De vorba cu un intelectual
Eu m-am întâlnit, odată, cu un domnul intelectualul și repede mi-am scos căciula cu moț din cap și cravata care o țin în buzunar pentru astfel de momente solemne și mi-am înnodat-o la gât. Am pus-o cam strâmbă și domnul intelectualul a văzut imediat, că nu degeaba era intelectualul.
- Domnule, vă e strâmbă cravata.
- Mulțumesc cam mult, e o cravată cam tolomacă, ce să spun, te rog frumos de iertare. Dar acum, că tot mi-am pus cravata și arăt și eu mai arătos, aș avea ceva pentru ca să te întreb, de viață și de moarte, va să zică eu ard să pun niște întrebări care numai un om ca matale știe să răspundă. (Na, că am dat-o și cu periuța!)
- Dar nu știu cine sunteți, eu nu vorbesc cu străini, chestiune de educație.
- Pardon, sunt Dorian Duma.
- Bardu Barjeu, încântat de cunoștință!
- Întrebarea mea e cam prea importantă, de unde știe cineva că e intelectualul sau nu, asta mă macină pe mine.
- Pur și simplu.
Eu n-am prea cam înțeles, din cauză de cravată tolomacă, dar m-am prefăcut că sunt și eu puțin mai deștept. Și repede cu șopârla.
- Da, dar la mine tot ce e simplu pare cam complicat și ce e complicat pe mine mă cam doare capul. De asta eu iau niște pilule din sfert în sfert de oră. Matale ești intelectualul?
- Absolut!
Mi-a mirosit mie că absolut numai un intelectualul putea să răspundă. Acuma eu nu știam ce înseamnă cuvântul ăsta dar nu m-am dat de gol.
- Eu absolut nu știu ce vrea să spună că în dicționarul meu e pagina ruptă la cuvântul ăsta. Dar cum știi că ești intelectualul?
- Păi am șase cărți...
- Aha, va să zică matale ai patalama de intelectualul.
- Păi sigur.
- Da am și eu șase cărți în bibliotecă, înseamnă că sunt și eu intelectualul? Sunt de Jules Verne că mie îmi cam plac francejii ăștia.
- Și mie îmi place Jules Verne, ce ai?
- Am "Insula misterioasă".
- Și celelalte?
- Toate sunt "Insula misterioasă".
- Cum așa?
- Fiindcă mi-a plăcut și pe urmă am vrut să citesc iară și mi-am mai cumpărat o carte. Și pe urmă iar m-a apucat dorul de insula aceea și iar am mai cumpărat o carte. Și tot așa... Acuma am șase cât ai și matale.
- Eu mă refeream la cu totul altceva. Pe cărțile mele e pus numele meu.
- Ca și pe ale mele, că sub Jules Verne am pus Dorian, ca să nu mi le fure nimeni că eu vreau să fac colecție de cărți "Insula misterioasă".
- N-ai înțeles, cărțile alea șase eu le-am scris.
- Aaa, va să zică matale le-ai scris. Din imaginația matale?
- Da, sigur. Cum altcumva?
- Adică din imaginația altcuiva. Și despre ce?
- Despre ce, despre oameni.
- Păi despre oameni toată lumea scrie.
- Da, dar eu am scris cu cuvintele mele.
- Gata, am priceput. Dar câte cuvinte ai matale de ai umplut șase cărți?
- Nu ale mele, nu înțelegi, sunt cuvinte normale, toată lumea le folosește, dar eu le-am folosit în felul meu.
- Gata, știu, în felul matale nimeni nu mai înnoadă cuvintele. Înseamnă că nimeni nu mai poate fi intelectualul decât dacă te imită pe matale.
- Nu, asta nu, dacă mă imită, atunci înseamnă că plagiază și-l dau în judecată.
- Cum adică?
- Adică se numește furt intelectual.
- Adică, dacă scrie cineva cu cuvintele matale, se cheamă că e furt?
- Sigur.
- Vai de mine, sper că n-ai scris "bere" prin cărțile alea ale matale, că mie-mi place tare mult cuvântul ăsta și vreau să-l mai folosesc.
- Poate că am scris, dar asta nu se numește plagiat. Poți să folosești orice cuvânt, numai să nu le pui în succesiunea în care le-am pus și eu.
- Și dacă mi se întâmplă din întâmplare, tot furt se cheamă?
- Tot furt. E cam greu să se întâmple așa ceva.
- Pot să știu un exemplu, că deja sunt plin de frică.
- Da. Să zicem că eu am scris în cartea mea: "hai sictir, mare cultură, poți s-o pui la murătură".
- Gata, am înțeles. Dacă scriu "Hai sictir" se cheamă plagiat. Dar eu am văzut expresia asta în multe cărți. Înseamnă că toți au plagiat unul de la altul?
- Nu, doar "hai sictir" poate să scrie oricine, nu e plagiat.
- Dar eu am auzit și de restul de cuvinte prin alte guri. Mai ales de murături, chiar și prin gura mea, că-s bune rău după o mahmureală de bere. Iar alții am auzit că așa își cheamă soacrele...
- Dar nu le-ai auzit în ordinea asta.
- Nu, în ordinea asta nu le-am auzit, că sună cam prostește.
- Păi a fost numai un exemplu.
- Și dacă în loc de "murătură" eu aș scrie "frigărui", înseamnă că e diferit?
- Păi e diferit, dar nu prea diferit. Trebuie să schimbi mai mult.
- Cam cât la sută?
- Nu e o regulă, e mai complicat, nu pot să-ți dau procente.
Eu n-am înțeles de ce nu poate să-mi spună, că doar era intelectualul, dar m-am prefăcut că înțeleg, ca să nu creadă că sunt cam prost.
- Gata, am înțeles. Acuma eu mă cam grăbesc că trebuie să ajung acasă și să scriu șase cărți cu cuvintele mele. Atâta e de ajuns?
- De ajuns pentru ce?
- Ca să fiu domnul intelectualul.
- Mai trebuie și educație.
- Am șapte ani de acasă, dacă nu chiar opt, că mie mi-a fost frică de școală și m-am dus mai târziu.
- Șapte ani sunt buni. Dar mai trebuie și învățătură.
- Păi am și școală. Cam multă. Că au fost ani care tare mi-au plăcut și i-am mai făcut o dată.
- Dar facultate ai?
- Facultate n-am. Dar am aproape tot liceul! La ce e bună facultatea asta?
- Cum la ce, ei că asta e culmea. Păi cum vrei să scrii cărțile fără facultate?
- Cu cuvintele mele... ca și matale...
- Și câte cuvinte ai?
Întrebarea asta mi-a cam pus capac. Am început eu să număr în gând, dar mereu pierdeam șirul.
- Eu cred că prea multe ca să mi le pot aminti pe toate, dar nu-i nimic, o să scriu câte îmi amintesc și o să le tot învârt ca pe ciorbă. Că tare bune mai sunt ciorbele. Mama face niște ciorbe de te lingi pe degete...
- Cine, eu? Eu nu mă ling...
- Cine le mănâncă. Te invit la o ciorbă făcută de mama. O să uiți că ești intelectualul și-o să te lingi și matale pe degete. Și uiți de toate cărțile care le-ai scris vreodată sau care le-ai citit.
- Am să vin odată, că m-ai făcut curios, dar apropo...
Care eu apropo nu știam ce-nseamnă, așa că mi-am ascuțit urechile.
- Nu ți-e sete?
- Ba bine că nu, hai că dau o bere.
- Bere? Eu nu beau alcool... doar limonadă.
- De ce, ești bolnav?
- Un intelectual nu bea alcool.
- Ce vrei să spui, că intelectualii nu beau și nu se îmbată ca porcii, să se distreze și ei ca tot omul?
- Nu, cum să se-mbete ca porcii, ce întrebare e asta?
- Eu cred că e o întrebare întrebătoare. Adică mata vrei să spui că dacă ajung intelectualul, adio bețivăneală.
- Absolut.
Absolut ăsta mă încurca de minune, așa că am început să bat în retragere, dar subtil, că subtil știam de la tata ce înseamnă, care tata folosea subtil când era vorba de femei.
- Te rog să mă scuzi, domnule intelectualul, dar mă scapă pișatul, așa că o șterg și ne mai vedem la sfântu-așteaptă, că nu-s nebun să renunț la bere.
Cred că nici eu nu prea știu ce vreau, că pe urmă, la vreo două zile după conversația asta, eram la birt cu doi prieteni chefuitori de-ai mei și, după ce-am băut ca porcul, ca să mă simt bine, tam-nesam, m-am deconspirat, care înseamnă să te dai de gol fără să te dezbraci.
- Băi, voi știți că era să mă fac intelectual?
Cred și eu că i-am uluit.
- Și de ce nu te-ai făcut dacă puteai, băi?
- Băi, dar voi știți ce sacrificiu trebuia să fac?
- Da de unde vrei să știm noi?
- Trebuia să renunț la bere, băi.
Prietenii mei s-au și ridicat pe jumătate în picioare și au început să-și facă cruce cu halbele de bere.
- Mulțumim, Doamne, că nu ne-ai făcut intelectuali!
- Asta nu-i nimic! am supralicitat eu de betoc ce eram.
- Dar ce mai e?
- Trebuia să renunț și la femei!
- Adică la sarea și piperul pământului...
- Chiar așa.
De cele șase cărți nu le-am mai pomenit, că n-am vrut să-i zăpăcesc în ultimul hal și să trebuiască să-i car în spate până acasă de atâta zăpăceală.