Scurtă autobiografie și prezentare a cărții (în loc de cuvânt înainte)
Partea întâi:
mă numesc Costel Baboș, iar pseudonimul meu literar e Dorian Duma cu care nu semnez, dealtfel, decât cărțile de vizită.
M-am născut în satul Mal din județul Sălaj, pe 27 iunie, 1962, predestinat să ajung în volumul "Oameni de seamă ai Sălajului", ieșit la Zalău in 2004 (vol I). Dacă ar fi știut tata încă de atunci, nu mai mâncam eu atâta bătaie. Dar na, era criză de profeți și împotriva dialecticii materialiste marxist leniniste.
Tata era fermier pe cont propriu, cooperativa agricolă s-a oprit exact la satul nostru, după care, colectivizarea a fost declarată încheiată. Mama a devenit soție de fermier iar eu, prin naștere, fiu de fermier. Pricipalul produs de fermă, pe lângă creșterea animaleleor era țuica de prună, circulând pe post de monedă locală. Cum tata era un consumator constant al acestui produs, rămânea mereu fără monedă de schimb și s-a văzut silit să se mute la oraș. Spre norocul generației viitoare, eu și frații mei adică (frații mei s-au născut direct orășeni, asta așa, ca să am cu cine să mă laud și eu)
Ajungând la oraș, am trecut prin toate instituțiile de educație și învățământ puse la dispoziție de statul român. Am început cu creșa săptămânală a "Fabricii de Chibrituri", am continuat la grădinița cu oarar prelungit "Tehnolemn", apoi Școala generală nr 15, Liceul de "Artă Plastică", Liceul Industrial de chimie "Azur" si am terminat cu Institul de Chimie din cadrul Politehnicii "Traian Vuia". Desigur, armata a fost obligatorie, iar arestul miliției conjunctural. Serviciul la întreprinderea, de fapt combinat petrochimic, "Solventul", o necesitate.
Pentru admiratoarele mele: căsătorit din dragoste și sărăcie, îmbogățit prematur cu doi băieți superbi. Anul acesta am avut aniversarea de 20 de ani. Asta nu înseamnă că sunt bătrân. De fapt, se poate calcula.
În 1996, dintr-o greșeala de calcul, am hotărât să emigrez în Canada, care m-a primit cu brațele deschise. Încă un consumator. Încă un viitor plătitor de taxe, gata educat și cu o brumă de avere în urma vânzării apartamentului în care am locuit. Spun avere pentru că, în Canada, majoritatea cetățenilor sunt datori băncilor, ori, eu veneam fără datorii, ba chiar cu niște bani, eram la plus. Lucrurile aveau să se schimbe destul de repede, dar pe cine interesează.
Planuri de viitor nu am, îmi plac surprizele. Ultima surpriză e apariția acestui volum la "Cartea Romanească" , ceea ce neam de neamul meu n-a visat.
Partea a doua:
meritul acestei cărți e, desigur, forța sa evocatoare a unor vremuri apropiate, însă petrecute. N-am spus de tristă amintire, că mă feresc de limbajul de lemn. Criticii abia așteaptă.
Meritul e al meu personal, în primul rând, cel care am scris-o
În al doilea rând, al fratelui meu mai mic, Alexandru, pe care-l iubesc și care m-a pistonat mereu dealungul anilor să-mi aștern "imaginațiile" pe hârtie.
În al treilea rând, e meritul tatei, pe care-l iubesc și care m-a determinat să-mi reinventez copilaria, vorbind despre educație.
Apoi al mamei, pe care o iubesc.
Al fratelui meu mijlociu, Achim, pe care-l iubesc.
Și-al tuturor oamenilor ce s-au perindat prin viața mea, o viață normală.
Există si un merit al cititorilor, care mi-au citit fragmente din manuscris pe masură ce se derula și care mi-au spus: nu merită continuat. Nu spune nimic, n-are intrigă, n-are trimiteri culturale.Ceea ce, sincer, mi-a dat curaj.
E o carte scrisă pe parcursul a 10 ani. Nu m-am grăbit, n-am avut nici o motivație.
La școală nu m-am descurcat niciodată cu Limba Română, am fost mereu printre codași, am terminat liceul semianalfabet. Poate de aceea, fostul meu profesor de Limba și Literatura Română, Ion Marinescu, bun profesor, a fost puțin (puțin = mult) contrariat, dacă nu uluit, când mi s-a publicat volumul de debut "Un om din Wayfalua" (1994, Editura Marineasa). M-a întrebat: de unde până unde tu si literatura? Din senin, am răspuns. Și era adevarat. L-am invitat la lansarea celui de al doilea volum al meu, anul trecut, "Probleme bărbătești" (tot Editura Marineasa, cu care am devenit prieten la cataramă), o carte bestială, dar n-a venit. Nici un fost profesor al meu n-a venit, cu toate că eu țin la ei. Și sunt mândru de ei, fiindcă au fost ai mei. Puteam să am alți profesori, dar eu nu, i-am avut pe cei pe care i-am avut.
N-am participat la concursuri literare (cu două excepții), pentru că nu aveam mașină de scris și mereu se cerea ca textele să fie bătute la două rânduri în patru exemplare. În schimb, am asaltat, la un moment dat, redacția revistei "Urzica", pentru că mi se părea că sunt mare caricaturist și umorist negreșit. Una din scrisorile primite din partea redacției suna aproximativ: " Domnule Costel Baboș, ne pare rău, dar textele și caricaturile dumneavoastră nu pot fi publicate. Le lipsesc tocmai .umorul." Așa că m-am lăsat și de umor. M-am apucat de chitară și m-am lăsat și de chitară. I-am făcut-o cadou unui amic. M-am apucat de fotografie și m-am lăsat și de fotografie. M-am reapucat de chitară si iar m-am lăsat. Doar șahul a fost mereu o preocupare constantă.
De literatura nu m-am lăsat niciodată, poate pentru că era cel mai ieftin, aveai nevoie de un creion și o coală neapărat albă. Acum e mai greu, ai nevoie de un calculator.
Partea a treia:
toate personajele ce apar în această carte sunt fictive, iar întâmplările sunt ficțiuni. Cel puțin așa mi le amintesc eu. Unele nume, deși cu rezonanță, despre care cititorul ar putea crede că a mai auzit, îl asigur de pură coincidență (vezi Iliescu, Ceaușescu, etc)
Dacă orașul Timișoara, locul principal al desfășurării, există, cu străzile sau cartierele, uzinele și instituțiile descrise în roman, sunt pur întâmplătoare.
Din varianta publicată a romanului lipsește un capitol, probabil cel mai întins și mai suculent, despre vecinii mei inventati, desigur. Mai ales vecinele. S-a opus soția, susținând că, între ficțiune și real, apar prea multe coincidențe, îndeosebi de nume și întâmplări. M-am grăbit să-i răspund: draga mea, eu nu cred în coincidențe. Așa că am scos capitolul.
Lectură plăcută!
Costel Baboș
Windsor, 19 august, 2005