Concurs

Concurs

Eu am auzit că o să fie un concurs de poezie.
Eu cred că am să particip, că mie îmi plac toate concursurile. Unele nu-mi plac. Odată, am fost la un concurs de fugit pe stradă şi nu ştiu când s-a terminat, că pe mine nu m-a oprit nimeni şi am fugit pe toate străzile până am ajuns acasă. Tata când m-a văzut m-a întrebat:
- Unde alergi aşa ca bezmeticul?
- Eu alerg într-un concurs şi nu pot să mă opresc că atunci se cheamă că mă descalific.
- Şi cu cine concurezi, că nu mai văd pe nimeni alergând?
- Poate că m-am detaşat prea tare, i-am spus tatei, care mi-a făcut piedică şi m-a descalificat cu câteva dosuri de palmă după ceafă.
- Treci în casă, mămăligarule, că te caut de câteva ore să mă ajuţi la săpat în grădină. Orice ai face numai să nu munceşti. Îţi place munca şi ţie ca porcului cuţitul.
M-am mai căpătuit eu şi cu nişte picioare în cur, dar alea nu m-au durut aşa tare ca beşicile pricinuite de hârleţ. Aşa că, aş putea zice, concursul s-a sfârşit rău pentru mine.
Dar un alt concurs de fugă mi-a plăcut, că era pe un stadion mare şi lumea se uita la noi. Nu mai ţin minte cum m-am calificat eu la concursul acela între şcoli, cred că băiatul de la şcoala noastră n-a venit că i-a murit bunică-sa şi profesoara de educaţie fizică m-a pus pe mine în locul lui. Altcineva nu mai era acolo de la şcoala noastră.
- Da eu nu pot să fug repede, i-am spus doamnei, numai dacă fuge tata după mine ca să mă altoiască.
- Doar n-o să-l aduc pe taică-tău acum, la stadion, dezbracă-te şi treci la linia de start! Şi nu mai deschide gura, că te las corigent.
Doamna era cam supărată că nu venise campionul şcolii şi nici rezerva lui şi nici nimeni altcineva decât eu.
Când am auzit de corigenţă parcă mi-a trecut puţină viteză prin mine, numai că nu se dăduse start încă. Aşa că eu mi-am luat chiloţii ăia de fugă, care nu erau ai mei şi cam îmi atârnau până la genunchi.
- Să nu mă faci de râs, mi-a mai spus doamna profesoară, că nu ştiu ce-ţi fac pe urmă. Să nu cumva să ieşi pe ultimul loc! Atâta-ţi spun.
Eu cred că doamna mi-a cobit, mai bine nu-mi amintea de ultimul loc.
Când s-a dat startul, eu nu l-am auzit şi am rămas aşa, cu spatele gârbovit din cauză de concentrare maximă, până când ceilalţi copii au făcut un tur de stadion.
M-am dumerit eu, dar cam târziu, şi ultimul loc nu l-am mai scăpat din mână.
Cu concursul ăsta de poezie nu ştiu ce să spun. Eu aş cam participa, numai să fie clar când se dă startul şi cu cine alerg, dar cel mai mult aş vrea să ştiu traseul, că dacă ştii traseul, eşti pe jumate cam câştigat. Ce mai contează sunt arbitrii şi echipamentul, că nu e bine să te stânjenească echipamentul. Iar dacă stau să mă gândesc, precis că o să mă ia cu dureri de cap, lucrul cel mai important într-un concurs sunt susţinătorii. Adică microbiştii. Tu trebuie să fii microbul lor, să le intri pe sub piele şi să începi pentru ca să le infestezi celulele şi să te înmulţeşti. Să-i gâdili plăcut pe la subsuori, în tălpi, în vârful capului, în orgolii, în vanităţi şi îi câştigi unu contra zece. Vor fi de partea ta, eu pot ca să jur. Ce mai contează la un concurs? Poate că forma, nivelul maxim de randament pe care-l poţi da în momentul acela. Care la mine se rezolvă uşor cu câteva sticle de bere bine plasate pe gât.
Şi mai contează ceva, un lucru cam mărunt dar poate important. Dorinţa de-a câştiga, de a da totul din tine. Ce e mai bun. Ce e mai important...