K

K

Nu ştiu dacă sunt bune pârţurile, dar pesemne sunt bune dacă le laudă lumea. I-auzi una!
Acuma, mie editorialul mi-a cam plăcut, dacă aş fi şi înţeles ce e cu DoDesKaDen.
Eu am luat frumos dicţionarul meu, care se mai ţine, da foile tot îi cam curg, şi am deschis la dode, că dodes n-am găsit. Pe urmă m-am gândit că poate să fie şi greşeli de tipar şi să fi ajuns cuvântul aiurea. Şi găsesc dodecaedric şi aflu că e privitor la dodecaedru. Adică e unu care se uită la altu care e dodecaedru. Am citit şi la dodecaedru, care e un poliedru (pe ăsta am să-l caut mâine) cu 12 feţe. Aşa scrie, 12 feţe. E de groază. Eu am numai două. Una când sunt trist, mă vânează gândurile şi mă doare capul, şi a doua când sunt voios, cu mintea gheboasă şi cu berea pe masă. Uneori o mai ţin berea şi pe computer, dar într-o zi s-a vărsat pe tastatură. Am recuperat eu cât am putut într-un pahar cu gura prea largă, dar ceva tot s-a pierdut.
Dar să trecem la DoDesKaDen. Am mai găsit eu dodecafonic, ăsta iar e unul care se uită. Privitor la dodecafonism. Nu are feţe, ci sunete. Şi tot 12. Eu mă cam săturasem de numărul 12, aşa că am luat-o pe sărite. Şi găsesc dobzăla. Zice că e "a bate tare pe cineva". Acuma m-am dumerit eu şi cu tata. Că el mă cam dobzălea când eram mic. Să fi ştiut eu atunci, i-aş fi spus când nu era pe-aproape:
- Ce mă tot dobzăleşti atâta, că încep să mă plictisesc.
Toată lumea ştia că mănânc dobzală pe pâine. Mă întrebau vecinii:
- Te-a mai bătut taică-tău?
- Păi sigur, dar ce credeai?
Ca în bancul ăla: Ce mai faci? Păi eu de unde vrei să ştiu?
Aşa şi cu dobzala asta, adică DoDesKaDen. Că ceva o fi însemnând, dar ce, e un mister. Dar aflu eu, că nu mă las. Azi termin cuvintele cu D şi de mâine încep cu K, şi acolo sunt mai puţine cuvinte.