Rezervatia

 

 

VISUL POPII

Popii Gâtlan i se mai spunea si Hârdau’. De la ce i se tragea numele, nu se mai stie. Si, poate ca nici Popii nu i-ar fi pasat prea tare daca porecla nu i-ar fi spus-o tocmai Sofron. Caci Popa Gâtlan, stia toata lumea, îl ura pe Sofron; îl ura mai mult ca pe orice pe lume si nu-i putea trece nicicum. Si cum era sa-i treaca -crucea mamii ei de viata! înjura Hârdau’ uneori si, în ultima vreme, mai des, atunci când se afla în fata paharului cu vin sau rachiu - caci Sofron îi bântuie visele noapte de noapte, nelasându-l sa se odihneasca. Odata, parintele se scapase sa spuna, era beat, ca” asa sa mai tot moara câte unul prin sat”. Erau la pomana lui Simion, fi’ iertat. Toti Magurenii stiau cât a iubit Sofron pe frate-sau Simion, numai Parintele uitase fiindca i se tulburase mintea din cauza vinului.
Cu degetele-i mari, noduroase si cu privirea ascutita si taioasa ca lama unei coase, s-a repezit Sofron la gâtul Parintelui Gâtlan. Abia a reusit sa-l scoata unul, a’ Tomii, dupa ce ochii i se bulbucasera deja, iar limba îi iesise afara de-o palma.
L-ar fi omorât, fusesera de parere cei ce vazusera tarasenia. I-ar fi sucit gâtul ca unui pui de gaina - desi, Parintele, era destul de corpolent - mai adaugasera facându-si cruci si scuipându-si în sân de asa grozavie.
Nici parintele nu fusese mai putin speriat, se albise tot la fata iar aburii betiei i se risipisera deodata ca si cum nimic nu bause în toata seara aceea. Întâmplarea s-a întiparit multora în minte, dar cel mai tare Popii care, de atunci, o revede mereu. În ciuda faptului ca, seara, înainte de a se baga în pat, însira tot soiul de rugaciuni enervând-o astfel si pe biata Preuteasa.
- Într-o astfel de noapte, povesti diacu lGheorghies la bufet dupa cum îi era obiceiul, s-a trezit Hârdau’ nadusit tot si cu parul rasculat pe crestet. “Da ce ai?” l-a întrebat Preuteasa gângavind în somn. “Ce te tot sucesti încolo si-ncoace ca un câine în legatoare?” “Taci, proasto”, a linistit-o parintele revenindu-si din sperietura. “Am avut cosmaruri.” Apoi, dupa ce s-a coborât din pat, a iesit afara; unde, aerul, rece si tare, i s-a strecurat pe sira spinarii în sus facându-l sa tremure din toate madularele. I-a fost groaza sa mai fuga pâna-n capatul gradinii, asa ca si-a facut nevoile din pragul usii. “Ei, arza-te-ar focul!” a suduit Hârdau’ vântul pornit pe neasteptate caci îi uda camesoiul si preasfântu’-i obraz. S-a întors batând din dinti ca o toaca si s-a aruncat în asternut, calare pe preuteasa. Mai târziu, dupa ce-a adormit, în vis, i-a aparut iara Sofron.

SOFRON

Sa tot fi avut trei ani Sofron, când si-a facut aparitia în Magura, hurducat în spatele subred al maica-si. Cu picioarele desculte strângea gâtul osos al femeii înfipt ca un par în pieptul supt si bolnav.
De cum au intrat în sat, câinii au început sa chelalaie si sa latre a pustiu de parca ar fi venit Necuratul si nu doi crestini lasati de Dumnezeu sa se chinuie pe pamânt.
Oamenii au iesit speriati pe la porti. Sa vada. Sa întrebe. Sa se dumireasca. Ce-i? Cine-i? Vreun scaun scapat din legatoare? Vreun strigoi, uciga-l! Balaur? Ori ce dihanie sau fiara nemaivazuta? Dar nimic din toate acestea. Din capatul ulitei, a singurei ulite a Magurenilor, venea încet, ca o aratare, Sofron calarind pe umerii maica-si.
Vazând atâtea fete straine, copilul si-a înclestat cu si mai multa disperare mâinile-i mici în parul slabanoagei. Sfârsita de oboseala, de foame si sete, femeia n-a mai apucat sa ajunga pâna la fântâna din mijlocul ulitei, ci a îngenunchiat cu un picior, apoi cu amândoua si, clatinându-se de vreo doua ori din mijloc, a cazut într-o ultima suflare. A cazut si Sofron, rostogolindu-se pe pamântul galben clisos, framântat de copitele vitelor.

ACHIM

N-a scapat nimeni în sat fara un nume de batjocura. N-a scapat nici Achim. Când si-a înmormântat si pe cea de-a treia nevasta, oamenii i-au spus “Groparul”.
- Si-a bagat tot neamul sub tarâna, n-a mai ramas decât el si nascutul, susotesc gurile în timp ce bulgarii de pamânt aluneca peste cosciug iar popa cel nou se roaga pentru iertarea pacatelor moartei.
Dupa ce-a ispravit cu toate câte trebuiesc la o îngropaciune Achim a dat fuga pâna în Buciumi dupa matusa-sa Saveta, un neam mai îndepartat dinspre mama, cu rugamintea sa-i vada de copil pâna o mai creste. Saveta a venit în graba, bucuroasa ca scapa de singuratatea cu care se urâse atâta amar de vreme, luându-si cu ea toate bocârtele si vânzându-si casa unui chiabur.
- Numa’ ca n-are s-o duca prea mult, si-au dat cu parerea gurile. Nici babornita si nici copilul.
- Hârca ne mai trebuia noua în sat, nu le-avem destule pe-ale noastre. Acu’ o vad cum o sa pofteasca la un scaun în biserica...
- Vorbiti prostii de parca n-ati sti ca cine sta lânga Achim e lovit de duhul mortii. Asta, ori s-a nascut într-o zodie proasta ori l-au blestemat ursitoarele.
Vorbele erau framântate, apoi scuipate una alteia ca niste gogoloaie de pâine. Nici gând, falcile, sa se opreasca, macinau întruna.
- Despre ce zodie rea pomenesti, soro? Despre ce ursitoare? Nici nu te gândi la asa ceva, aici alta e la mijloc. Vorba e ca lui Dumnezeu nu-i plac pagânii. Nu mai tii minte când si-a luat Achim întâia nevasta, pe Anica lui Pelita; n-a strigat el în gura mare ca are sa umple si casa si sura de copii? Iar când parintele i-a urat ca asa sa-l ajute Dumnezeu!, el i-a raspuns ca ba! ca el copiii singur are sa-i faca, nu cere ajutor de la nimeni, batu-l-ar Precista! Si-atunci sa nu se mânie? Doar stii ca Dumnezeu nu-i iarta pe cei ce se falesc si-i iau numele în râs.
- Drept’ ai, sora.
- Câte femei i-au murit? Trei. Câti ciledi1? Cinci!
- Pune-o si pe soru-sa, pe Marioara...
- Na, vezi.
- Da, numa’ ca la biserica vine totdeauna...
- Vine, ca-i viclean. Soseste primul si iasa ultimul. Ti-ai gasit tocma’ la el atâta credinta.
Achim nu-si apleca niciodata urechile le cele ce se vorbeau pe seama lui. El îsi vedea numai de grijile, gândurile si framântarile sale.

DOMNISORUL

Într-o zi, în sat a aparut un domnisor. Venea de la oras si îl interesa o femeie ce murise, în Magura. Primise o înstiintare si venise sa întocmeasca un proces verbal.
- Da, a murit o femeie aici. Nu se stie de unde si încotro mergea. Dar asta s-a întâmplat mai demult. A înmormântat-o Groparul în cimitirul satului. Treceti pe la el ca stie mai multe. El a luat si copilul.
Asa s-a trezit Achim cu domnisorul în batatura, cerându-i sa-i povesteasca cum s-a întâmplat.
- Pai cum sa se întâmple? a repetat Achim întrebarea, încruntând usor din sprâncene si cerând o tigara. Eu tocmai ma-ntorceam de la târg din Banisori, am fost de-am cumparat mânjii astia care-i vezi aicea, ca mi s-a urât sa tot înjug boii când am de mers în cutare loc sau pâna într-altul. Or fi ei buni, boii, pentru aratura, dar la drum întins doi cai sunt nepretuiti. Si-apoi, am spus ca de-or creste si copiii astia mai mari...
- Mai pe scurt, va rog frumos, l-a întrerupt domnisorul aranjându-si mai bine ochelarii pe nas.
Umpluse, deja, o pagina cu nimicuri, fara sa ajunga la subiect.
- Scurt, scurt si cuprinzator, va rog frumos..
- Sa ma ierti domnisorule, se scuza Achim dupa ce mai ceru o tigara, dar eu nu stiu pe scurt, cum zici, în schimb am sa fiu cuprinzator.
- Nu ma intereseza decât femeia si copilul, va rog frumos. Povestiti numai despre femeie si copil, îsi repeta rugamintea domnisorul stergându-si fruntea cu o batista.
- Pai, cum am mai spus, continua Achim pufaind gânditor, ma întorceam de la Banisori, unde se tinuse târg. Razbisem cu carul pe ulita si ma tot întrebam: are sa ploua sau nu are sa ploua, când aproape la fântâna, zaresc doua mogâldete botite de pamânt. Da’ huou! Brr! strig boilor si-i lovesc cu coada de la bici, caci prinsesera mirosul de poiata si nu-i mai puteam stapâni , ca la dus, când se opreau si singuri daca nu le numarai bâtele pe spinare.Ma aplec asupra femeii si dau sa o ridic, ca pe omul bolnav, însa ea cade teapana la loc. E moarta, zic, Dumnezeu s-a ierte. N-am avut un capat de lumânare la mine ca i-as fi aprins-o la cap. O iau si o pun peste fân în caruta. Nu-i de la noi. N-o mai vazusem în sat. Copilul plângea si se dadea de ceasul mortii, cu fata în jos, unde cazuse. Îl ridic în brate si, cum îl ridic, tace parca nici n-ar fi plâns pâna atunci. Ba ma si cuprinde cu amândoua mâinile de gât si ma strânge de mi-a dat si-o lacrama. Ce era sa fac cu ei, domnisorule? I-am dus acasa. Abia când eram gata sa plec, am vazut oamenii iesiti pe la porti. Taceau toti ca momâile, ca mutii. Pe femeie am îngropat-o crestineste, cu popa, iar pe copil îl tin la mine ca e deodata cu Simion al meu.
- Tocmai în legatura cu copilul, îl scurta domnisorul, continuând sa-si noteze ultimele cuvinte ale lui Achim, se pune întrebarea daca doriti sa înfiati sau nu copilul.
- Cum sa nu, domnisorule, sari Achim ca ars, Dumnezeu mi-e martor ca n-as mai da copilul în ruptul capului.
- Atunci e foarte bine. Am adus cu mine o cerere de înfiere, însa, mai întâi o întrebare, va rog frumos. Sunteti casatorit?
- Vaduv, se încrunta mai cu asprime Achim.
- Si copilul cine o sa-l creasca?
- Cum cine? Eu!
- Nu e de ajuns...
- Mai e si Saveta, minti Achim prins la strâmtoare. Înca nu trecuse anul de când o înmormântase si pe ea.
- Mama dumneavoastra?
- Da, minti în continuare, nehotarât.
- Bine, aproba domnisorul întinzând cererea. O semnati si am terminat povestea.
Sesizându-i ezitarea, domnisorul deschise servieta cu care venise si scoase de-acolo o tusiera în care îl puse sa-si vopseasca degetul aratator.
- Pe copil cum îl cheama?
- Sofron.
- Sa va traiasca!
- Multam, se posomorî Achim amintindu-si si de ceilalti feciori. Mai îmi dai o tigara?

SIMION

Dar cel mai tare avea sa se încrunte Achim la moartea feciorului sau, Simion.Caci avea sa se încrunte din toata fiinta; din trup si din suflet, din inima, din sânge. Fiindca avea sa se încrunte pe toti si pe toate; pe sat si pe oameni, pe biserica si pe Dumnezeu; pe viata însasi, ce-i aduse numai nenorociri.
- Mai bine sa nici nu fi trait vreodata, îsi facuse Achim obiceiul sa-i spuna lui Sofron în zilele ploioase si reci la fel de mohorâte si triste ca sufletul sau. Mai bine sa nici nu ma fi nascut vreodata si nici lumea sa nu fi existat.
Se spune ca de atunci, de la moartea lui Simion, s-a pagânit, cu adevarat, Achim, si-a pierdut de tot încrederea în Dumnezeu.
Ca de atunci a început sa se izoleze în vârful sau de deal - sau în Culme, cum e numit locul sau de casa, de catre sateni - si când, rareori, mai era vazut coborând în sat, o facea numai alaturi de Sofron, la care tinea mai mult ca la lumina ochilor sai.
Se spune ca de-atunci, de la moartea lui Simion, au început sa se salbaticeasca Achim si cu Sofron, iar mai târziu, satul întreg; pâna au ajuns Magurenii ce-au ajuns.
Vai de ei! - asta nu se mai stie cine-a mai spus-o - caci de la moartea lui Simion li se trage. Magurenilor.

PIATRA DE HOTAR

L-a îngropat pe Simion în locul în care l-a gasit sfârtecat, ori poate numai mâncat, daca murise cumva dinainte. De lupi
- Odihneasca-se-n pace! a oftat încruntat Achim, înclestându-si mâinile pe crucea masiva din lemn de gorun.
Acolo era chiar hotarul dintre Magura si Lazuri.

CHIABURII

“ Chiaburi din toate satele, paziti-va!”
Hârtia a fost prinsa de usa bisericii în timpul slujbei.
Chiaburii de peste tot sunt speriati de moarte. Se aude ca vin comunistii cu colectivizarea. Si nu vin oricum. Aduc cu ei bâte si ciomege. Celor care au, le iau pamânturile si vitele din batatura, iar pe cei care n-au îi înscriu în colectiv.
Chiaburii sunt strânsi la un loc si trimisi în Baragan.

PENTRU POMENIREA LUI SIMION ÎN VECII VECILOR

“Cu adevarat desertaciune sunt toate, si viata asta e umbra si vis. Ca în zadar se tulbura tot pamânteanul; cum zice scriptura: când dobândim lumea, în groapa ne asezam, unde împreuna sunt împaratii si saracii.”
Pe la ora prânzului, vremea s-a mai dezmortit, crivatul de miaza-noapte, ce nu mai contenea de trei zile, s-a domolit si el pe neasteptate încât, dupa toate frigurile si degeraturile îndurate în fata gropii mortului, celor ce se întorceau de la înmormântare nu le venea sa creada.
Mai crunt suferise parintele Gâtlan care înghitise frigul pe stomacul gol. Vorba cuviosiei sale:”pregatit pentru lupta”. Lupta aceasta fiind pomana, la care Gâtlanul ocupa locul cel mai bun de la masa, locul de lânga foc. Pomana avea sa se tina într-un cort pe care Achim îl înjghebase în prelungirea surii. Nu-i vorba, putea sa-i duca, pe parintele împreuna cu diacul si cu alti oameni de frunte, în casa, dar a tinut sa-i puna laolalta pentru a-i vedea dintr-o singura ochire pe toti, cum beau si cinstesc întru pomenirea feciorului sau.
Se pregatise Achim cu mâncare si bautura cât pentru o nunta; ca doar cu nunta înmormântase el pe Simion, Dumnezeu sa-l ierte! nu apucase sa se însoare.
- Pomana ca aceasta nici ca s-a mai pomenit, vorbeau cei mai batrâni, ca sa fie poftit tot satul la uspat.
Ba si din satele învecinate începusera sa dea târcoale saracii si tiganii, simtind înca de departe mirosul bucatelor. Miros greu de îndurat pentru cei ce flamânzesc.
Asa i-a prins pe cei mai vrednici Ajunul Craciunului, fara sa bata un clopot la biserica. De unde era sa bata clopotele, când clopotarul si crâsnicul se sprijineau de parintele Gâtlan; si bine ca se sprijineau, altfel ar fi cazut gramada toti trei si ar fi deselat pe diacul Gheorghies, ce sforaia în spatele lor lânga foc.
Din când în când, parintele încerca sa dea glas unui cântec bisericesc pe care nici el însa n-ar mai fi reusit sa-l înteleaga, într-atât începuse sa amestece limbile între ele.
- Zi, parinte, ceva sa pricepem si noi, fac pe suparatii cei din apropierea sfintiei sale, Dumnezeii lor de greci si tatari!
- Da, da, ceva pentru pomenirea lui Simion în vecii vecilor.
- Amen, reuseste doar sa îndruge parintele. Apoi, venindu-i o idee, se ridica în picioare împartasind-o si celorlalti. Da’, cu asa pomana, sa mai tot moara câte unul prin sat.

COLINDA I

(un grup de patru copii din Magura)

“- Asta-i sara, mândra sara.
- Iesi tu, gazda, pân-afara
De-l vezi pe Domnul Hristos
Cum coboara de frumos,
Tot pe scara, lemn de ceara,
Tot arzând si luminând,
Si pamântul stralucind,
Pe oameni înveselind,
Lumea toata mântuind,
Pe diavoli în iad gonind.
C-asta-i sara de Ajun,
De Ajun si Mos Craciun!
Noi umblam si colindam
Si pe Domnul laudam.”
(I. Agârbiceanu - Strigoiul)

COLINDA II
(Stancoaia)

Colinda, colinda,
Baga calu’-n tinda
Si da-i fân sa roada
Si pupa-l sub coada!

STANCOAIA

Abia spre miezul noptii a ajuns Stancoaia la pomana. Cracanata si adusa de spate. Numai piele si ciolane. Numai unghie si par. Venise dupa fii-sau, Gavril, si-l gasise beat, dormind sub masa.
- Sa-l lasi acolo, lele, a rugat-o Sofron cu voce blânda, dar hotarâta. Se simte mai bine decât la dumneata.
- Ba nu! s-a opus Stancoaia, tragând de Gavril sa-l scoata de sub masa.
Gavril s-a trezit în cele din urma, dar de ridicat nu voia sa se ridice.
- Mi l-ati momit în casa voastra! si-a scuipat Stancoaia vorbele, cu ura, privindu-l tinta pe Sofron.
Ar fi trebuit s-o lase-n pace, caci o stiau de mult pe Stancoaia; si cu toate acestea, a’ lui Gordun a turnat gaz peste foc.
- Iar i s-a urcat, nebunei, fetia la cap...
- Asa sa v-ajute Dumnezeu, spurcatilor, cum n-am avut eu om, a racnit Stancoaia.
Ori de câte ori se facea aluzie la faptul ca ar fi ramas fata batrâna, îsi pierdea cumpatul, înnebunind de-a binelea. Blestemele ei cutremurau peretii.
- Puroii si buboaiele sa va manânce, si viermii nesatui! Sa n-aveti parte de odihna nici sub pamânt! Neamul si viata sa vi se stârpeasca! Saracia sa va pustiasca, la toti casele! Sa n-aveti ce pune pe masa, nici balega de la cal, nici cacarezele caprei!
Stancoaia se maritase la 14 ani. Din cei ce fusesera la cununia ei nu mai traia nici unul, iar cei din ziua de azi ori nu stiau, ori o faceau dinadins.Mirele îi fugise în prima dimineata dupa nunta si, de atunci, n-a mai stiut nimeni de el. Nu era din satul lor, ci de undeva de pe malul Muresului. Înainte, însa, de a pleca, apucase sa-i rapeasca tinerei sale sotii fecioria, lasând-o femeie pentru totdeauna. De aceea l-a si asteptat Stanca sa se întoarca înapoi.Cu asta a ramas ea, cu asteptatul. În zorii zilei, când se destepta, se ridica grabnic din asternut sarind la geam. Privea în lungul ulitei pâna departe, în zare. Nici un semn? Nici un drumet cu pasul întins ce si-a uitat, cumva, nevasta în cea mai fericita zi a sa? Nici un om calare pe un cal sarg, calul cu care fugise omul ei? Apoi, seara, dupa ce-si termina treburile de peste zi, iara la geam. Nu se-arata nimic? O stea care cade, un fulger din senin? Un foc, o flacara nemaivazuta? Ghicitoarea, la care fusese sa-i caute barbatul, îi spusese ca omul a’ sa i se întoarca, doar ca, mai înainte, va trebui sa vada o lumina neasemuita dinspre zarea din care, acesta urma sa se arate.
Asa îi trecuse viata, asteptându-si barbatul. Asa înnebunise, nazarindu-i-se tot timpul ca vede semne si aude vesti. Iar acum, devenise bataia de joc a celor din sat. A celor ce nici nascuti nu erau când si-a pierdut ea fetia. A plecat tunând si fulgerând blesteme. Ajunsa la poarta ograzii, si-a mai întors odata capul înspre baraca.
- Câcati!

PETRUT

Padurar la Magura era unul Petrut.
- Petrut si mai cum? fusese întrebat când au venit comunistii la putere.
- Petrut a’ Florii...
- Nu te-am întrebat al cui esti, ci cum te mai cheama! se rastise la el un secretar propagandist de la comitetul raional, unde-l chemase.
- Petrut Cionca.
- Asa? mârâise activistul banuitor. Si-atunci, cum se face ca esti al Florii?
Pret de câteva minute, Petrut îl privise pe propagandist nedumerit. Raspunse, într-un târziu, scarpinându-se nervos, cu mâna dreapta, prin buzunarul pantalonilor.
- Asa a chemat-o pe mama.
La acest raspuns, secretarul cu propaganda izbucnise într-un râs prelung si isteric, ceea ce-l nedumerise pe Petrut si mai tare.
În cele din urma fusese poftit sa sada pe scaun, vocea celuilalt se mai potolise, nu mai era atât de rastita, în schimb, întrebarile pe care i le pusese în continuare îl facuse sa transpire prin toate partile. La un moment dat, nemairezistând interogatoriului, se ridicase în picioare, rosu ca racul.
- Eu, unul, domnule, protestase, n-am nici o avere si nici n-am avut. Nu se poate spune ca-s chiabur. Un bordei prapadit si-o gradinita mica în spate. Iar în politica nu m-am bagat niciodata. Ca nu era de nasu’ meu. N-am fost nici la taranistii lui Maniu, nici cu legionarii lui Sima. Altii or fost, dar eu nu.
- Stai jos, omule, nu te mai aprinde asa. Si nu te mai adresa cu “domnule”! Tovarasul Nuta ma numesc.Accentuase pe cuvântul “tovarasul”. S-a terminat cu domnii. Îi înlocuim pe toti, chiar si pe tine. Doar pentru asta te-am chemat, sa-ti vedem originea, crezul politic. Caci postul tau, prin intermediul departamentului silvic, e sustinut de guvern. Iar acum, noi suntem guvernul si vrem sa stim cu ce fel de oameni lucram si pe cine platim de la buget.
Petrut încremenise pe scaunul pe care se reasezase.
La despartire, tovarasul Nuta îi mai adaugase:
- S-ar putea sa te mai chemam o data sau de doua ori, daca va mai fi nevoie. Sa vii neîntârziat.
Reusise si Petrut sa mai îngaime câteva cuvinte.
- Daca puneti pe altcineva în locul meu o sa ajung muritor de foame.

LUPII

În padurea Magurei nu sunt lupi. Asa se stie. Si cel mai bine stie Petrut; de aceea el a fost si cel mai mirat când a vazut fiara alunecând printre copaci, în apropierea casei sale. Lup sa fie? Petrut mai vazuse lupi, dar asta nu prea aducea cu ceea ce vazuse el. Altceva ce ar putea fi, s-a întrebat, nevenindu-i în minte nici o alta fiara cunoscuta de el, auzita din batrâni sau învatata la scoala, pe când era copil.
Primul gând i-a fost sa dea fuga-n sat si sa anunte oamenii, însa, dupa ce-a mai chibzuit, întorcând povestea pe toate fetele, a hotarât sa mai astepte câteva zile si pe urma sa anunte raionul. Cele câteva zile au trecut, dar el a tot amânat, pâna când, într-o noapte mai geroasa ca de obicei, lupii l-au sfâsiat pe feciorul lui Achim. Abia atunci a luat Petrut o bucata de hârtie si un capat de creion.
“Domnule Secretar”, a scris, apoi, amintindu-si ceva, a sters “domnule” si în loc a trecut “tovarasule.”
Îi placeau cuvintele stilate, pompoase, si le sublinia totdeauna în “Scânteia”, la care se abonase de când îl facusera candidat de membru. Pentru ziar trebuia sa coboare tocmai în Lazuri, 8 km dus si-ntors, unde i-l lasa soferul de pe cursa. De-aceea, mai tot timpul ziarele erau vechi de câteva zile, iar uneori, când era prins în treburi, si de doua saptamâni.
Si tocmai acum nu-i trecea prin cap nici o fraza mai întortocheata, mai academica, nici un cuvânt mai elevat. Continua scrisoarea înciudat:
“... în padurea Magurei au aparut lupi. Sunt dihanii grozave si nu stim de unde au venit, asa dintr-o data.”
Apoi, Petrut descrise dihaniile pe toata pagina hârtiei.
“Pe lânga toate acestea, au privire piezisa si scormonitoare ce-ti îngheata sângele-n vine, iar deasupra ochilor, lucru nemaivazut, au sprâncene cu par întocmai ca la oameni. Pe unul, Simion a’ lui Achim (Corbea e nume de familie), l-au mâncat cu haine cu tot. Ba i-au mâncat si geamantanul care-i era din lemn. Achim zice sa-i omorâm pe toti câti or fi existând, dar eu m-am gândit sa nu o facem de capul nostru. Noi n-am avut pâna acum lupi în padurea noastra si nu stim daca avem dreptul sa-i vânam ori nu. De-aceea va rugam pe d-voastra sa ne spuneti ce sa facem.
Petrut Cionca, padurar la Magura”

“Adaog la cele ce-am spus ca aceste dihanii au urechile lungi (mai lungi ca la magari).
Petrut Cionca, padurar la Magura”

POVESTE DE CLACA

- ... am sa v-o termin, se învoi mos Balmos sugându-si o masea imaginara. Mare lucru nu mai e de spus, repeta, asteptând tutun ca sa-si îndese în pipa. Tagara? Fie si tagara, se amarî mos Balmos.
Pufai zgomotos de câteva ori din ea, apoi o arunca scârbit strivind-o cu piciorul.
- Si cum va spuneam, continua mos Balmos, l-au lasat pe Ion asta, a lui Chiper, batut si gol în mijlocul araturii la al saptelea hotar de Agles.
- Si?
- Si mai ce?
- N-a murit?
- De murit n-a murit, hârâi batrânul trimitându-si scuipatul în cenusa ramasa de pe urma focului. A ramas, numai, cu o zminteala la cap.Câteodata, duminica, în timpul slujbei, se mai despoia de haine si-o rupea la fuga pe usa afara speriind femeile si copiii.
- Câcat! tâsni cuvântul din gura Stancoaiei, aparuta ca din senin acolo.
Privirile s-au întors spre ea, nedumerite.
- Ce va holbati la mine ca viteii? îi lua în primire Stancoaia. Eu îl stiu pe Balmos de când era în scutece si tipa dupa tâta maica-si. Atunci a auzit povesta cu Ion a lui Chiper si, de-atunci, altceva nu scoti de la el. Dar am sa va spun eu o poveste. Una de care sa visati urât la noapte si sa va câcati pe voi. Am sa v-o spun pe aia cu omul meu. Voi nu l-ati cunoscut pe omul meu. Nici Balmos, de se lauda cât îi el de batrân, nu l-a cunoscut, abia de era în scutece pe-atunci. Mos Balmos vru sa intervina, dar Stancoaia îl opri repezindu-l:
- Taci, mosneagu’ dracului, si asculta, ca sa stii ce înseamna aia poveste. Si ai de grija, lumina aceea mare mi s-a aratat, iar asta-i semn ca mi se va întoarce omul.
- Ce lumina, bombani mos Balmos, pufaind dintr-o tigara pe care tocmai o ceruse.
- O lumina, iaca. Da’ tu de unde sa stii daca te culci împreuna cu gainile si te scoli odata cu porcii? Ai sa-l vezi când are sa vina. Ca n-a mai fost ca omul meu, altul. A fost cel mai vestit hot de cai din tot Ardealul. Si de dincolo de Ardeal. Stiti voi ce-i aia, hot de cai? De unde sa stiti, pacatele, ca azi nu mai ai de unde sa furi nici o mârtoaga. Nu stiti! Ca i-au taiat pe toti. Dar atunci, erau cai boieresti. Si ce spun eu boieresti? Împaratesti erau.
Stancoaia îsi aranja mai bine scaunul cu trei picioare pe care se asezase, privind tinta, cumva, prin peretele casei.
Cei din jur erau numai ochi si urechi. Într-adevar, Stancoaia nu mai povestise, pâna acum, niciodata si nimanui despre omul cu care sustinea ca se nuntise. Iar daca acesta fusese si hot de cai, cu atât mai interesant.
Se asternu tacerea si Stancoaia îsi începu povestea, repezit, asa cum îi era felul.

LUMINA

Toti vazusera lumina în afara de mos Balmos care, cine stie, poate avea dreptate Stancoia. A aparut într-o vineri chiar dupa apusul soarelui. Mult timp, dupa acest eveniment, nu s-a mai vorbit despre altceva. O parte din sat a sustinut ca a fost un foc.Cealalta tinea mortis ca nici pomeneala, era vorba de o stea de pe cer. Cei cu focul nu erau nici ei, toti, de aceeasi parere. Ca ar fi vorba de un copac uscat ce-a ars repede si cu nadejde. Nu copac, ce copac, a fost un arhanghel al Domnului, sa vesteasca sfârsitul lumii prin pucioasa si foc. Sau Sfântul Arhanghel Mihail sa lupte cu necredinciosii. Nici cei cu steaua nu stateau mai bine. Unii erau de parere ca a cazut o stea, pur si simplu, asa cum se mai întâmpla sa cada; ceilalti sustineau ca n-a cazut, ci numai s-a apropiat, dupa care ar fi plecat, înapoi de unde venise.
- Hai ca e prea de tot. Ce stea o mai fi si aia?
- A vazut-o Dumitru a Tomii.
- Si era chiar asa în cinci colturi?
- Nu Spunea Dumitru ca era ca clopul lui de cap.
- Cum sa fie ca clopul? a sarit Petrisor a Tambii. El pascuse caii, în seara aceea, în apropierea locului cu pricina. Era mare cât o claie de fân, daca nu si mai mare, a precizat el.
- Si a cazut ori a plecat?
- A plecat. Ca era cât pe-aci sa se loveasca de Doalma. Pe urma, o vreme n-am mai vazut-o, se lasase în Râpacudraci.. Abia dupa un timp am vazut-o iara, ridicându-se la cer.
- Sa mearga careva pâna la Râpacudraci, a fost de parere unul.
Dar cine, ca râpa era blestemata si câte nu s-au mai întâmplat cu cei care-au trecut pe-acolo.

RÂPACUDRACI

Irimie a numit-o Râpacudraci. Irimie era caprar. Într-o zi, s-a gândit sa-si duca saltaretele în râpa, unde se gasea vita salbatica din belsug. Când s-a întors în sat, nu mai avea nici o capra. A ridicat din umeri si si-a scuturat cusma. Pe urma a-nceput sa-si numere negii din palma si de pe dosul mâinilor. A mai ridicat o data din umeri si-a spus ca i le-au mâncat dracii.

DRACII

- Stiu, acum, ce fel de draci s-au aciuat în râpa, a spus Achim ascutindu-si securea. Da’ am sa ti-i mirui.
Sofron ascutea pari de lemn. Îi usca si-i calea la foc.
- Luati-ma cu voi, se tângui Gavril gudurându-se pe lânga Sofron. Vreau sa vad si eu cum arata dracii.

GAVRIL

Gavril nu si-a cunoscut parintii. Tatal îi murise înainte de-a se naste el, împuscat de granicerii lui Horthy, iar maica-sa l-a dat Stancoaiei, de mic; în afara de el mai avea sapte guri de saturat, în casa, si nu mai putuse razbi cu toti.
Stancoaia, neobisnuita cu copiii, l-a mânat si l-a adunat ca pe-o sluga si chiar mai rau.Asa s-a nascut Gavril, mai tantalau ca altii, si nu stia nici sa se supuna ca sa-i faca pe plac Stancoaiei, nici sa se împotriveasca. A crescut cât muntele, de putea sa traga singur în ham la caruta; si el tot cu bâta era mânat de la spate. Pâna când l-a scos, odata, Sofron, din mâinile babei si l-a dus acasa sa-i oblojeasca ranile. Din ziua aceea Gavril n-a mai vrut sa plece de la Sofron. Vara si pâna toamna târziu, dormea în ieslea vitelor, iar pe timpul iernii, îsi asternea sub el un suman peticit si se muta în târnat. Câteodata, prosteala îi tulbura într-atât mintea încât, atunci, umbla tot satul, de la o gospodarie la alta ori se înfunda în padure si nu se mai întorcea ziua întreaga, pâna când îl razbea foamea.
Atât astepta si Stancoaia, sa-l vada plecat din ograda lui Sofron, singurul loc unde n-avea curaj sa-l caute pe Gavril. Îl cauta, scotocind tot satul, când îl stia haladuind, si, daca se nimerea sa si puna mâna pe el, îl croia cu un bat pe spinare si peste cap, ducându-l acasa unde-l încuia ca pe o pasare în colivie.
- Tine Sofron, împielitatule! racnea Stancoaia plesnindu-l peste urechile mari, ca niste placinte. Na Achim, putoareo! Ca de-aia m-am chinuit sa te cresc, ca pe-un taur de prasila, ca sa fugi la straini, sa se foloseasca strainii de tine dupa ce te-am îndopat cu de toate tragându-mi mie de la gura.
- Nu da! se jeluia Gavril. Nu mai da, nu mai plec.
Spargea ferestrele ori smulgea usa cu tot cu toc si fuga, iara, la Sofron.
- Dar pe unde, pacatele, ai mai umblat, întreba Achim, numarându-i vânataile de fata.
- M-a prins acusi hârca, sughita Gavril cautând din ochi pe Sofron.
- Îi dus în petit, la Onita, trebuie sa soseasca dintr-o clipita într-alta.
Statea Gavril ca pe un jaratic pâna se întorcea Sofron acasa. Râdea inima-n el când îl vedea deschizând vranita de la drum.

SEMNE

Mult s-a mai rugat lui Dumnezeu Ilie Gândac (zis Chiaburu’), sa-i dea si lui un copil. Prost sa fie, mai spunea câteodata - ajuns la disperare -, schilod sa fie, numai al meu sa fie. Sa stiu pentru cine-am muncit si-am adunat atâta avere.
Douazeci de ani a facut temenele, danii si slujbe la biserica, a împartit bani saracilor si-a dat de pomana cersetorilor. A dat, a facut si-a asteptat pâna si-a pierdut orice speranta. Si abia dupa ce si-a pierdut speranta, s-a milostivit Domnul, slavit fie-i numele, si i-a dat-o pe Onita.
Ti-e mai drag copilul venit la batrânete. Asa si lui Ilie, daca te opreai sa-l asculti, fata ca a lui nici nu mai era alta sub soare.
- Vin feciorii tocmai din Dragan si din Plopis sa mi-o peteasca, de la Ungureni, din Oarba.
Dar cel mai des o petea Sofron, si cei mai multi ochi pentru el avea Onita. Ceilalti nu erau decât coate-goale; ori prea scunzi, ori desirati, ochiosi ori prea grasi.
La început, Ilie n-a spus nimic, ce sa-i pese lui de cine-i placea fetii, însa, mai pe urma, s-a mai razgândit. De când cu moartea lui Simion zvonurile s-au întetit.
- Nu bate vântul sa nu miste frunza! Ceva necurat e la mijloc.
- Poate s-a opus la început Ilie raspunzându-le în acelasi fel.Ce le pasa magarilor de unde beau oile apa?
Dar în suflet se strecurase, deja, îndoiala.
- De ce nu s-au mai dat lupii si la altii, de ce numai la Simion? Si de ce nu i-a mai vazut nimeni de-atunci, parca-ar fi intrat în pamânt?
- Hm, a mormait Ilie tulburându-se. Tu ce crezi, Doamne?
- Se spune ca lui Achim si feciorului sau le-au crescut niste cârlige la mâini si la picioare. De-aceea umbla cu palmile înfasurate în obiala.
- De ce ti-ascunzi palmile, Simioane? l-a întrebat Ilie, într-o zi, nemaistapânindu-si îngrijorarea.
- Lasa, bade Ilie, ca acusi o sa ti le ascunzi si dumneata.
- Astea sunt semne, bade Ilie, sunt semne rele.

ONITA

Onita nu vedea nimic din toate acestea. Ea vedea numai flacaul chipes, înalt si puternic, dupa care ar fi plecat si în iad.

TOVARASUL

Într-o zi, în sat si-a facut aparitia un tovaras. Mai fusese odata, demult, si-l cunostea pe unul Achim Corbea. De aceea s-a si dus tovarasul , mai întâi, la Achim. Primise o sesizare despre un fenomen curios ce se manifestase, într-o seara, deasupra satului Magura.
- Ce-a fost? Cum s-a întâmplat? Nu cumva e vorba de vreun proiectil ori grenada uitata aici din timpul razboiului? Nu s-au auzit bubuituri, zgomote?
- N... nu s-au auzit, s-a codit Achim. Numai de vazut a vazut fiecare altceva. Nici nu stii ce sa crezi. Nu mai crezi nici ce-ai vazut cu ochii tai. Un singur lucru e sigur, de când cu lumina aceea blestemata, în împrejurimi au aparut niste lupi. Niste lupi tare ciudati. Si s-au mai petrcut si altele.
Mâinile înmanusate ale lui Achim au început sa tremure la aceasta amintire si altceva n-a fost chip sa se mai afle de la el.
Tovarasul si-a notat informatiile într-un carnetel, a dat binete si s-a dus sa-l caute pe primar. Negasindu-l, acesta fiind plecat cu treburi tocmai la Huedin, l-a întrebat pe Ion a’ lui Chepeneag, care taia lemne în curtea primariei.
- De ce, tovarase a lui Chepeneag, pe o caldura ca asta, caniculara, purtati toti cusme ca-n miezul iernii?
L-a privit cel întrebat, l-a tot privit, nestiind daca sa-i raspunda sau nu. Nu-l mai vazuse prin sat si nu-i venea la îndemâna sa stea la povesti cu strainii.
- Ne-au crescut urechile ascutite si tepoase, s-a hotarât pâna la urma scotându-si cusma brumarie de pe cap.
Tovarasul i-a privit urechile, stupefiat si scârbit, si s-a grabit sa plece; parea ca nu mai doreste sa afle nimic. L-a mai întrebat, totusi, îngrozit poate si curios.
- De ce nu mergeti sa va consulte un medic?
- Pentru atâta lucru? s-a mirat a lui Chepeneag oprindu-se din lucru. Nu face sa cobori si sa urci drumul pâna-n Lazuri si’napoi.
- N-aveti medic în sat?
- În sat n-avem nimic, apartinem de Lazuri. N-avem nici dispensar medical, nici scoala, nici camin, cum au altii. N-avem decât sandramaua asta de primarie cu primarul ei, mai mult plecat.
- Dar cu colectivizarea cum stati? a continuat tovarasul, din ce în ce mai uluit.
- N-avem. Suntem un sat mic si cocotat pe povârnisuri, pamântul e sarac, nu prea e ce sa colectivizezi pe aici.
- Dar cârciuma?
- Cârciuma da, avem. Ca asa-i spunem noi, cârciuma. Fiindca tuica cum fierbe Avram...si vin cum dospeste în butiile sale...Ne-am obisnuit sa cumparam de la el, ca parea mai bun si ne adunam mai multi laolalta. Si de aia i-am spus cârciuma casei lui Avram.
- Da, da, a facut, gânditor notându-si totul pe carnetul sau. O sa se ia masuri, tovarase a lui Chepeneag, te rog sa-i transmiti si primarului când se va întoarce. Facu un semn cu mâna pentru a întari cele spuse si pleca precipitat lasând în urma praful si fumul.
Frumos automobil mai avea si tovarasul asta. Mare si negru, abia încapea pe ulita lor îngusta.

NELINISTI

De la o vreme se aud tot felul de vorbe. Iar vorbele sunt vorbe. Nu stau în loc. O data pornite, trec de la o gura la alta, de la om la om, dintr-un sta în alt sat. Dupa ce umbla cât umbla, vorbele se reântorc. Dar nu le mai recunoaste nimeni, ele s-au schimbat, s-au transformat, încât, la întoarcere, par altele.
În Lazuri, de pilda, ori cu cine te-ai întâlni, te opreste si te întreaba:
- Ai auzit de Achim din Magura?
- N-am auzit, ce e cu el?
- I-au murit toate neamurile. A avut cinci neveste, zece copii... si pe toti i-a-ngropat. Parinti, frati, surori...tot. Nu i-a mai ramas decât Sofron. Se spune ca nici asta nu mai are mult, fiindca nu-i lucru curat. Pe frate-sau, Simion, l-au mâncat lupii. De-atunci se întâmpla numai lucruri necurate în sat.
În Saureni nu te mai asteapta nimeni sa te întâlnesti, întâmplator. Aici, fiecare cauta pe cineva cui sa-i spuna vestea.
- Ai auzit, lele?
- Nu. Ce?
- Despre Magureni.
- Nu stiu nimic.
- La noi toata lumea stie. Se spune ca le-au crescut copite. Si par. Pe burta.
Curiozitatea te împinge, poate, mai departe si ajungi în Banisori. Speriati, oamenii te vor întreba toti o data.
- E adevarat ce se spune despre Magura?
- Ce? Doar n-au bombardat-o.
- Bine-ar fi. Dar nu-i asta. Am auzit ca cine terce prin sat ia asupra lui un blestem groaznic. Acolo domneste puterea Satanei. Noaptea, pe-ntuneric, ies dracii de prin râpi si-i manânca pe batrâni, pe copii si tot ce mai întâlnesc în cale.
În sfârsit, te întorci în Magura. Însa vestile au ajuns mai repede decât tine. Si sunt mai alarmante decât în oricare alta parte. Caci, aici, în Magura, nu se mai aventureaza nimeni în afara satului.
- Daca te prind cei din Lazuri, ori altii, te întorc’ napoi. Altfel, îti zdrobesc fluierele picioarelor cu ciomegele.
Magurenii sunt nelinistiti.

ÎNTELEGEREA

- Sa lasi fata mea în pace, i-a spus Ilie feciorului lui Achim.
- Ba n-o las! a raspuns feciorul.
- Am sa te lovesc cu securea în cap daca te mai prind noaptea, intrând ca hotul în ograda la mine.
- Loveste, bade Ilie, loveste-ma. Daca îi putea...

ILIE CHIABURUL

De când si-a aratat dusmania pe fata, Ilie ocolea sa mai dea ochii cu feciorul lui Achim. Când se nimerea sa se întâlneasca pe ulita, Sofron îl sfredelea cu privirea de-i urca, lui Ilie, tot sângele-n obraji, învinetindu-l. Ceea ce lui Ilie nu i se întâmplase nici când fusese amenintat cu deportarea si confiscarea averii.
- Are cautatura de fiara.
- Asa îl vezi tu, tata, îi reprosa Onita.

RASPUNS

Abia dupa doi ani de la plângerea sa la raion, i-a venit lui Petrut raspunsul. I l-a adus unul, Tucala, repartizat chiar atunci militian la Magura. Pâna la raion s-a auzit ca la ei se petrec lucruri în afara firii si a legii. Oameniis-au încruntat. Ce sa caute asta aici? Ce nu-si vede de treburile sale? Pentru ei era un strain ce urma sa-si bage nasul în intimitatile lor.
- Poarta pistol, ca si Nicoara din Lazuri...
Petrut desfacu nerabdator plicul si citi. Iar ceea ce citi nu-i placu deloc. Afla ca scrisoarea sa ajunsese, dupa aproape doi ani, tocmai la Comisia Monumentelor Naturii. De unde-i venea si raspunsul. Cerceta stampila de pe timbru: Bucuresti. Apoi afla ca cei de la Comisie erau interesati de animalele descrise de el “cu toate ca”, îi atrageau acestia atentia, “organisme descrise de d-voastra nu apartin nici unei specii cunoscute din fauna tarii noastre sau din afara. Se pare ca unele amanunte sunt mult exagerate, datorita unui posibil concurs de împrejurari...”
- Va sa zica, am “exagerat”! Cum vine asta, se supara Petrut. Doar nu eram beat. Înca nici nu le-am scris cum aratau în toata grozavia lor.
“Cu toate acestea”, afla în continuare, “vom trimite doi din expertii nostrii la fata locului, de care, va rugam sa va ocupati personal”.
În final, mai afla ca Padurea Magurei figura de mai mult timp într-un plan de trecere a ei în rezervatie naturala si era avertizat sa aiba grija de “acele exemplare”, explicându-i-se ca si în cazul, mult mai plauzibil, al unor lupi obisnuiti, vânarea lor era interzisa prin lege.
Dupa ce termina de citit, ramase o vreme pironit locului, nestiind ce sa faca. Pâna când adormi cu capul pe masa. Când se trezi, ca si când îi venise o idee prin somn, îmbraca la repezeala sumanul, îsi puse cusma si iesi repezit, îndreptându-se spre Culme, unde locuia Achim.

ÎNFRUNTARE

Petrut se certa cu Achim în ograda celui din urma. Achim omorâse patru din cei cinci lupi, câti sustinea ca au fost de toti - si Petrut nu se îndoia de spusele sale, stia cât umblase Achim, în ultima vreme, ziua si noaptea, pe urmele lor. Acum se înfruntau pentru cel care înca nu fusese rapus.
- Pe asta lasa-l, l-a rugat Petrut.
Achim însa n-o stia decât pe-a lui.
- N-auzi ca nu pot, m-am jurat pe mormântul lui Simion.
- Te-ai jurat...rau te-ai jurat. Si rau faci ca te opui legilor. Au sa vina expertii si n-au sa mai gaseasca tezaurul.
- Nu spuneai ca oricum voiau sa faca rezervatie? Cu lupi sau fara lupi?
- Am spus, se enerva Petrut, dar acum vor s-o faca tocmai pentru asta. Mai gândeste-te, Achime, mai chibzuieste.
- M-am jurat, de câte ori sa-ti spun?
- Lupii nu sunt numai ai tai ca sa faci ce vrei tu. Sunt...sunt...
- Nu, se opuse Achim, sunt ai lui Simion. Toti!
- Bine, încheie Petrut, dar sa stii ca, daca te prind prin padure, trag cu pusca. Am autorizatie; si n-am sa-mi pun eu pielea-n bat pentru un încapatânat ca tine.
Iesi pe poarta, facând semne de amenintare.
- Noroc! striga în urma lui Achim.
- Noroc o sa-ti trebuiasca tie, i-o întoarse Petrut peste umar. Începând cu ziua de astazi, sa te feresti din calea mea!
- Dumnezeu sa-mi ajute, ca eu, cât pot, o sa ma feresc.

POPA HÂRDAU'

Nu-l chema Hârdau’ pe popa, dar cine sa-si mai aminteasca de numele lui caci, pe fata, îi spuneau parinte iar când vorbeau despre el, toti pomeneau de Hârdau’.
Hârdau’ ne-Hârdau’, popa nu dusese niciodata grija zilei de mâine pâna acum.
- Acum parc-au înnebunit cu toti, se vaita parintele, mângâindu-si pântecele umflat. Ma trezesc duminica, la slujba, ca-mi vin numai mosii si babele surde, ca si cum eu sunt pus aici sa predic pentru pereti si icoane.
- De, parinte, s-a ticalosit lumea, stiu mai bine cararile cârciumei, caci sunt mai batatorite.
Dar nu de venitul lor la biserica îi era popii, ci de altele. Vorba e ca nu se mai faceau molitve si slujbe pentru boala ori pentru alungarea strigoilor si-a moroilor, nu mai cerea nimeni dezlegari de juraminte; la spovedanie nu mai veneau nici copiii; tocmai la spovedanii, când putea si popa sa se aleaga cu vreo zburatoare ori vreo sticla de tuica, asa ca pentru spalarea pacatelor. De morti nu-si mai aminteau. Chiar daca o faceau, nu mai dadeau parastase si pomeni, asta îl facea pe parinte sa-si aminteasca de ulcelele cu vin alb ori sângeriu.
Unde sunt vremurile când de boboteaza, se ghiftuia Hârdau’ cu supe si sarmale cu smântâna, cu galusti si cu fripturi prajite pe jaratic. Si câte altele. Acum nu-l mai pofteau la masa, umbla prin case cu matele goale gata sa lesine de foame la fiecare pas.
S-au zgârcit oamenii dintr-o data? S-au pagânit?
Si-apoi, Sofron le-a întrecut pe toate. Dupa ce ca a furat-o pe Onita, noaptea, din casa, si-a lasat pe tata-sau, Ilie, într-o balta de sânge, nici n-a venit la biserica sa aranjeze pentru cununie. Au trecut numai pe la primar.
- Suntem legali, i-a aruncat-o în fata Sofron.
Oho, dar a lasat-o si grea, batu-l-ar Dumnezeu. Bine i-a facut Tucala, militianul, ca l-a amendat; pacat ca nu l-a bagat si la închisoare, botosul dracului, sa se învete minte.
Mai întâi, popa s-a bucurat când a aflat ca Sofron a luat cu forta pe Onita din mâinile lui Ilie. Se astepta sa vina rugator la el, pentru cununie. Sa-si ceara iertare pentru ca îl luase de gât la pomana lui Simion, ca l-ar fi iertat. Asa însa, Hârdau’ s-a înfuriat mai tare si l-a pomenit în biserica, dupa predica, facându-l salbatic si ucigas.
Sofron n-a dat importanta ocarilor popii, numai Magurenii se temeau sa nu iasa ceva din asta.

MAGURENII

Nu mai ies Magurenii, seara, pe ulita la vorba. Nu mai merg nici duminica la biserica si nu mai tin claci si hore. Dimineata, înhama caii cu noaptea-n cap, furisându-se fiecare la pamânturile sale. Geamurile si le-au înfundat cu cârpe. Sarbatorile si le petrec în casa. În cârciuma nu mai bea decât Avram. Când se întâlnesc noaptea pe drumuri, se iau la bataie si scot cutitele.
Rau. Rau au ajuns Magurenii.

TUCALA

Tucala a intrat în Magura batos si întepat ca o cazma; cu pistolul atârnând de sold, îmbracat în uniforma noua. Pantalonii îi erau calcati la dunga. Nasul nu i se mai vedea ca era dat pe spate.
- Ei, am sa fac ordine-aici, fire-ati ai dracului de unguri!
- Ungur esti tu cu neamul tau, i-a strigat Stancoaia din ograda. Asta-i sat de rumâni, câcatule, ori ai orbul gainii?
- Taci, tato, ca te arestez cu tot cu limba ta aia crestata.
- Ba s-o arestezi pe muma-ta, tolomacule!
- N-auzi sa taci? C-am sa-ti trag o amenda de te calicesc pe câte zile vei mai fi având de trait.
L-a luat popa Hârdau’ în gazduire pâna îi vor face oamenii postul de militie.Avea popa, în casa, o fata de maritat. Si ar fi dat-o oricui numai sa i-o fi cerut. Caci vorba lumii n-a crutat-o nici pe ea. “De asa ciuma se spariu si vrabiile când iese afara, pe prispa.” Se uita popa le ea si se crucea cât de bine putea sa-i semene odrasla unui cioroi ce-i pusese burlanele la acoperis.
Primul act de ordine pe care l-a facut Tucala a fost sa amendeze pe toata lumea, pentru agitare si conturbare a linistii publice. Numai ca oamenii nu voiau sa-si plateasca amenzile si asta îl înfuria pe Tucala militianul, caci îsi vedea stirbita autoritatea. I-a menintat cu procuratura, i-a amenintat cu bataia si cu pistolul. A trecut si la sechestrari de bunuri în contul amenzilor. Asa se face ca lui Toader a lui Bout i-a sechestrat o iapa cu ochii umflati de ulcior si parul mâncat de molii; si i-a murit în timpul sechestrului. Toader i-a spus sa-i tina o suta de lei, amenda, si sa-i dea rest, pe iapa, noua mii si noua sute.
- Ce-ai spus, hotule? si-a iesit din fire Tucala. Ma jefuiesti ca la drumul mare?
Parca sa-i faca înadins, de când a venit militianul în sat, oamenii se încaierau între ei mai tare ca oricând. Într-o seara, în timp ce se întorcea, putin cam facut, de la Avram, s-a pomenit cu un par în moalele capului.
A doua zi, dimineata, si-a luat bonierul, pistolul si s-a carat din Magura. Dar nu asa precum venise. Ajuns lânga piatra de hotar, s-a întors, amenintând cu pumnul.
- Am sa ma întorc, fire-a-ti ai dracului de salbatici. Cu tancul am sa va darâm bordeiele.
Apucasera, însa, si lui, sa-i creasca urechile mari, ascutite si cu vârfurile paroase. Din care pricina, în timp ce trecea puntea peste pârâul dulce, spre Lazuri, i-a cazut chipiul în vale si dus a fost, fire-ar al dracului.

CATRE COMISIA MONUMENTELOR NATURII

“Tovarase Secretar,
eu am asteptat sosirea grabnica a expertilor pe care mi i-ati promis dar ei n-au ajuns si acum e prea târziu sa se mai faca ceva pentru monumenti.
Astazi l-am gasit si pe ultimul ce mai ramasese în viata, rapus într-o groapa, de niste pari ascutiti la amândoua capete. Mâna lui Achim a fost si nu l-am prins, ca poate l-as fi puscat. Asta în legatura cu lupii.
Însa eu altceva doresc sa va aduc la cunostinta. Fapte mult mai grave, în legatura cu situatia de la noi. Am cerut ajutor si raionului, dar s-ar putea sa spuna ca nu sunt normal si va scriu si dumneavoastra fiindca s-ar parea ca exista o legatura cu dihaniile ce vi le-am descris în scrisoarea mea anterioara.
În Magura parca au înnebunit cu totii. În fiecare zi se bat si se taie cu cutitele si cu ce mai apuca. Ieri, si-a dat duhul unul, Grigore, l-au spintecat cu o coasa, iar alaltaieri, au necinstit-o pe fata popii.
Ne-au crescut gheare la degete iar parul ne-a cazut si, în loc, ne-a cresut altul pe tot corpul si de toate culorile. La câtiva le-au iesit cozi, prin pantaloni afara ori pe sub fuste. Lui Achim si feciorului sau li s-au lungit boturile de câteva palme. Din sat nu mai putem iesi caci ne omoara cei din vecini. Faceti ceva cu noi ca altfel ne prapadim toti.
Petrut Cionca, padurar la Magura”

Un singur lucru îi scapase lui Petrut. În ce fel va proceda ca sa ajunga la posta din Lazuri pentru a-si trimite scrisoarea.

IARNA

O iarna fara seaman de aspra si geroasa se abatu, în anul acela, asupra Magurenilor.

TEOFIL

Usa se deschise si Sofron intra, tropaind, împreuna cu frigul ascutit, tinând în mâini caldarea cu apa calda. De par, de sprâncene, de mustata, îi atârnau ciucuri albi de gheata.
De cum intra, presimti ca se petrecuse ceea ce toata ziua asteptase.
Numai de mosit nu m-am mai ocupat, gândi lasând caldarea jos, lânga usa, si se apropie în vârful picioarelor tinându-si respiratia. Ajuns lâga patul lauzei, privi între picioarele acesteia, unde, pe cearceaful naclait de sânge, misca o faptura mica si negricioasa. Pret de câteva secunde, statu încremenit fara ca, macar, sa clipeasca. Ceea ce pe femeie o sperie, crezând mai întâi, ca s-ar putea sa i se fi întâmplat ceva copilului.
- N-are nimic, încerca s-o linisteasca Sofron, privind din nou la rodul femeii. Si-al sau. O sa-l botezam Teofil, dupa numele lui bunicu-tau, sopti apoi, ridicând puiul în brate si aratându-i-l Onitei care-l privi nauca si buimaca. Ei, dar ce-ai ramas asa holbata, o întreba, poate vrei sa-l deochi?
Se întoarse cu spatele la femeie si mângâie afectuos botul de carne vie cu parul sau lung si bogat ce-i crescuse pe brat pâna în podul palmei.
- O sa-l botezam Teofil! repeta si începu sa se plimbe încoace si-ncolo, uitând de lauza si de caldarea cu apa calda, uitând si de Achim ce-l astepta rabdator afara, cu securea înfipta în taietorul de lemne.
Dupa care, brusc, îl apuca râsul acela în hohote. Sunete groase si gâlgâite ce sparsera încaperea, razbind în ograda, cazând peste Magura, furisându-se în fiecare casa pâna când umplura satul întreg, cutremurându-l.
Trecura chiar de Magura pâna dincolo de sârmele ghimpate, în satele vecine, povestesc îngroziti cei ce le-au auzit.