Acasa Pagina lui Costel Voteaza

Înapoi la Probleme bărbăteşti

Eu tare aş vrea să particip la concurs cu o poezie, pe care încă eu nu am publicat-o, pentru că mi-e ruşine de ea. Odată mi-a citit-o prietenul meu şi el a zis: - Bă, DoDu-le, tu ai scris poezia asta mizerabilă? Eu m-am răzgândit şi i-am zis că nu, că nu ştiu cine a scris-o, că poate singură s-a scris, că eu am mai auzit de poezii care se scriu cam singure şi poetul numai dă din mână, aşa, ca să creadă lumea că el scrie poezii. Eu am cunoscut un poet pe care îl chema Petrică şi era şchiop. El mi-a spus că poeziile trebuie să le laşi să se scrie singure în mintea ta şi abia apoi să le aşterni pe hârtie. Nu tu să te pui în faţa hârtiei şi să aştepţi o muză, care să-ţi şoptească ce să scrii. Că atunci se cheamă că nu mai e poezia ta. Ci a muzei. Iar un alt poet, care avea gura mai mare decât putea să o caşte, zicea că poeziile nu trebuie căutate, pentru că atunci ies scremute. El a zis că poeziile se pescuiesc. Stai aşa cu undiţa în mână, care se cheamă stilou, şi aştepţi. Dar nu te gândeşti la poezie. Te gândeşti mai bine la vecinul tău care şi-a bătut nevasta. Şi atunci te cuprinde ura pentru vecinul respectiv. Iar când ai obţinut ura asta, repede o converteşti în cuvinte de ură, care se cheamă poezie. Poţi să te gândeşti şi la vecina, şi atunci iese altă poezie, cu cuvinte mai drăgăstoase, şi poate că vecina iar va mânca bătaie din această pricină şi atunci tu iară te superi pe vecinul şi tot aşa. Asta se cheamă să pui momeală în undiţă. Gata acuma cu poveştile, că eu dacă-mi dau drumul nu pot să mă mai opresc numai dacă-mi fac singur piedică.