Am vrut să fiu ambasador
Eu când am fost mic, în clasa întâi, am avut un gând foarte secret. De aceea nici nu l-am destăinuit la nimeni, numai la doi prieteni de ai mei, care erau cei mai buni prieteni. Cu unul din ei mă băteam, dar numai la școală, în pauze. Cu celălalt nu mă băteam, că era prea iute de picior și nu puteam să-l prind deloc. Pe primul îl chema Ion, iar pe cel iute de picior, Ionel. Ion și cu Ionel semănau tare mult între ei, ca două picături, numai că nu erau gemeni, cu toate că erau născuți în aceeași zi. Erau frați vitregi, deci aveau părinți diferiți. Pe tata lui Ion îl chema Botoacă, iar pe al lui Ionel, Cioncan. Prietenii mei, adică, nici nu știau că sunt frați, nimeni nu știa. Abia mai târziu s-a aflat, că prea semănau cu nenea Botoacă, și a ieșit cu păruială între părinții lor și cu multe judecăți și cu divorțuri, și pe urmă s-au împăcat iară și s-au căsătorit. Dar nu ca înainte, ci invers, adică nenea Botoacă cu tanti Cioncan și tanti Botoacă cu nenea Cioncan. Și așa Ionel a ajuns să-i spună mamă la mama lui Ion, dar Ion nu i-a spus niciodată tată lui nenea Cioncan, care nu era tata nici lui Ion, nici lui Ionel.
Cu Ion mă băteam așa, ca să ne treacă pauzele. O singură dată ne-am ales cu capurile sparte și de câteva ori cu dinții scoși. Uniformele ne erau mereu murdare, că ne tăvăleam prin curtea școlii unde ne pierdeam și nasturii. Și nici mama mea, nici a lui Ion n-au vrut să ne mai pună nasturi pentru motivul că și așa îi pierdeam a doua zi. Încât purtam hainele fără nasturi, din cauza asta ne mai sfâșiam și cămășile de pe noi.
Dar în ziua când le-am spus secretul nu m-am bătut cu Ion și nici nu l-am mai fugărit pe Ionel. Că eram foarte pătruns de ce aveam să le spun, adică un gând foarte secret. Le-am spus:
- Eu am un gând foarte secret.
- Secret-secret, a făcut Ionel?
- Foarte secret-secret.
- Și nu ni-l spui și nouă?
- Ba da, dar numai dacă jurați pe mamă că n-o să-l spuneți la nimeni.
- Jurăm, gata.
Eu cred că ei au spus gândul meu secret la cineva, că uite ce s-a întâmplat după aia cu mamele lor: s-au păruit adică.
- Gândul meu este ca să cresc mare și să mă fac ambasador!
- Ambasador? Cum ambasador? Adică ciocolată Ambasador?
- Nu, nu ciocolată, am auzit că ambasador este careva care se plimbă prin toate țările și primește salariu.
- Primește salariu numai că se plimbă?
- Da, așa mi-a spus mama.
- Păi atunci o să ne facem și noi ambasadori.
În ziua aceea am făcut legământ cu prietenii mei cei mai buni că toți trei o să ne facem ambasadori.
Iar când am terminat liceul ne-am întâlnit în cea mai mare taină ca să punem planul în aplicare. Până la urmă Ionel s-a lăsat de plan că s-a speriat, dar eu și cu Ion nu ne-am descurajat. Că noi eram luptători, adică ne băteam încă, din când în când, nu așa des ca prin clasa întâi. Iar Ionel tot cu fuga a rămas, fugea după o minge, că se făcuse fotbalist, dar nu unul prea mare, ci mai mijlociu.
De salariu nici nu mai era vorba și nici nu ne mai interesa, adică, doar să ne vedem ambasadori. Și într-o noapte am plecat spre granița cu altă țară să o trecem pe furiș. Ne-am luat și de mâncare la noi, în niște ranițe pe care le-am făcut din foaie de cort și le-am vopsit cu funingine, ca să nu se vadă noaptea. Dar apă nu ne-am luat cu noi, de parcă știam ce are să se întâmple.
Adică ne-a prins o ploaie cu găleata de nu mai vedeai nimic în fața ta și nici noi n-am mai văzut nimic și ne-am rătăcit și în loc să ajungem într-un sat pe care noi îl cunoșteam și aveam planuri desenate, am ajuns în alt sat pe care nu-l cunoșteam și nici planuri nu aveam. Ne-am orientat noi la fața locului, da nu cine știe ce, că ne-am cam înfricoșat și am început să ne târâm pe burtă ca să nu ne vadă nimeni. Toată noaptea ne-am târât, arătam mai rău ca porcii. Și când a început să se facă dimineața, noi tot n-am ajuns la graniță, ci numai pe aproape, dar nu destul de aproape ca să o și traversăm. Văzând noi una ca asta am încremenit că nu știam încotro s-o mai apucăm.
- Hai înapoi! a zis Ion, că altfel ne prind grănicerii.
Și am luat-o la picior mai ceva ca prietenul nostru Ionel, și cu spatele gârbovit ca să nu fim văzuți, totuși, sau dacă ne vedea careva să creadă că suntem copii de prin partea locului. Nici n-am fugit o jumate de oră că ne-am trezit într-o groapă plină pe jumate cu apă. Mai ieși dacă poți. Până să ne dumerim noi, s-a luminat de-a binelea, așa că n-am mai vrut să ieșim nici dacă am fi putut.
În groapă a fost cam rău, că era cu apă și mai și ploua, mijgura așa mocănește cât să-ți scadă moralul de tot.
- Acuma ce ne facem, l-am întrebat eu pe Ion, căruia îi cam pierise pofta de ambasador.
- Așteptăm să se înnopteze din nou și pe urmă o ușchim acasă. O să învăț la matematică pentru examenul de admitere.
Examenul de admitere era într-o săptămână, ne înscrisesem amândoi la facultate, așa, de ochii lumii, după cum plănuisem de dinainte în planul nostru secret.
Dar înserarea aia părea să nu mai vină niciodată, că ne uitam la ceas din minut în minut și credeam că trecuse o oră și nu trecuse nici măcar minutul acela.
Dârdâiam și zdrăngăneam din dinți, dar nu prea tare, ca să nu ne audă careva. Ce rău mi-a părut că nu luasem nimic de citit, că așa un chef mă prinsese de citit orice. Putea să fie și Einstein, pe care nu l-am plăcut niciodată, pentru că era prea complicat. Dar atunci Einstein s-ar fi potrivit, pentru că se petrecea un paradox temporal în groapa noastră. Adică timpul se dilata la nesfârșit pe când spațiul se micșora că tot creștea nivelul apei.
Pe lângă tot chinul nostru, au început să ne atace și țânțarii, că eram pe terenul lor, așa că ne-am pus niște haine pe cap ca să ne ferim, dar țânțarii erau obraznici și-și furișau trompele prin hainele acelea ude.
Am mâncat toate sandviciurile umede pe care le-am avut, din plictiseală și de frig. Pe urmă am mâncat și toată provizia de ciocolată pentru care ne-am constipat și o săptămână n-am mai fost la veceu. Cu setea n-am avut probleme că aveam apă pe lângă noi din belșug.
- Hai să zicem bancuri, a propus Ion, dar ce bancuri că eu știam toate bancurile pe care le știa Ion și Ion le știa pe ale mele. Doar eram prieteni.
Am inventat ghicitori, dar nu prea ne ducea mintea să le compunem. Am recitat toate poeziile pe care le învățasem la școală și care nu erau prea multe și atunci tare rău ne-a părut la amândoi că nu învățasem mai multe poezii pe de rost.
Una peste ailaltă, ziua a trecut, cum a trecut nici nu vreau să-mi amintesc. N-am să uit ziua aia. Când a dat iarăși înserarea, am ieșit din groapă cam cu chinuială și direcția casă.
Nu mai spun că iară ne-am rătăcit, că eram epuizați în toate felurile. De târât pe burtă nici vorbă, că doar ne trecuseră planurile de ambasadori, pe moment cel puțin. Ploaia stătuse, rămăsese noroiul care ni se lipea de tălpi ca o plăcintă, abia ne hâșâiam. Nici prin cap nu ne trecea că noi ne îndreptam din nou spre graniță. Ne-am dumerit abia când am călcat un grănicer pe mână, că ăsta își întinsese mantaua pe iarbă și trăgea aghioase. Ne-am speriat noi de el și el de noi. Numai că el avea pușcă și a început să tragă ca bezmeticul în aer și să răcnească din toate puterile.
- Stai! Stai, că trag!
Și trăgea de nu se mai oprea.
- Stăm, stăm, nu mai trage. Noroc că ne constipasem de la ciocolată.
- Stai, că trag!
Și țârrr, țârrr, până și-a consumat toate cartușele. Doar că noi nu știam că nu le numărasem, eram morți de frică. Numai soldatul știa, dar nouă nu ne-a spus, făcea pe prostul.
- Cine mișcă, trag!
- Nimeni nu mișcă, domnule grănicer, m-am încumetat eu de frica vreunui glonț. Pentru care m-am și pomenit cu un bocanc milităresc drept în gură, că mi-a dat și sângele.
- Gura! Nimeni nu vorbește!
Ne-a pus să ne legăm șireturile între ele ca să nu fugim și să ne dăm pantalonii jos până la genunchi.
După vreo jumate de oră au mai venit niște soldați care ne-au dus la un pichet ca să ne ancheteze.
Despre cum am fost anchetați nu vreau să mai vorbesc, cred că oricine poate să-și imagineze. Iar după anchetă am ajuns la arestul miliției și, după 5 zile, din arestul miliției la "mititica".
Asta e. Vrei să fi ambasador, plătești.
Adică prostia se plătește.
Și DoDu e plin de așa ceva.
Gata, că m-am ofuscat.