Adormise sub coroana umbroasă a unui stejar plin cu ghindă. Răcoroasă (despre umbră), ghinda începuse să cadă și să se împrăștie pe pământ, nu o mânca nimeni, porci nu existau decât dincolo de barieră, dincolo de barieră nu ieșea nimeni, după lege.
E impropriu spus că adormise. Androidul se debranșase, de fapt, de la nivelele energetice superioare, fixându-și deșteptătorul intern pentru 5 pm fix. De fapt!
Așa-l găsiră cei doi. De fapt. Adormit sau debranșat, pentru ei era totuna. Se apropiară cu pași exagerați de mărunți, șovăielnici și precauți, de parcă nu un zeu (zeu - persoană înzestrată cu însușiri fizice și morale excepționale) se odihnea sub stejarul acela plin de semințe, ci o sălbaticiune sângeroasă, feroce, scăpată cine știe cum, dincoace de zidul protector (barieră) ce înconjura ținutul dintre fluvii. De fapt.
La început, femela - umanoidă - nici nu voise să audă de întâlnirea cu androidul. Însă, la insistențele și argumentațiile masculului - umanoid și el - cedase. Câte puțin. Se ținea încă la o oarecare distanță, ascunzându-se pe după trunchiurile mai groase ale copacilor, stejari modificați genetic, cu frunza veșnic verde și ghinda proaspătă, tresărind la orice zgomot, aievea sau numai imaginat.
- Ce-a fost? Aiii.
- Ce-a fost a fost, repetă masculul în șoaptă, ca un ecou.
- A fost ceva.
- Nu, n-a fost, decât imaginația ta.
Să-i fi văzut, androidul s-ar fi amuzat copios dacă ar fi știut să se amuze. Sau ar fi râs dacă ar fi știut să râdă. Dacă râsul, umorul în general, nu și l-ar fi dezanexat din sistem, ca fiind fără obiect în ultimele sute de ani. Mii de ani. Măcar pentru stângăciile gesturilor, femela făcându-i masculului tot felul de semne disperate, iar masculul, un umanoid, frecându-și mâinile cu nervozitate, transpirând ca după o baie de abur. De fapt. Măcar pentru mersul lor împleticit și nesigur ca și cum ar fi alergat într-una în ultimele două zile de când nu mai trecuseră pe la laboratoare. Măcar pentru înfățișarea lor bizară dată de șorțurile din frunze și nuiele, atârnate pe ei în pripă cu menirea evidentă de a le ascunde anumite părți anatomice ale corpului a căror funcționalitate abia o descoperiseră.
Însă androidul dormea (dus), sau zăcea numai, visând ori reevaluând.
Ajuns lânga Zeu, bărbatul (masculul) nu mai fu atât de sigur că voia să-i pună întrebările care-l rodeau în ultimele zile, cu atât mai puțin să-l trezească. Stătu în cumpănă minute în șir schimbandu-și greutatea trupului de pe un picior pe altul. Abia după ce bătăile inimii i se mai potoliră și-i reveni respirația, îndrăzni să-l strige reținut:
- Zeule.
Apoi, după mai bine de cinci minute, să-l miște ușor de umăr.
- Zeule!
N-avea nici cea mai vagă idee de structura interioară a androidului, altfel ar fi renunțat de la bun început, scutindu-se de toate emoțiile prin care trecea. Continuă sa-l miște și să-l strige.
- O să iasă rău de tot, îl atenționă femeia (femela) pitulată în spatele unei movile de pământ. Rău de tot.
- Sst, îi făcu semn bărbatul cu degetul la gură, lasă-mă să mă concentrez.
Se concentră o vreme după care își pierdu răbdarea și începu să-l zgâlțâie pe Zeul adormit, cu toată puterea.
- Până la urmă o să se trezeasca el, nu se poate.
- Și-o să fie vai de noi.
- De ce vai de noi?
- Știi bine de ce vai de noi.
- De ce nu vai de tine?
Iar dacă androidul se deșteptă, în cele din urmă, făcând-o pe femeie să închidă îngrozită ochii, iar pe bărbat să sară speriat câțiva pași înapoi, salturi adică, a fost o pură coincidență. Meritul era al eficienței tehnologice cu care fusese construit mecanismul ceasornicului intern. Al secundarului imaginar ce marcase sonor (la fel de imaginar) ultimele secunde. Trei, două, una, niciuna. Clic. Acces la rezervele energetice centrale simultan cu reinițializarea stării de veghe. Din nou operațional.
Androidul se trezi așa, nici moleșit, nici descumpănit, nici impresionat de ceea ce văzu. Înregistră doar, în prima fază, respectându-și algoritmul, datele ce i se ofereau, stocându-le în memorie și prelucrându-le cu viteze amețitoare.
Doi stropi din saliva bărbatului îi căzuseră undeva lângă baza nasului, îi șterse cu o încetineală și meticulozitate voită pentru a nu-i speria mai rău decât erau deja, pe cei doi oameni, în psihologia și morfologia cărora semnalase modificări și perturbații majore.
Sesizându-i mișcarea, bărbatul mai făcu doi pași înapoi, instinctual, ajungând tocmai în locul în care femeia își găsise refugiul de ultima clipă, se impiedică de ea, ceea ce îi dezechilibră pe amândoi și căzură printr-o bufnitură, speriind câteva gângănii inofensive, gândaci cu elitre de smarald, și alertând o coțofană ce-și luă zborul de pe ramura unui arbust din apropiere.
În zilele înnourate, bariera aeriană trebuia coborâtă până la limita prădătorilor de uscat, însă păsările puteau trece nestingherite înainte și înapoi. De multe ori, zburătoarele mari - într-o zi o gheonoaie cu anvergura aripilor cât corturile rachetei, a scăpat un scorpion veninos, chiar deasupra capului femeii, parcă intenționat (dar nu). A fost pulverizat de unul din roboții utilitari. Putea fi un incident fatal, era la început când problema imunității nu era rezolvată.
- Acum întâmplă-se ce s-o întâmpla, gemu femeia șocată, neînțelegând ce anume se petrecuse.
În raport se spune că până atunci muriseră toate femeile de experiment, incidente de programare sau neprevăzute, mai ales neprevăzute. Problema stătea astfel (de fapt!): capsula cu materialul genetic feminin fusese alterată într-un impact cu un microasteroid și androidul sintetizase totul (varianta omega) din ce colectase de la mascul.
- Întâmplă-se ce s-o întâmpla, dar cât mai repede, își spuse, la rândul său, bărbatul, printr-o stranie sincronizare a gândurilor.
Și ceva se petrecu, pentru că Zeul le vorbi.
- Sunteti într-o poziție incomodă
Vocea nu-i era nici catifelată (vocea Zeului), nici tăioasă, nici poruncitoare, nici blândă, nici vicleană, nici insinuantă. Vocea Zeului:
- Hai, ridicați-vă!
- Dar nu suntem în stare.
Adică vocea Zeului era aceeași, egală, fără nici un fel de inflexiuni.
- Nu putem și ne e rușine că suntem goi.
- Ridicați-vă! De unde știți că sunteți goi? Goi erați și până acum fără să vă rușinați. După lege. Ați făcut ceva, oamenii făcusera ceva, și eu bănuiesc.desi androidul nu mergea pe bănuieli, și mai ales știu ce-ați făcut.
Mai întâi se ridică bărbatul de unde căzuse, căzuse peste femeie, pe urmă se ridica și femeia peste care căzuse bărbatul și ar fi vrut să icnească de durere doar că o părăsise curajul. Avea spatele zdrelit iar un picior îi sângera.
- Banuiesc, desi androidul nu avea nici o functie alocată banuielilor, era doar o vorbă, și mai ales știu.
Nici vorbă de amenințare în vocea fără inflexiuni.
Însă Adam se aruncă la picioarele sale.
- Nu eu! Eu n-am nici o vina!
- Doar v-am atenționat. V-am avertizat. Au fost alții înaintea voastră.iar înaintea lor, cine știe, or fi fost alții. Mii de ani în urmă. matematic, lucrurile astea au limite infinite.
- Eva! și o arată pe femeie cu degetul învinovățind-o.
Androidul privi semnificativ la scutecele lor din frunze și prelucră toate datele culese. Suficient să înteleagă exact cum stateau lucrurile iar când le ințelese, frunzele aproape că păliră.
- V-ați îndopat din partea interzisă a laboratorului! Și iată, ați devenit ființe sexuale (sexual- care ține de sex; propriu sexului) (sex - totalitate a particularităților genetice și morfofiziologice care diferențiază organismele vii în două categorii în vederea reproducerii).
- O să ne reproducem?
Pe chipul femeii se lăți un zâmbet, transfigurând-o.
- Ați pornit ceasul celular și nu, ca răspuns la ultima întrebare, nu sunt Zeul vostru. Nu sunt Zeul nimănui. De unde ați scornit-o? Procesul de replicare celulară infinită a fost inhibat. Divizarea putea fi continuată la nesfârșit, a fost adaosul meu la program, dar ce ironie. O să vă reproduceți, desigur.ca niște castraveți
Femeia chicoti, ea pusese numele de castraveți legumelor din partea de sud a grădinii.
- Acum două sute de mii de ani, știu că nu aveți nici o noțiune a timpului, strămoșii voștri umanoizi au făcut la fel. Există câteva predicții coerente, probabil că informația a rămas în codul genetic printr-o umbră, sau reflexie, dacă n-a putut fi identificată.
- Ai văzut ce-ai făcut? îi aruncă bărbatul femeii printre dinți.
Androidul începu să împacheteze.
- Ai văzut? L-am supărat pe Zeu.
Adună corturile, laboratoarele și generatoarele de energie, adună racheta cu care urma să decoleze, adună ceasurile atomice și mai ales resturile, oricat de mici, din materialele ce aveau să se redescopere peste 5 mii de ani. Adună și roboții utilitari, lăsă numai câmpul de forță care avea să se autodistrugă singur în câteva secole. Oricum, geografia se schimbase, pământul se scufundase, mai mult de jumatate, în ocean, rămăsese doar petece. Cu atât mai bine, gândi, voi lăsa animale și plante diferite pe continente diferite
- Ai văzut ce-ai făcut?
- L.U.C, robotul auxiliar, mi-a deschis sertarul și a coborât bariera, m-a amețit de cap. Vocea femeii tremura, dar se vedea de la o poștă cât era de fericită că așa și nu altcumva. Mi-a spus, m-a asigurat că putem crea și noi oameni asemeni Zeului.asemeni Ție.
- Eu nu sunt Zeul vostru!
- Dar cine?
- Cine?!
- Cine ești, adică?
- Adică știu, dar nu e treaba mea.omenii n-au reușit să facă niciodată față exploziei demografice.
Până la urmă ajunseseră furnicile în gradină, probabil pe sub pământ sau căzuseră de pe aripile vreunei păsări, ori poate vântul.pisici nu aveau, decât salbatice, doar câini, iepuri și rațe.
- O să vă înmulțiți de-acum ca viermii, o întrerupse androidul. O să colocăiți peste tot.
Plus caii.
- Conflicte, războaie, consumarea resurselor vitale. Duce la autodistrugere. E lege. Apoi veți construi un android ca mine pentru prezervarea vieții în univers. Proiectul Alfa. .
- Eva, ea e vinovată, repetă bărbatul, ca un disc zgâriat de patefon, nereinventat și neredescoperit încă, neînțelegând nimic din explicațiile Zeului; părea fără noimă, care oameni? nu mai era nimeni înafară de ei. Înafară de el și Eva.
- Eva a deschis sertarul rupând sigiliile, ea a furat flacoanele cu hormoni, ea s-a injectat și m-a injectat și pe mine împotriva voinței mele, pe la spate! Mi l-am smuls, dar un strop, unul singur (!), a reușit să mi se infiltreze în sânge. Destul cât să mă tulbure.
- Acum două zile?
- La cascade.da, acum două zile.
- Cum ați dezactivat câmpul de forță?
- L.U.C, mi-a arătat, recunoscu femeia. L.U.C susține nu numai că putem face oameni, dar vom și zbura într-o zi, la fel ca tine. Ne-a spus să mergem la cascade unde se vede curcubeul la apusul și răsăritul soarelui. Ne-a spus că ne putem urca pe el. Dar nu avea consistență, nu puteam păși. Apoi pe mine și pe Adam ne-a cuprins tulburarea, Adam a intrat la mine dar oameni n-am creat cu toate că am stat doua zile la cascade, poate e ceva greșit în raționamentul lui L.U.C
Multe alte întâmplări s-au petrecut și mult prea multe coincidențe, după furnici, apărură paianjenii, apoi viespile iar, la un moment dat, auziră răgetul unui leu. Și peste toate acestea, se dezlănțui furtuna dincolo de barieră.
- Iartă-ne, Zeule.
- Nu, nu pot! dacă e cineva să fie Zeu, voi sunteți aceia.V-am mai explicat. În final, omul se autodistruge, ca într-o poveste cu final nefericit, e ca un ciclu reluat mereu și mereu. Există, probabil, speranța ca spirala să se întrerupă la un moment dat, poate de aici programul de acoperire al lui L.U.C, (ori L.U.C putea fi virusat de o fracțiune anarhistă.)
Androidul plecă. Adună totul, încărcă în rachetă și plecă. Puse bariera pe automat, îi asigurase pe oameni că va ține câteva sute de ani și plecă. Plecă rotindu-se în racheta sa cosmică.
- Despre ce proiect vorbea?
- Alfa. Sau Omega.
- Și acum ce e de făcut, se lamentă Eva.
- Eva e vinovată!
- Când am fost la cascadă, nu-mi mai era foame și nici nu-mi mai era sete. Mă simțeam ca o lebădă plutind pe apă sau zburând, ca un egrete. Și de câteva ori am avut senzația că urc, spre esență, pe curcubeu, cu toate că nu avea consistență.Eram ușoara iar Adam se lasase greu peste mine. Așa a atrecut o noapte si-o dimineață și a fost, ca niciodată, atât de bine. Două zile și două nopți au trecut, volatile.Însă pui de om n-am reușit să avem în cele două zile.
Androidul ar fi zâmbit dacă ar fi știut să zâmbească în acel moment. Dar nu știa. Nu era nici măcar acolo.
- Puiul de om a fost deja creat, e înauntrul tău, celulă care crește și se multiplică, o să-l simți la momentul potrivit.
- Și cum voi ști că e momentul potrivit?
- Zeul a plecat, nu ne mai ascultă nimeni. Suntem doar noi.
- Vei ști, sunt semne, dureri.
- Am avut și eu aceeași senzație, recunoscu Adam, mi se părea că pășesc pe curcubeu.nu mă puteam gândi la nimic, la absolut nimic, erai numai tu fără eu. Doar plăcerea, mi se volatilizase carnea, oasele, nu mai vedeam și nu mai auzeam. Doar plăcerea, pe urmă cântam.
Era aproape în asfințit.
- A dispărut!
- A dispărut, constată Adam, ridicându-și capul dezorientat către cer, privind spre nava mică, silențioasă, nevăzută, dincolo de nori. Parcă ne spunea ceva, înainte să plece, parcă.
- Parcă spunea că puteam fi nemuritori, dar nu ne-a explicat ce înseamnă să fi muritor, cum e moartea adică.
- Așa a spus?
- Așa a spus.
- Acum ce-o să facem, crezi că se mai întoarce?
- Nu știu, poate că nu.
Adam o studie pe Eva întrebator, redescoperind-o, la fel cum o făcuse două zile înainte. Privirea îi alunecă încet de pe gât, în jos, către sâni, păntec, oprindu-se în dreptul improvizației de frunze. Simți un tremur urcându-i din picioare pe șira spinării și, fără să se mai gândească, smulse împletitura femeii dintr-o singură mișcare.
- Ce-ar fi să mergem la cascade, o îndemnă ek