Despre perversiuni
Domnule Antoane,
amorul pervers nu e bun, că te pervertește și pervertiții sunt periculoși din cauză de perversiune.
Eu am cunoscut odată un om care era pervers de mincinos, dar nu vroia să recunoască, zicea că nu e adevărat, că el n-a mințit niciodată.
- Niciodată, niciodată, l-am întrebat eu, sau niciodată câteodată?
- Niciodată uneori și nici atunci, a mințit omul acela și se vedea pe el cât de gogonată era minciuna lui. Eu doar trunchiez adevărul, îl mai ajustez, nu recunosc ori îl ascund, dar astea nu sunt minciuni.
- Ba chiar minciuni, omule. Frații și surorile lor. Care se cheamă perversiune. Care e mai rea ca o minciună cinstită. Minciuna cinstită are farmecul ei, dar forma perversă a ei e condamnabilă.
Așa și cu amorul ăsta pervers. Eu cred că amorul pervers este ceea ce nu faci acasă, "că nu se cade", și o faci în "deplasare". Dacă ai face-o și acasă, atunci tot amor s-ar chema. Și nici n-ar mai fi pervers. Perversiunea constă, în fapt, în a-ți înșela partenerul.
Antoane.