Parabole

Eu când eram mic nu ştiam ce-i aia o parabolă. Credeam că-i un lighean mai oval. Până mi-a spus un vecin că nici vorbă de lighean. Eu îl întrebasem cam aşa:
- De ce i se spune la lighean parabolă?
- Nu i se spune. Parabola e altceva. E un fel de a vorbi, ca să nu te priceapă nimeni...
- Ca scheunatul de pisică?
- Adică ce înţelegi tu dacă-ţi spun că mă duc să-mi pun căciula pe ochi?
- Păi, înţeleg că devii orbeţ.
- Ba nu, vreau să spun că merg să trag un pui de somn!
- Dar n-ai menţionat de somn.
- Nu, tocmai asta-i, am vorbit în parabolă.
- Parabola e bună. De unde ştii de parabolă?
- De la biserică. Atunci când citeşte popa din biblie, numai parabole citeşte.
Mi s-au părut cam interesante parabolele astea. Aşa că m-am dus repede acasă şi l-am pus în temă pe fratele meu despre ce şi despre cum.
- De azi înainte, când e tata de faţă, vorbim numai în parabole, i-am spus fratelui meu. Nu mai trebuie să ne ferim. Că tata e prost şi nu se prinde.
- Da, mă, a zis el. De unde ţi-a venit ideea asta?
- De la un lighean.
- Cum de la un lighean?
- Aşa bine, ce importanţă are?
- Păi are, că şi eu vreau să am idei ca ale tale.
- Cumpără-ţi lighean.
Aşa că atunci când a intrat tata, noi am şi început:
- Azi mergem să facem curăţenie?
- Ce curăţenie? a întrebat frate-meu.
I-am făcut semn cu pumnu' la nas, era să mă vadă şi tata.
- Aaa, curăţenie, sigur că da, azi facem curăţenie. Mamă, ce curăţenie o să mai facem! Da' să nu uiţi măturile...
Şi când tata a plecat în grădină să-şi vadă via, că tata era mort după via lui, toată ziua o piscălea şi se uita mai frumos la ea ca la mama, noi, ţuşti, ne-am furişat, ne-am luat undiţele şi la pescuit, la curăţat balta de peşte.
Când ne-am întors, eram cam veseli şi am continuat cu parabolele noastre:
- Bună curăţenie am făcut azi!
- Bună de tot! Mai facem şi mâine?
- Cum să nu, curăţenia e bună în fiecare zi.
Cred că devenisem prea pisălogi cu parabolele noastre şi l-am cam enervat pe tata, care s-a încruntat:
- Ce curăţenie? Şi unde? Arătaţi-mi!
Aici noi am dat din umeri că nu aveam ce să-i arătam, aşa că tata ne-a altoit câte un picior în cur de-am umblat crăcănaţi tot restul serii.
Ziua următoare am pus la punct o parabolă mult mai bună, care n-avea cusur ca prima. I-am spus fratelui meu:
- Ce facem azi, învăţăm?
- Păi eu n-am teme azi... aaa, învăţăm, sigur, eu zic să ne luăm la întrecere cu învăţatul ăsta.
Am aşteptat ca tata să plece să-şi vadă de viţa lui de vie, care pe noi nu ne interesa decât când avea struguri şi tata nu ne lăsa să mâncăm, zicea că sunt pentru vin şi dacă ne prindea dând atacul la struguri, ne cam lua dracul.
Şi, fuga la baltă.
Numai că tata a mirosit el ceva şi ne-a pândit. Şi ne-a văzut cum făceam noi întrecere cu undiţele în spinare.
Când ne-am întors acasă, tata ne-a luat tare, de unde noi am ştiut imediat că ceva e putregăios la mijloc. Dar ce să fie?
- Ce-aţi învăţat azi?
- Păi noi am învăţat o poezie pe de rost.
- Care?
- Aia cu Zdreanţă.
- Aia cu Zdreanţă aţi avut-o în clasa a doua.
- Da, dar noi am făcut întrecere cine o spune cel mai repede...
- Zău? Eu credeam că aţi făcut întrecere cine ajunge primul la baltă. Că fugeaţi ca nişte iepuri şi vă mai şi călcaţi pe picioare.
O sfeclisem, ce mai încoace-ncolo. Când amintea tata de iepuri, era cam grav. Că lui nu-i plăceau iepurii, făcea alergie la ei. Pe deasupra îşi mai scosese şi cureaua, care nu era prea subţire.
Din cauză de bătaie am recunoscut totul.
- Noi am fost la pescuit.
- Şi am fost şi ieri, a adăugat fratele meu, ca fraierul ce era. Şi alaltăieri... Şi toată săptămâna trecută.
- Şi aia cu învăţatul şi cu curăţenia ce-a vrut să însemne?
- Păi noi am inventat nişte parabole, ca să nu ne înţeleagă nimeni...
- Aha, parabole, de ce n-aţi spus aşa de la bun început?
Tata şi-a pus cureaua înapoi la pantaloni şi eu am respirat a scăpare. Deşi n-ar fi trebuit, că doar îl ştiam pe tata.
- Dacă tot vă plac parabolele, am şi eu una pentru voi, a zis el, şi numaidecât ne-a apucat pe amândoi de cap şi ne-a ciocnit unul de altul de au ieşit scântei. Sau erau stele verzi, că zece minute ne-am tot frecat frunţile să nu ne iasă cucuie.
- Cum e, v-a plăcut parabola?
- Mie puţin cam nu prea, a recunoscut frate-meu.
- Nici mie nu prea deloc.
Aşa că le-am dat dracului de parabole.
Parabolele nu sunt bune, am hotărât eu, şi nici n-am mai vrut să vorbesc cu vecinul acela al meu.