Ce mai faci
Ba eu cam sunt fericit, Marina,
de ce crezi că nu aș fi? Cu mine cred că vorbeai, când am citit poezia asta care mi-a plăcut. Am simțit că mie mi te adresezi.
Acuma eu vreau să-ți spun de ce sunt fericit.
Eu când eram mic eram cam prea mic și toți copiii mă băteau. Ziceau că mutra mea cere pumni. Și-mi dădeau pumnii aceia. Copiii își împărțeau sandviciurile între ei, bomboanele și ciocolățile, iar eu mă alegeam cu pumnii, pălmile și picioarele. Odată, un copil a venit la mine și mi-a spus:
- Trebuie să-ți trag un pumn.
- De ce?
- Pentru că toată lumea știe că mutra ta cere pumni.
- Da, dar nimeni nu știe că inima mea cere mângâiere.
Copilul și-a pus ghiozdanul sub fund și se uita la mine.
- Nu înțeleg.
- Vrei să-ți explic?
- Da, pe urmă îți dau un pumn.
- Pe urmă mai vedem noi. Îți plac secretele?
- Da.
- Vrei să-ți spun unul?
- Vreau.
- Dar o bomboană ai?
- Am.
- Dă-mi-o mie. Mulțam!
- Și secretul?
- Secretul l-am uitat, dar uite, ia tu bomboana mea. Și încă una pentru că mi-ai oferit o mângâiere.
Din ziua aceea am început să facem schimb de bomboane. Care erau mângâieri. Însă ceilalți copii l-au luat la rost.
- De ce-i dai bomboane lui DoDu și nu-i tragi pumni, cum facem noi?
- Pentru că inima lui cere mângâiere.
Copiii s-au așezat pe ghiozdane și-l priveau pe băiatul acela.
- Nu înțelegem.
- Vreți să vă spun un secret?
- Vrem.
Eu nu știu ce secret le-a spus băiatul acela dar de atunci n-am mai luat niciodată pumni. Decât bomboane. Toată lumea venea să-mi dea bomboane. Și azi, după atâția ani, când ne întâlnim pe stradă, copiii de odinioară, avem prin buzunare bomboane pe care le schimbăm între noi în loc de "ce mai faci".