Cărarea copilăriei
Mie, odată, când eram pe o cărare a copilăriei, mi-a ieșit în cale un câine cam fioros și m-a mușcat de gleznă. Eu am început să plâng și pe dulău l-a apucat mila și a început să-mi lingă rana până mi-a trecut. Pe urmă, când ne-am mai văzut, nu m-a mai mușcat și eu îi aduceam totdeauna un colț de pâine uscată. Pe urmă câinele acela venea mereu cu mine până la școală și mă aștepta când ieșeam și mă ducea până acasă. Ani de zile.
Pe urmă, bineînțeles că a murit într-o zi.
Și m-a durut de zece ori mai tare decât atunci când m-a mușcat.
Eu nu știu dacă o să mai am vreodată alt prieten mai bun decât câinele acela care m-a mușcat pe cărarea copilăriei mele.