Aștept un gând
Eu m-am gândit să scriu un gând. Că de poezii m-am saturat. N-am inspirație și, mai rău, n-am talent.
Aș cumpăra niște talent dacă aș găsi și dacă nu ar fi prea scump. Nu mult, un pic așa, de vreo trei-patru poeme. Cât să vadă lumea cât sunt de bun și ca să mă laude. Că mie îmi place să mă laude lumea, nu ca alții la care le place să fie beșteliți. De fapt nu le place, numai zic ei așa ca să se dea basculante.
Gândul meu la care mă gândesc ar trebui să fie foarte important dar și scurt, că dacă e un gând lung nu te mai citește nimeni. Că lumea nu are timp să citească pe internet că e preocupată să scrie și să-i citească alții pe ei. Sau poate că numai navighează fără să citească nimic, adică va să zică se uită la poze. Știm noi la ce fel de poze, la din alea rușinoase. Dar cei care se uită nu se rușinează pentru că nici cei care pozează nu se rușinează că-și arăt părțile rușinoase. Ei, adică, asta e munca lor, să le-arate la alți oameni lucruri pe care ei nu le au sau nu le pot face. Adică toți au lucrurile alea, numai nu atât de arătoase sau mari. Pentru că Dumnezeu nu ne-a făcut pe toți la fel. Pe unii i-a dotat iar pe alții nu i-a prea dotat. Așa că ăia nu prea dotați se uită pe internet la ăia dotați și câteodată mai și plătesc să vadă ce puteau și ei să aibă dacă le dădea și lor Dumnezeu.
Mă întorc la gândul meu încă negândit dar pe calea cea bună. Că nu e ușor să te gândești la gânduri. Că gândurile nu vin când vrei tu, ci tocmai atunci când nu te aștepți. Eu acuma mă aștept și precis că n-are să-mi vină nici unul. Iar dacă n-are să-mi vină nu e vina mea. O să le vină la ăia care nu se gândesc.
Poate că altă dată.