o pisica moarta, Petru din sticla, Soldatul I si Un om din Wayfalua. In poveste neterminata...se uzeaza de cunoscuta metoda, vizibila tot mai mult in proza S.F.romaneasca de a pune personajele in situatia de confruntare cu intamplari si fenomene neobisnuite. acestea fac parte evident din arsenalul literaturii S.F. noutatea nu consta in faptul ca Petrisor a' lui Chemese are sase sau sapte degete la o mana, ci in rezolvarea literara data de autor, obligat sa inregistreze si sa exploateze reactia personajelor, care, la randul lor, au inregistrat evenimentul petrecut in preajma lor: cresterea in plus a unor degete sau a altor...organe.
Traseul narativ din Poveste neterminata...are patru etape distincte. Prima etapa inseamna de fapt o amputare. Autorul nu se mai oboseste, si nu-l mai oboseste pe cititor cu descrierea mai mult sau mai putin sofisticatelor metode si tehnici ce declanseaza un eveniment iesit din comun, in cazul nostru dobandirea a doua sau trei degete in plus. A doua etapa cuprinde inregistrarea evenimentului in sine. A trei etapa descrie reactia oamenilor (personajelor) , dar de ambele parti: "normali" si "anormali". In Poveste neterminata...reactia "anormalilor" este mai putin controlata, in schmb apare pregnant cea a "normalilor": "plecati, plecati acasa, sa nu-i molipsiti si pe altii. O sa trimitem noi pe cineva acolo, numai plecati odata". In cea de a patra etapa apare din nou fenomenul amputarii narative, iar povestea, asa cum spune si titlul, ramane neterminata. De fapt, este vorba de cunoscuta rezolvare epica cu final deschis.
Acelasi model narativ este intalnit in schita Soldatul I. Ca si in Poveste neterminata... este exploatat ca punct de plecare, un motiv mitic, preluat pe filiera folclorica. In primul caz e vorba de o pisica neagra moarta, care circula, aruncata din gradina in gradina, in tot satul. Atributele malefice ale pisicii negre sunt evidentiate prin influentele generate. Toti cei intrati in contact cu animalul sufera modificari inexplicabile rational. Soldatul I are la baza un motiv din aceeasi filiatie, adica strainul. Aparitia lui in universul satului, venit nimeni nu stie de unde (nici macar autorul nu stie) , se face se face printr-un alt procedeu impus de literatura S.F., cel al insolitarii. Nu este locul aici pentru a teoretiza procedeul insolitarii. In linii mari inseamna modificarea cadrului (universului) initial, luat drept comun si obisnuit, prin aparitia unor agenti narativi (personaje, fenomene), capabili sa schimbe radical ordinea initiala. In Soldatul I agentul narativ este un personaj sumar, numit, poate impropriu, Soldatul. Este clar ca el face parte din categoria cunoscuta, a oamenilor viitorului (in simbioza cu masina) a mutantilor sau extraterestrilor. Insusindu-si bine lectia S.F.-ului modern, Costel Babos nu pune accent pe descrierea Soldatului, ci pe actiunile sale si pe reactia comunitatii satesti fata de acestea. si aici finalul ramane deschis.
Autorul cartii Un om din Wayfalua ii reuseste mai bine textele cantonate in lumea satului, lume pe care o cunoaste bine. In cadrul respectiv are loc intalnirea motivelor literare S.F. cu motive folclorice. Sicretismul functioneaza corect, fara mari stridente. Vorbeam la inceput de graba autorului de a scoate un v olum, un volum care se dovedeste inegal. Graba este vizibila in texte nefinisate, chiar incalcite si prolixe, texte in care se recurge la sofisticari textuale. Impresia este ca aici s-a facut mai mult experiment literar si exercitii de stil. Este vorba de Povestind in drum spre Oglinda, Soldatul II si Calipsul.
Cu mai multa atentie si, poate, daca ar fi asteptat inca un an, doi, Costel Babos ar fi putut da un volum de debut extraordinar. Asa el ne propune un volum bun, insa inegal.

Lucian - Vasile Szabo

 

 

BABOS, COSTEL
"Dictionar al scriitorilor banateni" Editura Amarcord, Timisoara- 1996

[...]
Debuteaza cu schita Acasa in "Helion" (1983). Revine cu proza scurta in "Orizont" (1991). Primul sau volum:Un om din Wayfalua, Timisoara, marineasa, 1994, cuprinde opt povestiri, fiecare dintre ele impunandu-se printr-o nota stilistica si compozitionala, precum si printr-o atitudine aparte. Astfel, Soldatul I si Soldatul II se intemeiaza pe un epic abstract si halucinant, construit in replica, cu o mare, chiar ostentativa rigurozitate textuala, cu o scriitura cvasiadministrativa (desigur, mimata).
Prozele uimesc prin dialogul ametitor, capabil, el singur, sa configureze psihologii si atmosfera, senzatia de amestec intre viata si moarte.Alta piesa, intitulata Rezervatia, cladeste o lume cu vagi rezonante folclorice in timp ce Calipsul, printr-un joc final de cuvinte, printr-un malentendu, plin de intelesuri, devine Apocalipsul. De fapt, intreaga sa proza isi poate gasi exact in acest final scopul si solutia. Deci, un fantastic surprinzator de realist, dupa cum privirea (si analiza) realista este mereu minata de fantastic. Un umor, adesea tragic, pluteste peste acest univers deopotriva concret si oniric, in care descoperim imprejurari si tipologii dintre cele mai diverse, cu deosebire din spatiul rural.

OLIMPIA BERCA