Hermeneutica zădărniciei

 


Costel Baboș a debutat editorial cu Un om din Walfaluia, Editura Marineasa, Timișoara, 1994, volum de proză scurtă ce semnala cititorilor și criticii apariția în spațiul literar a unui scriitor talentat, înzestrat cu o viziune originală asupra faptului de viață și capabil de o analiză artistică matură și convingătoare. Aceste însușiri, remarcate atunci, sunt încă mai evidente în cartea de față, ceea ce probează că autorul are incontestabile resurse în explorarea unui teritoriu, pe cât de generos, sub raport reflexiv și estetic, pe atât de controversat și de dificil: nonsensul.
Tipologic vorbind, scrierile lui Costel Baboș, în întregul lor, se încadrează, cu unele abateri, autorul nefiind un epigon, în marea și complicata familie a absurdului, a comicului deziluzionat, chiar dureros și tragic pe alocuri, familie ce-l are - între alții - ca antecesor, în literatura română, pe inegalabilul Urmuz. Păstrând toate distanțele cuvenite, vom spune că, spre deosebire de ilustrul său model ( acceptat sau nu ca atare ), Costel Baboș este mai locvace, mai îngăduitor cu semenii, mai puțin tăios și încă mai puțin ermetic. Specificul personalității sale îl orientează spre analiză, nu spre sinteză. El recurge la divagație, la grefe discursive, la insistente stereotipii, dar, pe de altă parte, nu uită, nici o clipă, că, în structura macroenunțurilor, punctul de plecare și cel de sosire coincid, vădind, prin însăși indistincția lor, inutilitatea volutei retorice care le separă.
Ca urmare, tema acestor proze ( mai degrabă, arhitema, pulverizată într-o sumedenie de motive, ce acoperă o extinsă suprafață din viața socială și din cea intimă: copilăria, relația tat㠖 fiu, școala, prietenia, dragostea, arta, satul, orașul, traiul cotidian ș.a.m.d. ) este derizoriul entităților ce gravitează în jurul eului ( de orice natură ar fi ele ). Totul, absolut totul, indiferent ce pretinde a fi, își probează, prin mijlocirea textului, ridicolul și nimicnicia. Iar eul, departe de a se amuza gratuit, sau de a se mulțumi să-și disimuleze, sub o falsă seriozitate, detașarea ori sarcasmul, se integrează el însuși obiectului deriziunii.
Încât atitudinea ce însoțește acest spectacol al reducerii la absurd este un amestec subtil de ironie amară ( la adresa alterității ) și de autopersiflare. Iar metoda, mecanismul, procedeul, prin care pretextului ( eveniment, personaj ) i se dezvăluie vacuitatea, se aseamănă întru totul cercului hermeneutic. Oricare din prozele cuprinse în acest volum poate sta mărturie. Oricare ( Cercul, De vorbă cu un intelectual, Curcubeul, Lecția de gramatică etc. etc. ) ilustrează acea stăruință ciclică, definitorie pentru autor, sub traseele căreia orice infatuare, orice siguranță de sine, ba chiar și simpla dorință de a fi sunt nimicite. Rezultă, astfel, o anti-lume ciudată, alcătuită din dublura vidă a ceea ce pare ( sau își închipuie, ori susține ) că există. O lume pe care eul auctorial o contemplă, în fond, cu melancolie, mai mult - cu o stranie disperare liniștită ( Am vrut să fiu ambasador, Ireversibil ș.a. ).
Așadar, amuzante într-o primă instanță a lecturii ( dat fiind registrul parodic în care au fost concepute ), textele lui Costel Baboș îndeamnă, dacă sunt abordate atent, la meditație, arată că mașina lumii ( și a vieții ) merge în gol, se rotește inutil ( și, în cele din urmă, sinistru ), mestecând, destrămând, anulând, sub noianul de vorbe, destine, glorii, nădejdi, deziluzii - totul. Rezultatul ultim este, întotdeauna și pretutindeni, nimicul ( mai corect, poate, nulitatea aparenței ). Mă feresc, totuși, a zice neantul ( termen, cum bine se știe, "specializat", delimitat semantic ), fiindcă, în acest stadiu al evoluției scriitorului, nu este limpede ce relație instituie el între imanență și transcendență. Deocamdată, un vârtej misterios îl poartă pe individ, pe o spirală tot mai vertiginoasă, spre absența oricărui țel. Putem râde, firește, autorul ne oferă nenumărate prilejuri, dar, în esență, proza e gravă. Formula ei matriceală o găsim alăturând două din titlurile cuprinse în Sumar: Cerc, și de la capăt. Viața? Scrisul? Rotire, nonsens, mereu reluate.


Eugen DORCESCU