Acasa Pagina lui Costel Voteaza

Înapoi la Probleme bărbăteşti

Dintele       Eu odată, când eram mic, mi-am pierdut un dinte. În timp ce mâncam supă de găluşte. Am băgat mâinile în farfuria cu supă dar nu l-am găsit. Sub farfurie nu era. Sub găluşte nu era. Sub masă nu era. Nici sub pat. Nici sub dulap. Nici în bucătărie. Nici în grădină. L-am căutat peste tot. Nu era. Mie îmi trebuia dintele, să-l arunc peste casă, să-mi crească altul la loc. Că eram urât fără el. Eram eu cam urât şi aşa, dar fără dinte... A doua zi am plecat la bunica, departe, departe. Şi eu eram trist, trist, că nu găsisem dintele acela. - Dar ce are băiatul? a întrebat bunica, pare posac şi nu vorbeşte. Nu deschide gura deloc. - Îl doare burta, a zis tata, a schimbat aerul. - Să meargă în porumbişte atunci, a mai spus bunica, veceul l-a stricat vântul. Aşa că eu am plecat în porumbişte, totdeauna mi se strica burta când schimbam aerul. Şi ce să vezi, după ce am rezolvat problema cu burta am găsit şi dintele. Era acolo, în porumbişte...   Cercul Mie îmi pare rău că am minţit în povestea asta. Că nu mi s-a întâmplat când am fost mic, ci când eram deja mare şi căpos. Şi nu e vorba de dintele de lapte, ci de unul de porţelan, care era prea scump să-l arunc peste casă, aşa că l-am dezinfectat cu alcool şi l-am refolosit, că arătam prea sperios fără el. Iar porumbiştea n-a fost a bunicii, ci a unui IAS din satul socrilor mei. Azi m-a apucat un exces de sinceritate din cauză de bere şi-am vrut să fac puţină lumină în jurnalul meu, altfel, după o vreme, o să cred şi eu propria mea minciună. Care minciunile nu sunt bune, că au picioare foarte scurte şi se împiedică în borduri. Eu în borduri nu mă prea împiedic dar odată m-am împiedicat într-o groapă şi-am dat cu capul de un bocanc. Eram legat la ochi, ca nu cumva să văd pe unde merg, şi mai eram legat şi cu mâinile la spate, cu nişte cătuşe de oţel, cam dur, că mă strângeau de nu mai puteam să mă concentrez la săritul gropilor, care ofiţerul de frontieră ne atenţiona. - Faceţi un pas (că mai eram cu un ortac de-al meu care şi el era legat cobză) şi săriţi doi! Noi de frică făceam un jumate de pas şi săream unu şi ajungeam în mijlocul şanţului de irigaţie şi ne loveam cu gura de bocancul ofiţerului care râdea ca un descreierat ce era. - Dacă nu sunteţi în stare să săriţi un şanţ, cum credeaţi că o să treceţi frontiera, frauduloşilor? ne-a întrebat ofiţerul cu multă batjocură. Prietenul meu, ortacul, mi-a strecurat printre dinţi să nu răspund, dar era deja cam târziu, că eu îmi şi dădusem drumul. - Cu grijă, domnule ofiţer. - Adică... - Adică eu sunt dispus să vă arăt faptic, dacă mă dezlegaţi. - Adică... - Adică vă demonstrez acuma pe loc cum am vrut să trec frontiera. Adică ofiţerul m-a blagoslovit cu un picior în cur, a zis că-mi bat joc de el, iar ortacului meu i-a dat două picioare, pentru că se apucase să râdă aşa dintr-o dată şi îi săriseră mucii pe pantalonii ofiţerului. Am jurat că nu mai răspund la nici o întrebare, însă când am ajuns la o dubiţă care ne aştepta în mijlocul câmpului, am uitat. L-am auzit pe şoferul dubiţei întrebând: - Ăştia sunt frontieriştii? - Da, am spus eu primul, şi pe loc m-am pomenit cu un alt picior în cur şi prietenul meu cu două că iară l-a întrecut râsul pe hainele domnului ofiţer. Cu minciuna a fost cam aşa: că am minţit la anchetă de-au îngheţat apele. Problema a fost că eu şi prietenul meu minţeam diferit, că ne anchetau în camere diferite şi nu ne-a crezut nimeni, degeaba ne-am străduit noi să pară o minciună reală. Procurorul ne-a spus că pentru asta o să mai luăm nişte luni în plus de închisoare, pentru că se numeşte inducerea în eroare a justiţiei comuniste române, o justiţie cam importantă pe vremea aia. Aşa că am recunoscut adevărul de care nimeni nu ne-a crezut, nici măcar cât ne crezuse de minciună. Cred că din cauză de paradox, despre care am auzit la şcoală şi îi spune paradoxul spaţial. Paradoxul anchetatorilor nu ştiu care era dar eu le-am cerut permisiunea să le explic cum devine problema. Aşa că o palmă s-a abătut asupra mea din senin şi mi-a rupt un dinte din faţă pe care a trebuit să-l înlocuiesc mai târziu, când am făcut rost de nişte bani, cu unul din porţelan. Sper că am reuşit să închid cercul.