Exact (despre infinit)
Eu am auzit că infinitul e un șarpe care are coada lungă. Și poate că are și clopoței la coadă, din ăia zorgănitori.
Eu cred că clopoțeii ăia marchează capătul infinitului.
Cineva mi-a spus că nu poți să ajungi la capătul infinitului, că te plimbi în cerc ca hăbăucul.
- Și cât te plimbi așa? l-am întrebat.
- Te plimbi la infinit.
- Și la capătul lui nu!
- Nu, că n-are capăt.
- Și-atunci de unde vin clopoțeii?
- De la prosteala de cap.
- Care va să zică infinitul e în capul meu?
La întrebarea asta nu mi-a mai răspuns, că nu știa ce înseamnă care va să zică. Capul și capătul sunt lucruri diferite chiar dacă la plural sunt capete și sunt marginile infinitului de necuprins.
- Așa se explică, deci, de ce devine capul capăt
- Da, din cauză de infinit mărginit dar fara limite și fără sfârșit
- Adică ce vrei să spui? Cum adică fără sfârșit?
- Adică ciclic, din cauză că e gonflabil, în infinit încape orice și oricât, teoria împrăștierii, sau a II-a a termodinamicii, entropica. Ia exemplu de la univers care tinde să ocupe tot spațiul ce i se pune la dispoziție.
- Și cât e spațiul?
- Infinit
- Și cine a făcut infinitul ăsta?
- Nimeni, infinitul e increat, conform mecanicii quantice, deci există.
- Dar oamenii cum sunt?
- Tot ce aparține de infinit e la randul său infinit.
- Și tot ce aparține omului e infinit la rândul său?
- Corect, e deductiv.
- Deci creionul meu care îl țin acum în mână e deductiv și infinit? Atunci cum de pot să-l țin în mână?
- Din cauza că e mărginit, ți-am mai explicat
- Aha, acum înțeleg, deci toți oamenii sunt infiniți dar marginiți
- Exact