Acasa Pagina lui Costel Voteaza

 

 

Străbunica

 

 

 

 

Primul bărbat pe care l-am iubit şi de care îmi amintesc, a fost un ţigan. Un lăieţ. Trecea pe la străbunica mea în fiecare săptămână şi-o întreba dacă n-are nimica de aruncat. Vechituri.
- Ce să arunc, răspundea străbunica, poate zilele care mi-au rămas, că sunt bătrână de-acuma.
- Nu vorbi aşa, lele, se speria ţiganul, că e păcat de la Dumnezeu şi mai zicea: copilaşul ăsta frumos e al dumitale? Dă-l încoace să-l hintez puţin.
Ţiganul mă lua de subţiori şi începea să mă facă hinta prin aer, iar eu râdeam de părere de bine. Strigam dupa el:
- Să mai vii bade, lăieţule, pe la noi!
Lui îi plăcea că-l chemam lăieţ, lumea nu-i spunea lăieţ pe faţă, să nu-l supere, nu ştia că-i place.
Avea o mustaţă mare cu vârfurile răsucite în sus, iar prin pălărie îi ieşea un smoc de păr. Umbla veşnic cu o boccea prinsă în capătul unui băţ pe care-l purta pe umăr. Nu-l lăsa jos decât să mă hinteze pe mine. Nimeni nu cred că ştia ce ţine în bocceluţa lui, poate că nimic sau poate că doar zdremţe, ori ce căpăta de la unul altul. Câteodată îl mai miluia şi străbunica cu câte-o bucată de pâine pe care i-o învelea în hârtie albastră.
- Mergi sănătos, Niculae! Că aşa-l chema pe lăieţ.
- I-ai spus să mai vină? o întrebam eu.
- Vine el şi fără să-l chemi, aşteaptă numai.
Nu trecea o săptămână şi străbunica mă şi atenţiona cu o gravitate prefăcută.
- Ascunde-te, Costeluş, că vine lăieţul să te hinteze. Uite acuma deschide vraniţa.
Eu tropoteam din picioare de narabdare.
- Badea lăieţu, badea lăieţu.

 

Pe unchiu Ianoş îl chema Ioan. Şi Sabău, nu Szabo. N-am reuşit să aflu de ce lumea îi spunea Ianoş. Că nu era ungur. Nici nu erau unguri în sat. Abia de pe la Crasna începea ungurimea. Ianoş a' lui Polhoc. Mai avea un frate, Teofil, cu care se învecina. Nu prea vorbea cu el, erau certaţi, probabil de la pământ, veşnica problemă.
- O fi avut vreo unguroaică în tinereţe.de aia îi spune Ianoş.
Mie nu-mi vine sa cred, că unchiu Ianoş s-a căsătorit de tânăr cu sora tatei, Florica. Florica avea 15 ani când s-a dus după unchiu Ianoş, a fugit de-acasă, sau a fost furată. Că altfel, din dragoste, nu te puteai lua pe vremurile alea.
- Nici o zestre nu vezi, nici o zestre, a tunat bunica, mama tatei, Ileana (Ilenuţa) o zgârcită ce nu s-a mai pomenit, după părerea mamei.
Dar mai târziu s-a răzgândit, că doar o fată avea şi era topită toată după ea.
- Na-ţi! Ia-ţi!
Când s-a ajuns la "ia-ţi", a sărit tata şi cu frate-său, Mihai.
- Păi cum să-şi ia, ce, noi nu avem parte aici?
Iarăşi probleme de pământ.
Bunica i-a fugarit cu o prajină, nu de voinică, mai mult de aprigă şi rea, însă, până la urmă, tot a trebuit să le facă şi lor parte. Măcar dinspre bunicul. Bunicul a murit la 50 de ani, de silicoza. Fusese miner în Petroşani, domiciliu forţat, muncă silită. Şi încă a fost norocos, alţii, în situaţii asemanatoare, au putrezit prin puşcăriile comuniste. Vina bunicului? Fusese jandarm pe vremea Generalului Antonescu. Grea vină, greu păcat. Când tata a crescut, s-a dus şi el la mină, să facă şi el bani. S-a ales şi el cu o silicoza de gradul trei. Când a crescut fratele tatei, Mihai, l-au bagat şi pe el la mină. S-a ales şi Mihai cu o silicoză. Tot de gradul trei. Dar nu silicoza a fost boala cea mai rea cu care s-a procopsit tata şi fratele lui. Ci băutura. Că minerii de cum ieşeau din şut, dădeau colţul şi intrau în cârciumă. Iată de ce tata nu s-a ales cu bani din minerit ( mai puţin silicoza aceea). În schimb, a dat în patima băutului de care s-a ţinut ca un câine credincios.

 

Cât despre străbunica, a fost cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o în copilărie. Cel puţin până la o anumită vârstă. Cea mai caldă, mai drăgăstoasă, mai feminină. Tot universul meu. Am iubit-o instinctual, ca orice copil care-şi iubeşte mama. Aşa îi şi spuneam, mamă. Am fost ca puiul de găină care, ieşind din găoace, se ataşează de prima vietate ieşită în cale. Dormeam într-o copaie de lemn iar dimineaţa, când mă trezeam, treceam în patul străbunicii, un pat înalt cu saltea de paie. Paie din care mai trăgeam când eram singur în casă, le băgam în vatra cuptorului şi suflam apoi în cenuşă. Odata s-au şi aprins, nu numai paiele dar şi cămeşoiul pe care-l purtam. Chiar în faţă, pe la poale. Strabunica tocmai intra pe uşă cu o galeată de apă pe care o scosese de la vecina noastra, de peste drum, Lupasca. Şi nici una nici două mi-a şi golit-o în cap. Dar cămeşoiul n-a mai rămas întreg, îi lipsea, de-acum, un petec, tocmai petecul care-mi ascundea ceea ce trebuia ascuns. Că nu se purtau chiloţi pe vremurile alea.
- Păi cine purta chiloţi, mi-a povestit odata, mama, eu n-am avut pânâ nu m-am mutat la oraş.
Tot strabunica a găsit rezolvarea problemei, mi-a întors cămeşoiul invers, aşa că din faţă nu se mai vedea nimic.
Altă dată, când a mai plecat după apă la Lupasca, m-a legat de piciorul patului lăsând nişte jucarele lângă mine. Adică un linguroi de lemn şi o farfurie de tablă. Un blid. Într-o zi, mi-am desfăcut legătoarea şi am intrat în dulapul unde-şi ţinea străbunica oalele. Era şi o oală de groşcior prin dulapul ăla şi chiar acolo mi-am bagat şi eu capul. Şi dă-i cu limbuţa.
A strigat străbunica după mine "Costeluş" până s-a săturat. Până s-a albit toată şi s-a învineţit. Că eu nu o auzeam cu capul îngropat în oala aia de pământ ars, plină cu groştiorul ăla bun. Pe urmă a ieşit în stradă, văicarindu-se.
- Tulai, am pierdut copilul!
A strigat aşa până a ajuns la fiică-sa, bunica mea, adică. Bunica locuia în buricul târgului, peste drum de bufet şi Cooperativa de producţie.
- Ce ai, maică, ce ai, ce ţipi aşa?
- L-am pierdut pe Costeluş, mă omoară Aurica.
Aurica era mama, care mă lăsase străbunicii în grijă şi plecase după tata la Timişoara, să se facă oraşancă.
- Dar cum, sărăcie, l-ai pierdut?
- Tulai Doamne, l-am pierdut pe Costeluş!
Bunica s-a cam enervat, că n-o suporta pe maică-sa, bunica nu suporta pe nimeni, dealtfel, că aşa era ea. S-au întors amândouă şi s-au pus să mă caute din nou până m-au găsit în dulap.
- Uite prăpăditul de copil, unde se ascundea.
Eu nici atunci nu auzeam prea bine şi nici capul nu mi-l mai puteam scoate din oală. Probabil că adormisem. Lincotind groşciorul ăla bun.
Bunica mi-ar fi cârpit vreo două că era iute la supărare, dar n-a lăsat-o stăbunica să mă atingă. Că era străbunica mea. M-a luat în brate şi m-a pupat cu tot groşciorul care-l aveam în cap şi pe faţă.
- Doi prostalăi, a făcut bunica, Floriţa sau Orbăneasa, cum o porecleau cei din sat. Un copil şi-o babă fără minte.
Şi-a ieşit în stradă, înjurându-ne pe amândoi. Că uite cu ce şi-a pierdut ea vremea.

 

Petrea Şoitului a fost, până la urmă, unchiul meu favorit. Îl avea pe vino-ncoa, ce mai. Bărbaţii din sat nu-l sufereau, dar femeile . Nevestele.Se spune că Petrea avea copii împrăştiaţi prin tot satul. Prin mai toate gospodăriile.Că era arătos din cale-afară. Deşi a trecut şi el pe la mină şi s-a ales şi el cu un început de silicoză şi patima pentru băutură. Patima pentru femei nu se ştie unde a deprins-o. Adevarul e că fierbea cea mai bună ţuică din sat. Că nu le amesteca.
- Mălanii, nepoate, zicea el, să n-ai niciodată încredere în ei, că ei pun zahăr peste prune, ca să le iasă mai mult. Că nu-i satură Dumnezeu. Sunt în stare să te otrăvească. Vrei o ţuică curată, vii la mine.
De câte ori treceam pe la el, mă lua cu nepoate.
- Din care bei, nepoate? Asta e de meară, asta de peară, asta-i de prună roşie, prună albă, prună pistriţă, ringlotă.
- Beau din toate, unchiule, că ţuica matale toată e bună.
- Asta aşa-i.
Unchiu Petrea nu avea pământ. Locuia în culme, sau în Bulci, cum i se spunea dealului. La graniţa dintre Cizer şi Mal. Cizer-ul fusese colectivizat, Mal-ul nu. Pământul lui Petrea fusese în partea care s-a colectivizat. Îi rămăsese numai livada de pruni şi ringloţi. Nimeni nu mai avea ringloţi în sat. Îi adusese el de pe unde hoinărise în tinereţe, câteva crenguţe şi le ultoise de unul singur. Şi se mândrea cu ei. Că dacă te uitai la primul trunchi, nu-i mai vedeai pe ceilalti din spate, atât erau de aliniaţi.
- Ai facut armata, nepoate?
- Numai ce-am terminat-o.
- Atunci ştii să apreciezi. Hai să mai bem un pahar de peară.
Bună era şi peara.

După un an jumate, am fost desparţit de străbunica. M-a dus mama şi tata la Timişoara şi m-a făcut şi pe mine orăşan. Tatei nu i-a prea convenit, dar mama avea socotelile ei. Pe-atunci, părinţii mei locuiau în gazdă la o babă afurisită, baba Sofia, am mai povestit eu de ea. Care n-a mai vrut să-i ţină cu copii, între timp se născuse şi Achim. Toată lumea se ferea să ia în gazda familii cu copii, mai ales aşa mici cum eram noi. Până şi tata, mai târziu, când a ajuns să ţină şi el chiriaşi, prima întrebare era: "copii aveţi?"
Aşa că tata a fost nevoit să-şi vândă partea de moştenire, de la ţară, fratelui şi sorei. Pe aproape nimic. Casa în care mă născusem. Azi nu mai există.
- Doar n-o să iei piele de pe noi, i-au spus fraţii.
- Nu, doar n-am să iau pielea de pe voi, dar am şi eu nevoie de bani, că vreau să-mi fac casă la oraş, cu chirie nu mai pot să stau.
- N-avem cât îţi trebuie ţie.
- Atunci vând la alţii.
- Ba pământurile strămoşeşti n-ai să le înstrăinezi. Cumpărăm noi ori nu cumpără nimeni.
Au cumparat ei pe cât au vrut să-i dea. Şi ce i-au dat tatei i-au dat cu ţârâita. Iar parte din ţârâială, în natură, în ţuică adică, din care s-a ales praful, că a pişat-o tata la gard.
Tot strabunica i-a ajutat, că şi-a vândut văcuţa şi le-a dat banii lor. Şi aşa a cumpărat tata un plaţ de casă pe care a construit o baracă din bârne şi a învelit-o cu cartoane gudronate. Că, într-o noapte mai vântoasă, au zburat cartoanele de nu s-au văzut şi oamenii care treceau pe lângă calea ferată, unde se găsise şi tata să cumpere plaţul, de ieftin ce era, au început să râdă. O vedeau pe mama dormind într-un pat improvizat şi altceva nu mai era nimic, o lampă de gătit pe petrol şi câteva haine spânzurate pe nişte cuie bătute în stâlpii bărăcii.
- Nu v-ajute Dumnezeu! le-a strigat mama, altceva mai bun n-aveţi de făcut decât să râdeţi de un om sărac?
Tata era plecat la serviciu, pe-atunci lucra la UMT, cărător cu şalele.
- Oameni bolunzi!
Eu dormeam la picioarele mamei, cu Achim şi când m-am trezit de la ţipetele mamei, am văzut cerul deasupra mea.
- Vasile, Vasile, l-am zgâlţait pe Achim, scoală-te, că ţi s-a căcat o vrabie în cap.

Am avut şi un unchi pe care îl chema Vasile. Prin alianţă. Era soţul unei surori a mamei, mătuşa Cornelia. Mătuşa Cornelia era o femeie bolnăvicoasă, ca şi mama, cu care şi semana de parcă erau gemene. Toată viaţa, după ce s-a maritat, şi-a petrecut-o prin spitale sau bolind în pat. Unchiu Vasile s-a ocupat de toate. De fete, că avea două, pe Dorina şi Mărioara, de gospodărie, de serviciu şi de nevastă-sa bolnavă. Unchiu Vasile era un om robust, bine clădit. Că mătuşa mereu îi scotea ochii.
- O să mor şi tu ai să te recăsătoreşti şi toată munca mea o să intre pe mâinile altei femei. O curvă care o să se bucure de munca mea.
La ce muncă se referea mătuşa numai ea ştia.
Unchiu Vasile nici nu bea, nici nu fuma, nici nu umbla la curve. Doar se consuma nervos, de prea mult ce-şi iubea familia. Şi, într-o zi, pe la patruzeci şi ceva de ani, a făcut cancer la plămâni şi s-a curăţat în câteva luni.
Mătuşa Cornelia ce să facă, n-a mai avut cine să-i caute în coarne, fetele au lăsat-o, şi-au întemeiat propriile lor familii, aşa că n-a avut încotro şi s-a înzdrăvenit. S-a şi îngrăşat şi i-a revenit roşeaţa în obraji.
- Cred că trăiesc a doua tinereţe, i-a spus mamei şi nici n-a trecut multa vreme că s-a şi remăritat. Nu cu o curvă, cum i-o imputase unchiului Vasile, ci cu un bărbat. Cu care a stat cât a stat, după care şi-a găsit alt bărbat. Pe urmă altul. Că uite aşa se învârte roata. Din păcate, uneori.
- Ce-ţi mai trebuie atâţia bărbaţi, la vârsta ta, a luat-o mama la rost?
- Păi sunt mai tânără ca tine, s-a supărat şi mătuşa de cicăleala mamei
- Cât mai tânără, trei ani...
- Da, dar anii ăia trei contează!

 

Am continuat să o visez pe străbunica până la şase ani, până când tata a început să-mi predomine visurile, mereu aceleaşi, practic nişte coşmaruri. Dacă n-ar fi băut tata. Cum ar fi fost? Uneori mi se întâmplă să-l visez şi acum, după atâţia ani. Coşmarele astea. Dă-le-ncolo. Ziceam de străbunica. De câte ori mergeam la ţară, în vacanţele de vară, treceam şi pe la ea. Începuseră să-i placă dulciurile, aşa că-i duceam bomboane. Tata ne trimitea la sora lui şi la cumnatu-său, Ianoş, ca ajutoare (un fel de slugi) pe timp de vară. Că era multă muncă la ţară. Ţăranii din sat nefiind colectivizaţi şi neavând alt serviciu. Trăind de pe urma gospodăriilor. A animalelor şi a ţuicii. Ori eram trimişi la bunica din culme, mama tatei. Ileana. De care mie şi lui Achim nu ne placea şi nici lui Alexandru, mai târziu. Deşi, ca toţi ceilalţi ţărani, vorbea şi ea cu "ţucu-ţi".
- Ţucu-ţi soarele tau! zicea. Ori: ţucu-ţi norocul tău!
Altfel era o zgârcită ce n-a pomenit pământul, după cum zicea mama.
- Da să nu vă prind prin Cizer, pe la hoaşca de bunică-ta aialaltă, ne ameninţa tata.
Noi treceam şi pe la ea, că ne era bunică, deşi ne punea şi ea la lucru. Şi cum aveam prilejul, o tuleam la străbunica. Şi mai cumpăram şi nişte bomboane. Acum, străbunicii nu-i mai spuneam mamă, că mă dezobişnuisem, îi spuneam baba, toată lumea îi spunea baba, baba i-am spus şi eu. Dar de iubit tot o iubeam, că o altă femeie mai bună încă nu întâlnisem. Bunica se enerva:
- Unde mergeţi?
- La baba.
- Ce vi-o fi plăcând la beşinile ei? Avem de cules prune.
- Are şi baba de cules Că pe ea n-o ajuta nimeni.