Un prozator postmodernist
" Caligraf", revista a Uniunii Scriitorilor din Romania, Drobeta Turnu Severin, 11/45, noiembrie, 2004
Costel Baboș ( n. în 1962 ) a debutat în 1994, la Editura Marineasa, cu proza scurta ( Un om din Wayfalua ). Stabilit în Canada, el continuă să scrie și să publice ( prin intermediul Internetului, pe site-ul www.agonia.ro, pentru cititorii din tara, dar si în reviste de limba româna aparute pe meleaguri canadiene ). La începutul acestui an, tipareste, tot la Marineasa, volumul Probleme barbatesti, cu o prefata ( Hermeneutica zadarniciei) semnata de Eugen Dorcescu.
E greu de spus carui gen li se subsumeaza textele. Ele par a fi fulgurante rememorari, fragmente autobiografice, independente, la prima vedere, unele de altele, relatând evenimente, sau, mai bine spus, scurte scene, decalate în timp, dar, totodata, strâns si subtil legate între ele, episoade din copilarie, de la scoala, din armata, din mediul casnic etc. Uneori, autorul revine la o povestire anterioara, corectându-si, ajustându-si istorisirea, alteori adauga date noi, astfel ca, în cele din urma, prin acumulari si suprapuneri, ni se releva universul unei familii, traitoare într-un sat din România anilor 70/ 80.
Desi prozatorul nu renunta la ceea ce numeam alta data fantastic realist ( v. Dicționar al scriitorilor bănățeni, 1996 ), scriitura sa pare a fi aici obiectiva, atât ca viziune asupra faptelor, cât si ca transpunere lingvistica. E un realism cu totul specific, în care banalitatea, complet netrucata, a mediului vizat, banalitate consemnata direct, aproape brutal, se îmbina convingator cu aparenta irealitatii ( obtinuta prin aglomerarea halucinanta a unor amanunte ). Se contureaza, astfel, o structura narativa, deopotriva fragmentata si coerenta, liantul fiind exact fluxul spiralat, chiar circular, al istorisirii.
Despre ce univers este vorba ar trebui sa ne sugereaze chiar titlul cartii („probleme barbatești”), dar titlul, asemenea discursului, sunt, la Costel Baboș, mijloace de derutare a cititorului, poetica naratologica bazându-se pe trucarea fabulei si pe ambiguizarea limbajului. Persiflarea ( laolalta cu autopersiflarea ), secondate de o foarte bine ascunsa amaraciune, de o nemultumire de fond, domina relatarea.
Totusi, dincolo de aceasta perdea, se compune, suficient de limpede, chiar si pentru cei ce ramân la un prim nivel al lecturii, o lume si niste personaje. E lumea în care s-a format autorul, ciocnindu-se, punându-se în opozitie, ori ( mai rar ) aderând la conduita celor care i-au stat în preajma: parinti, frati, unii profesori, câteva autoritati. La acest palier, s-ar putea vorbi, eventual, de unele elemente, îndeajuns de clar conturate, ale unui bildugsroman, daca admitem ca fragmentele care compun volumul ar coagula, în cele din urma, într-un text cursiv, în povestea unei vieti. Doar ca, înainte de a cadea în aceasta capcana, în aceasta iluzie, în care, de fapt, scriitorul însusi, ne atrage, intervine, spre a ne bloca, figura derutanta a celui ce relateaza, povestitorul ori vocea auctoriala - Dorian Duma ( DoDu, cum se prezinta, din prima pagina ), cu toate ipostazele lui: insul matur, ce aspira, fara vreo sansa, la calitatea de autor de carti ( din sectiunea Corespondenta I ), copilul, perpetuu supus corectiilor unui tata brutal, elevul delasator în ale învataturii ( Corespondenta II - IV ), sau iubitorul de meditatii pe teme din cele mai diverse si ciudate ( Corespondenta V. Carte de buzunar).
Orice masca si-ar împrumuta prozatorul si în orice împrejurare s-ar plasa, nota autobiografica, unghiul personal ramân dominante. Or, în ciuda acestei constante, autorul nu vorbeste, în fond, despre sine, paginile sale nu sunt niste reconstituiri si nu avem a face, cum se întâmpla cu alti reprezentanti ai postmodernismului din aria banateana ( dar nu numai ), cu evocarea spiritului unui loc ( v., printre altii, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Daniel Vighi ).
Obiectivul lui Costel Baboș este sondarea limbajului în sine, cunoasterea secretelor ce stau la temeiul producerii textului literar. Astfel se explica preocuparea ( în aceeasi tonalitate de ironie dusa adesea pâna la sarcasm ) pentru ce este si înseamna poezia, pentru pragmatica literaturii, pentru conditia de intelectual ( de citit: scriitor ). „Am scris”, spune Costel Baboș, cu o mina transparent- prefacuta, „peste 100” ( povesti, n.n., O.B. ). „Cu subiecte despre nimic, fara mare scofala. Dar lumea mai vrea sa citeasca si asa ceva, ca e satula numai de probleme majore si la ordinea zilei” ( p. 24 ). Iata, asadar, un al doilea palier de lectura.
De aceea, sub aparenta unui discurs rostit la persoana I si a numeroaselor date intime invocate, se cladeste un text despre text, un metatext ( travestit ). Scenariul se desfasoara chiar de la primele secvente si se mentine de-a lungul întregului volum. Asumându-si identitatea unui individ oarecare, a unui ins fara instructie lingvistica, necunoscator al practicii literare, Costel Baboș prezinta (spre tiparire, chipurile ) un sir de „povesti”, apoi, 130 de „miniaturi”, variatiuni, cum spuneam, pe diferite subiecte, pe care le expediaza, „atasate”, prin posta electronica ( se respecta tipicul: From...To... Subject...Date...). Întregul demers al acestui „personaj”, un fel de alter-ego al autorului, încearca sa argumenteze ca limbajul distruge limbajul, datorita chiar particularitatilor sale de structura: fiind alcatuit dintr-un numar limitat de formule ( tipare de exprimare ), el se goleste, în cele din urma, de semnificatie si ramâne un instrument neutru, mecanicizat, prin care oamenii intra în contact, fara însa a-si spune ceva. Vorbele, frazele, se deruleaza în gol, aceleasi, din ce în ce mai osificate si lipsite de noima, sugereaza scriitorul, deoarece limbii îi lipseste tocmai trasatura prin care e definita îndeobste drept cel mai important mijloc de comunicare.
Modalitatea textuala concreta la care apeleaza prozatorul nu este de ordin discursiv. Costel Baboș își probeaza ideea nu prin ceea ce spune, ci prin cum spune. Astfel, limbajul adoptat si mentinut, cu o remarcabila constanta, în cadrul aceluiasi tipar stilistico-lingvistic, reprezinta, în sine, un argument. Care sunt strategiile puse în pagina, cu scopul de a devia sensurile si de a opaciza mesajul? Din capul locului, masca identitara: Do Du, hipocoristic pentru Dorian Duma, pare sa sugereze un defect în vorbirea insului ce poarta respectivul nume. Pe de alta parte, apelând, cu o intuitie sigura a constructiei, la figura metonimica, prozatorul face din tautologie, adica din redublarea fara sustinere a unui segment sintactic, principala „greseala” semantica a discursului sau: „amorul pervers nu e bun, ca te perverteste si pervertitii sunt periculosi din cauza de perversiune” (p. 100 ), declara cu emfaza DoDu într-una din „meditatiile” sale. Dar, de cele mai multe ori, tautologia are efect retoric. Ea focalizeaza distanta, decalajul, dintre fervoarea definitiilor si continutul lor, din care este absenta orice informatie.
Cu cât mai pasionat pare DoDu în a defini, cu atât mai esuate, în neputinta lor de a da expresie (lingvistica si, fireste, logica ), se dovedesc definitiile sale: „Tot de la cineva am aflat ca poezia trebuie sa spuna ceva. Orice, dar sa spuna. Ca un cuvânt pe care-l rostesti si el înseamna, el are o semnificatie, care mie uneori îmi scapa, dar alteori nu.” ( p. 55).
Se cunosc deja efectele de vacuizare pe care le au ticurile lingvistice în vorbirea semidocta. Costel Baboș apelaza la câteva asemenea tipare: pronumele relativ care, folosit gresit si în exces; plasarea eronata ( din punct de vedere semantic ) a adverbului-adjectiv cam sau a locutiunii conjunctionale din cauza ca etc.: „-Am sa vin odata, ca m-ai facut curios, dar apropo...Care eu apropo nu stiam ce-nseamna, asa ca mi-am ascutit urechile”;” Procurorul ne-a spus ca pentru asta o sa mai luam niste luni în plus de închisoare, pentru ca se numeste inducere în eroare a justitiei comuniste române, o justitie cam importanta pe vremea aia”; „...dar cel mai mult as vrea sa stiu traseul, ca daca stii traseul, esti pe jumatate cam câstigat”; „În disperare, din cauza de culcaturi si murdarit” etc.
Expresia oximonorica, figura întemeiata pe contrast, apare în textele lui Costel Baboș nu cu scopul de a pune în evidenta coflictele existentelor umane ( cum subliniaza retoricile moderne ), ci ca urmare a unor deficiente de constructie, logico-sintactica, a frazei. Evident, între emitent si destinatar apare un hiatus, iar mesajul îsi pierde directia: „Prietenul meu e un critic foarte bun, mereu ma îndeamna sa ma las de scris... poate ca sa ma ambitioneze. Ca pe mine, daca cineva îmi spune ceva, eu înteleg altceva si fac cum ma taie.” ( p. 31 ). Si înca: „-Da, dar la mine tot ce e simplu pare cam complicat si ce e complicat pe mine ma cam doare capul.” ( p. 43 ).
Personajul lui Costel Baboș, acest Do Du, care nu cunoste si nici nu recunoaste autoritatea normelor gramatical-literare si care, totusi, pare ( ori se preface ca pare ) preocupat de chestiunile majore ale actului literar ( „ce e poezia”sau „cum stii ca esti intelectual” sunt întrebari frecvente ), ale destinului uman, în genere, observa, si lasa sa se observe, cu acuitate, prin instrumentele sale lingvistice, ca la radacina lumii sta paradoxul. Totul e altfel de cum se arata. Pentru a putea supravietui în aceast univers invers, în aceasta lume pe dos, spune autorul, trebuie sa te exprimi ca ea, trebuie sa adopti limbajul ei. Nu exista, decât în mintea oamenilor, înaltimi, ori orizonturi ideale, neatinse de platitudinea si frivolitatea faptului diurn. Existenta e o perpetua lupta, efortul de a face fata agresiunii brutale a realitatii terne, unde conteaza doar gestul dur, reactia imediata. De aceea, orice tentativa de a vorbi despre lucruri importante, ori înalte e coborâta în derizoriu, abstractul cade în concret, generalul se destrama în particular etc.
Efectul e comic, de cele mai multe ori, dar, cum proza lui Costel Baboș mizeaza pe jocul aparentelor, dincolo de tentatia râsului ( ce e doar o înselatorie textuala ) gasim privirea grava, atitudinea meditativa a autorului.
„Eu știu că poate unii au plâns că mi s-a întâmplat mie dandanaua asta ( minoră, de altfel! n.n., O.B.). Dar eu nu am plâns, că sunt bărbat. Și un bărbat nu trebuie să plângă, altfel se cheamă că e muiere. Eu nu plâng niciodată, numai când îmi vine fără să vreau eu. Acuma, de exemplu, îmi vine să plâng ca nu mă mai doare degetul. Adica ce vreau eu să spun, că sunt bucuros. Că eu plâng numai când sunt fericit și când sunt voios. Că eu totdeauna sunt fericit și voios. În afară dacă nu sunt trist. Dacă sunt trist nu mai sunt voios.”( p. 27 ). Iata un fragment, din multele posibile, unde se creioneaza, în mic, ceea ce am putea numi poetica prozei lui Costel Baboș: o proza de tip oximoronic, ce aluneca în cercul vicios al tautologiei, pentru a degaja paradoxul pe care se sprijina toate întâmplarile acestei lumi.
de Olimpia BERCA
"Probleme bărbătrești" româno-canadiene
Torent de tandrețe spre autor și-a sa carte
''Prima Oră'' Timișoara, 17 aprilie 2004
Pentru că nu găseai țipenie de loc, destulă lume s-a așeyat dezinvolt și simpatic, pe jos, formând rânduri-rânduri amintind de publicul unor haioase festivaluri ale tinerilor. O bună parte din asistență se revendica segmentului SF al Timișoarei (de la ''veteranul'' animator in materie, Cornel Secu, devenit de ani si ani, și editor de notorietate, la alte vedete ale lumii locale a anticipației, precum Dușan Baiski, Silviu Genescu, Lucian Ionică, Constantin Cozmiuc etc., etc.) În rândurile acestuia se aflase -până la plecarea în Canada- și Costel Baboș, autorul care-și lansa, sub sigla aceleiași edituri timișorene, ''Marineasa'', cea de a doua carte ) volumul de debut, publicat în urmă cu zece ani, se intitulase ''Un om din Wayfalua'' și produsese valuri valuri de simpatie).
Existența, dureroasă farsă...
Confraterna afecțiune a afluit, cât se poate de plăcut și evident, absolut ''pe bune'' spre omul de litere Baboș; s-a văzut asta și-n aceea că fiecare dintre cei care au glăsuit, scurt ori arborescent, pe marginea autorului și-a cărții saleau clădit pe argumente beton intreg eșafodajul lor rvident economastic. Moderatorul întâlnirii, Maria Pongrácz-Popescu înregistra, cu vizibilă emoție și satisfacție, fiecare nouă reverență de gaând, formulată elaborat ori spontan, frust. Prozatorul-editor Viorel Marineasa remarca primirea de care se bucurase, în urmă cu un deceniu, debutul lui Costel Baboș, văzut drept o ''spectaculoasă certitudine a noii literaturi de după '90'', cum sunase una din aprecierile Ioanei Pârvulescu, inserate in coloanele ''României literare''. De astă-dată, este vorba de un ''roman un pic straniu, din bucăți, din secvențe'', cris sub semnul unei melancolii ''extrem de bine reprimate''. Radiografia efectuata de criticul literar-poet-editor Eugen Dorcescu a pus în lumină câteva dintre atributele unui scriitor ''talentat, de perspectivă'', care, în interiorul unei proze ''la prima vedere umoristică'', izbutește ''relevarea nimicniciei inexistenței, irealității imediate: tema prozelor sale. O proză ca un tablou al existenței, care este o farsă dureroasă'', fără ca scriitorul să cadă ''in nenorocita noastră bășcălie; nu râde, nu se amuză''.
Pe Robert Șerban l-a fascinat titlul ''fabulos; dacă dai un titlu bun, înseamnă ca e o carte bună!'' pe când Silviu Genescu s-a arătat captivat de felul în care, în paginile lui Baboș ''realitatea se face țăndări'', în același timp însă''are un dor în el care îl obligă să nu reteze total vechile sale rădăcini iterare; e capabil de orice surpriză!''
Cumva, profesoral, Cornel Secu a inventariat o seamă de însușiri care-l individualizează pe omul de litere Costel Baboș și cartea abia ieșită de sub teascuri: ''caracter și dârzenie, responsabilitatea scrisului și a limbajului, grija față de text și simbolistică, dar și umorul parșiv; pentru Lucian Ionică, punctele forte din ''Probleme bărbăteștiȚ sunt '' ritmul extraordinar de interesant, notațiile extrem de dense'', nu mai puțin, '' mecanismele mentaleale personajelor''.Confesiunea părintelui Vasile Baboș a fost surprinzător de...lucaldă, venind dinspre copilărie, când fratele său, scriitorul de-acum, se arătase deja de a fi un artist-creator de situații: seamănă foarte mult cu tatăl său: creează probleme''. Față de tot și toate care-l înconjurau atât de plăcut și ''acasă'', la Timișoara, și la ''scriitori'', autorul n+avea cum să nu se simtă altfel decât tare bine. Următoarea revedere se va petrece atunci când, la ''Marineasa'', a vedea lumina tiparului următoarea carte-Baboș, ''Amintiri inventate''.
de Ildico ACHIMESCU
Surprizele narative în "Probleme bărbătești"
o carte-personaj sau cartea unui personaj numit DoDu
Revista "Argos" - Craiova 08.05.2004
"Probleme bărbătești" de Costel Babos - scriitor român, stabilit de circa 8 ani în Canada - a apărut la editura "Marineasa" din Timișoara, sub îngrijirea criticului literar, respectiv scriitorului timișorean Eugen Dorcescu și a editorului Viorel Marineasa în aprilie, 2004, autorul întorcându-se pe plaiurile natale, nu numai cu sufletul și spiritul, ci și cu prezența-i fizică, pentru a oferi spre lectura cititorilor din România, o parte din textele sale - Costel Baboș fiind cunoscut și apreciat ca un prozator matur, de o certă valoare, încă de la debutul său cu povestiri în proza, "Un om din Wayfalua", carte apărută la aceeași editură, în urmă cu 10 ani, (de pe coperta cărții proaspăt lansate aflam și că urmatorul volum, "Amintiri inventate" se afla în curs de apariție.)
***
Oferind numeroase surprize narative, la o prima impresie, "Probleme barbatesti" ne poate parea o carte de proza epistolara, a protagonistului-personaj-principal Dorian Duma, alias DoDu, cu fragmente de texte în proza, de lungimi medii sau scurte, care mereu frapeaza orizontul de asteptare al cititorului prin continut, abordând tonul adresativ în majoritatea povestirilor, expuse la persoana I, singular. În fapt, cartea vine sa-l personifice, sa-l descrie si sa-l contureze, cu univers cu tot, pe acest personaj omniprezent si viu, printre rânduri, nascut si întrupat pe hârtie, prin dibacia scriitoriceasca, tipologia narativa si puterea de a se transpune în text, a autorului sau, Costel Babos.
Întocmai ca si teatrul în teatru, fabula în fabula sau povestirea în povestire, autorul recurge la strategia narativa a epistolelor în epistole, procedeul fiind doar un pretext al manevrei scriitoricesti de a-si expune mesajul profund în texte si totodata de a oferi o lectura usoara si reconfortanta, prin stilul sau narativ, însumând tonul adresativ direct, sau monologurile însotite de un real umor, dialogurilor captivante si plasate în texte cu o pricepere si un firesc debordant si nu în ultimul rând, frazarii, echilibrate, a unor propozitii scurte si concise, stil pe care îl regasim în întreaga proza a lui Costel Babos, de data aceasta, umorul venind sa defineasca si sa contureze la modul expresiv si original o personalitate auctoriala, o voce de unic personaj-narator sau o entitate, aparent reala si identica autorului, numita de el, DoDu.
Printre surprizele narative descoperim la lectura structura compozitionala a textelor în proza, desemnând o suita de corespondente cu o editura fictiva mai întâi, în vederea publicarii, "Cartii de buzunar" - alcatuita si ea din mici scrisori sau "pastile" pe care personajul-narator DoDu le adreseaza prietenilor sai virtuali pe Internet sau autorilor întâlniti într-un imens atelier literar interactiv, numit www.agonia.ro - lucru pe care autorul îl specifica în prima pagina a cartii - cei vizati nereprezentând altceva, decât acelasi pretext al expunerii naratiunii, mai precis, al autoexpunerii personale, în textele sale. Însusi refuzul editurii în cauza, devine un subterfugiu sau o motivatie de a povesti sau de a se prezenta ca entitate, în corespondenta sa, portretizându-se de la început, în maniera specifica umorului lui DoDu, ca personaj principal si omniprezent prin propria-i voce, în carte. Vorbind tot despre pretext, la nivel structural, autorul reduce ca intensitate din firul epic, în favoarea descrierilor, a portretizarii personajelor vizate, în contextul unui trecut familial si social, mereu adus în scena, impactul cel mai puternic asupra protagonistului, fiind produs de relatia exprimata în termeni duri, dintre DoDu si tatal sau, mai precis, educatia violenta pe care parintele o aplica fiilor sai.
Textele lui DoDu se pot citi separat, dar si împreuna, fiecare dintre ele, chiar si cele scurtisime, fiind extrem de bine închegate ca si structura si posedând cele câteva nuclee ale acelorasi piloni pe care se sprijina discursul personajului principal, respectiv universul sau. Cartea, din acest punct de vedere si anume al independentei abordarii subiectelor de la o povestire la alta, poate fi considerata ca fiind o culegere de texte, semnate de Dorian Duma, sau chiar o antologie a sa, cronologia expunerii evenimentelor petrecute în trecut, nefiind importanta si necesara în contextul prezentarii cartii. Personajul DoDu traieste si capteaza atentia de asa natura în texte, încât lasa senzatia ca, practic, poate scrie orice, oricând, fiind capabil de a comenta absolut orice subiect, reinterpretându-l, aducându-l în sfera sa de interes, de aici si umorul de situatie si de interpretare al simpaticului narator.
O alta surpriza o constituie însasi realizarea personajului DoDu ca entitate fictionala, cu o existenta aproape concreta, palpabila sau posibila ca prezenta, în realitatea imediata. Personajul nareaza, povesteste, are aceasta placere de a comunica, de a se dezvalui tuturor, cautând în acest sens motive de a-si expune opinia vis-r-vis de o anume tema data, vers sau text literar, titlu, idee sau doar cuvânt. Maniera în care o face sau raporteaza totul la sine si la amintirile sale - percepute si descrise într-un mod sui-generis - se încadreaza la capitolul: stil. Si pentru ca DoDu se scrie si se reprezinta pe sine, fiecare text ni-l reveleaza ca personaj distinct, independent, posedând, pe lânga aceasta abilitate de a se exprima inedit, liber si plin de umor, o personalitate, la fel de inedita si expresiva, revelata prin cuvânt, în textele sale. Distantându-ne de narator, iesind dintre copertile cartii si referindu-ne la maniera scripturala, remarcam în acelasi timp maiestria autorului, talentul si disponibilitatea de a-si tusa atât de expresiv personajul, încât marca lingvistica ori starea confuzionala stârnita la lectura, ne copleseste, tentati fiind sa credem în alternanta ambigua dintre identitate-nonidentitate, ori de a pune semnul egal între Costel Babos si DoDu (autor-narator). Dupa cum spuneam, fictionalul cartii se reprezinta prin însasi entitatea, ca prezenta posibila a personajului, în realitate si astfel suntem tentati sa credem ca însusi autorul Costel Babos este Dodu, sau invers, Dodu îl scrie si-l povesteste pe autorul Costel Babos. Amintita fiind aceasta doza minima si aparenta a tipologiei fictionalului acestei carti, vom lasa universului intim al autorului si literaturii sale, în sine, misterul neelucidarii transpunerii, respectiv dozajul de "nefictional" al cartii "Probleme barbatesti".
DoDu apeleaza la prezentarea descriptiva folosindu-se de diferite tehnici compozitionale, apelând la naratiunea trecutului sau, la monologuri adresative sau gânduri care îl anima si pe care el le relateaza la timpul prezent al scrierii sau cel trecut, folosindu-se de contextele date si strunind în câteva propozitii clare si concise, situatia, întorcând-o catre subiectul pe care izbuteste sa-l aduca în discutie. Toata aceasta maniera de a se expune, vine sa contureze si sa anime personajul, sa-i ofere aceasta aura autentica si expresiva a sa. DoDu se povesteste, mereu, pe sine, începând de la descrierile fizice si pâna la experientele din trecut, lasând loc de concluzii cititorului sau de uimire, în ipostazele starilor emotionale dureroase, urmarind sa transmita emotii, prin procedeul strategic al mecanismului empatiei cititorului, dat de sinceritatea, hiperbolizant descriptiva, însa de un caracter confesiv.
Tot în zona descriptivului se înscriu si obsesiile sau stereotipiile date de caracterul personajului, felul în care priveste lumea, descriind-o ca fiind privita prin prisma sa ori din unghiul personal, pe care nu ezita sa-l expuna cititorilor. Astfel, întâlnim stereotipii de limbaj (stilistice) si de atitudine (contextuale) utilizate desigur - într-un sens parodic si având un caracter hiperbolizant - în scopul evidentierii "slabiciunilor" sau a preferintelor sale, ori dimpotriva, transmitând durerea presupusa a acelui copil care mereu îsi povesteste trecutul, însotit de evidentul laitmotiv-mesaj, prezentat fiind printr-un ton de o aparenta detasare. Exista de asemenea stereotipii de tip gestual, adesea caraghioase si intime, menite sa ni-l prezinte într-o anumita lumina, sau sa-l portretizeze într-un anume fel, în special pe protagonistul acestor povestiri.
Personajele cartii apar, practic, expuse în trei planuri. Cel principal si care se distinge de ceilalti este naratorul sau vocea auctoriala a lui DoDu. Personajele secundare, participante în naratiune la trecutul sau, apar în planul doi al povestirilor, iar personajele de tip "actant", sunt cele care ramân într-un plan îndepartat al fabulei, despre ele nu stim nimic, decât ca primesc scrisorile-povestiri ale lui DoDu - însumate în "Cartea de buzunar", o suma de scurte epistole, adevarate bijuterii narative - venind sa-l defineasca si sa-l descrie ca atitudine, pe narator.
Umorul face parte din componentele stilului, apartine pe de o parte limbajului utilizat de personaj - simplu, pe alocuri utilizând voit jocuri de cuvinte sau greseli "simpatice" de limba, etc. - în mod evident distingându-se si umorul de situatie, dat de atitudinea relatarii prin tonul serios, de altfel, comicul relatarii fiind nelipsit din carte, ca un însemn sau ca o marca distinctiva a personalitatii protagonistului, în sine. Dincolo de primul nivel al lecturii, dat de umorul tipologiei personajului, cum spuneam, apare mesajul, inserat mai fin sau la modul direct si insistent, alteori, devenind chiar un laitmotiv în cele mai multe dintre textele cartii si anume momentele în care contextul reveleaza lipsa afectivitatii, ca sechela a copilariei trecute si nefericite, pricinuite de comportamentul violent si inexplicabil al tatalui sau, toate acestea stând însa, sub însemnul relatarii si nu al reprosului, cititorului fiindu-i rezervata - prin provocarea voita a empatiei - posibilitatea de a emite judecati de valoare, asupra faptelor de trecut ale naratorului DoDu.
Aducând în prim plan psihologia personajului principal, descoperim ca DoDu, prin limbaj si comportament, pare copilul nematurizat suficient, mai bine-zis adultul, din care tipa, iese la suprafata vocea copilului, cu amintiri extrem de clare si intense din trecutul îndepartat si povestite cu tonul unei naivitati dezarmante, pe de o parte, pe de alta, cum aminteam, având intentia de a sublinia aspectele negative ale unui comportament paternal, deficitar. Asa cum stim, vârstele, cea fizica, cea sufleteasca si cea spirituala ale oricarui artist pot diferi între ele, în consecinta, copilul DoDu apare în povestiri, un baietel perfect normal, sanatos si plin de sotii, si adeseori matur ca atitudine. Adultul Dodu, e o persoana maturizata fizic, însa pastrând o oarecare inocenta în sine, o atitudine sui-generis si suficient de naiva a perceptiei realitatii prezentului, cu o tendinta reactiva în fata vesnicelor tentatii, raportând mereu ipostazele date, la sine, prin admirabile turnuri de situatie, ori comparatii, posedând un talent scriitoricesc al frazelor scurte si al contextului conotatiilor. De altfel, vârsta personajului nu e amintita nici macar în asa-zisa prezentare sau "C. V."-ul original, trimis editurii corespondente, faptul în sine, venind sa ateste vârsta sufleteasca si de asemeni spirituala, mica, ori cel putin, incerta, a naratorului. Stilul lui DoDu captiveaza; pe de o parte personajul prezentându-se cu mult umor, folosind diverse conexiuni textuale, dar si prin franchetea si sinceritatea relatarilor, raportându-se mereu la propriile obsesii caracteriale. Universul lui DoDu se construieste pe fapte de judecati de valoare, axate pe câte doi poli extremi, "bun-rau", "negatie-aprobare", "act-gest meditativ", iar timpurile sunt împartite în verbele de la trecut, care vin sa insereze naratiunea si cele de la prezent, însumând tonul adresativ si direct, în epistole. Viitorul, ca timp, e inexistent în texte si prezent doar ca motiv, destul de vag, ori ca raportare a trecutului la prezent, în termeni comparativi.
Referindu-ne din nou la stil, descoperim abilitatea personajului "împrumutata" de la autorul sau, de a spune mult în putine cuvinte, abatându-se de la firul logic al subiectului unei teme, prin conotatii, la sensul propriu al cuvântului, pâna la a crea o poveste interesanta si plina de continut, atestându-i astfel harul si maturitatea de prozator, cu o experienta bogata a scrisului, folosind calambururi, jocuri de cuvinte, cu rolul de a întrerupe firul monoton si descriptiv al naratiunii, definind personajul prin obisnuitele stereotipii caracteriale si obsesive ale discursului sau, ticuri verbale intentionate, insertii ale amintirilor din trecutul îndepartat, creând digresiune si variatie în text. Felul în care îl descoperim în proza pe DoDu, ni-l atesta ca fiind un personaj epistolar, un comentator de texte, consumator si admirator al literaturii de buna calitate, indulgent cu actantii - acestia fiind adeseori autori de poezie sau proza literara - polemist, narator, dialoghist si nelipsindu-se de unealta descriptiva, comicul sau umorul sau, fara a uita sa-si transmita totusi, la fiecare pas, mesajul puternic, resimtit înca din copilarie.
Si, în sfârsit, orizontul de asteptare al cititorului mai este pacalit cu o surpriza si anume titlul controversat, incitant si puternic ca si expresie. De unde, cititorii se vor astepta la orice altceva decât sensul dat în context de sintagma care compune titlul, autorul rezolva cu un umor extrem de ironic, meditativ chiar, trimiterea din titlu, asa încât oricine va citi textul care poarta acelasi nume, va întelege mesajul cartii. Fara a comenta, redau citatul:"...tata ma batea cam zdravan si eu repede plângeam, sa creada ca ma doare, dar pe mine nu ma durea, ca m-am imunizat din pricina de prea multa experienta la încasat. Ca daca plângeam, mama se muia si striga la tata:
- Lasa-l, omule, ca-l omori si intri la puscarie! Uite ce mai plânge.
Si atunci tata îi stergea un dos mamei peste gura, ca de ce se amesteca în probleme barbatesti." (pag. 120, Probleme barbatesti.)Fata de volumul în proza al reusitului sau debut "Un om din Wayfalua", Costel Babos revine acum, cu multiplele-i surprize narative, din "Probleme barbatesti" si nu în ultimul rând, prezentându-ne un puternic, maleabil si complex personaj, care ne ia în primire înca din primele pagini si ne poarta zâmbind si întristându-ne, prin povestile lui, neezitând sa-si comunice mereu parerea, realizând la modul constant, analogii cu experientele trecutului sau, expus din acel unghi aparte, din care priveste adeseori meditativ, existenta, respectiv lumea sau relatiile interumane, ori literatura în sine - atitudini care îl definesc sau daca doriti, îl autodefinesc, ca personaj.
Judecând dupa evidenta alternanta, mereu surprinzatoare a scriiturii lui Costel Babos, marturisesc faptul ca astept cu interes si aparitia volumului anuntat a fi în curs de aparitie, convinsa fiind ca autorul va surprinde din nou, cel putin prin acuratetea stilistica, apoi prin tipologiile caracteriale si tematica, mereu diferita, frapanta, a textelor sale, urându-i, cu bucurie, un: "bine te-ai reîntors!" printre noile aparitii editoriale, inspiratie si grabnica "recidiva", în proza!
de Adina UNGUR
Alte note: