Bagabontul

de Mihaela Plesa

lui Costel
-Partea intai-

Bagabontul zgarie ca o fata si mananca felii groase de paine cu magiun de prune. Vara alearga pe ulitele satului cu semilune de pepene verde, cu obrajii siroind a zeama rosie si seminte. Are un temperament greu de stapanit. I se spune Bagabontul. Ea il stia de Bagabontul, asa il striga si biata tanti Saveta a lui Lica podarul, de dimineata pana seara. De cele mai multe ori se inghesuia in sifonaria lui nea’Ticu printre fustele inflorate, galosii de cauciuc ai batranilor, patinand pe cimentul proaspat spalat, in timp ce vecinele isi faceau cruce si scuipau in san:
- Biata Saveta, nu a a vut si ea naroc! Bagabontul asta o mananca de vie. De cele mai multe ori insa starnea un nor de praf pe ulitele pustii, la orele cele mai nepotrivite din zi sau noapte, incita cainii pe strada, alerga gastele si facea valuri de praf in jurul vacilor, seara, cand vine " randul" . Tanti Saveta nu mai stia ce sa faca ori sa creada. Singurul lucru in care mai credea, in afara de cele cateva poze cu barbatu-sau mort pe front, zambind si cu bereta in mana, dupa cum il prinsese magneziul in fata cearceafului alb intins la balciul din vara, este Dumnezeu pe care nu l-a vazut niciodata. Il stie din cele cateva icoane cu candela din odaie,sau din icoanele la care se inchina ori de cate ori merge dupa Iertare, la Parinte.
Tanti Saveta ii lasa mancarea pe soba sau pe masa, acoperita cu un stergar din cele cusute de mana ei. Doar doar o veni si ametitul ala la masa, sau pe acasa. Nu mai tinea minte de ce si de cand avea grija de el. Nu era orfan, avea parinti, avea pamant si cativa frati mai mici. Stia ca de multe ori doarme afara in fanar sau in camp, cu iepurii.

Da, bagabontul este un vagabond. Oamenii mai dau cu pietre in el cateodata, spunand ba ca fura oua de sub orataniile lor, ba ca le mulge vacile, pe camp. Nu l-a prins nimeni asupra faptului, asa cum sublinia Lisandru al Florii, dar nu ar surprinde pe nimeni daca ar face-o intr-o zi. Oamenii de la Cetate sunt simpli si nu au timp de facut presupuneri sau de confirmat ipoteze. Muncile campului le ocupa timpul si viata.

De cate ori a trebuit sa spuna acasa,bunicilor, ca s-a jucat cu pisica lui Luca sau cainele Mariucai, ca sa nu fie certata din cauza lui. Nu ar fi inteles ai ei de ce. Cum nu reusise nici ea sa inteleaga. Poate nici nu era ceva de inteles: asa era Dodu. Dodu era multe, dar ceea ce facea cel mai des era datul cu bata in balta. Dodu se pricepea cel mai bine la datul cu bata in balta. Iar cand dadea Bagabontul cu bata in balta, stropea in stanga si in dreapta, astfel incat lumea devenea una dalmatiana, asa cum avea Tante Alicia care venea de la oras, purtand dupa ea un caine nebunatic ca un iepure patat. De cate ori nu o facuse sa planga... Odata alergase chiar la tanti Saveta, sa se planga ei. Sfarsisera prin a plange amandoua, doar ca tanti Saveta intre timp ii stergea ei lacrimile cu poalele sortului in care culesese fasole uscata.
- Lasa Ana ca trece. Nu vrea el sa faca din astea, nu vrea…Asa ii iese.
Aici tare ar fi contrazis-o pe tanti Saveta. Ei i se parea pe dos: ca voia sa o vada plangand. Voia ca ea sa scada in ochii lui, sa fie umilita, sa il roage ceva. O fugarise toata miristea sa o pupe. Bineinteles ca nu stia exact cum va fi, dar avusese el grija sa o ameninte cu aratatorul murdar:
- Intr-o zi o sa te prind, pe miriste, singura. Si am sa te pup.
Statuse o vreme ascunsa. Mai mult prin curte, ajutandu-si bunicii, sau impreuna cu unul din ei, tinandu-se de fustele bunicii la fantana, la gradina. Nici nu il mai vazuse alergand o vreme. Unii spuneau ca l-au apucat pandaliile din nou, ca s-a inhaitat cu o ceata din satul vecin si s-a apucat de talharii.. Nici nu prea ii era ei atat de frica la urma urmei. Se batuse cu el de atatea ori, corp la corp, ca baietii, incat nu se mai putea teme cu una cu doua. Singurul lui avantaj era ca reusea sa o surprinda de fiecare data: ba aparea dintr-o tufa de pe marginea ultitei, ba de sub pod, ba dintr-o gradina , de dupa un gard. De cate ori nu ii aparuse in fata, din intuneric, apucand-o de mana.

O speriase, intr-adevar. Iar pupatul s-a dovedit a fi o lupta surda, o rasucire de maini prin miristea uscata, ce troznea sub ei. O lupta in urma careia se alese cu genunchii juliti, zgarieturi pline de praf si multa umilinta. Asta pentru ca luptele lor nu erau niciodata egale. El era baiat, avea mai multa forta. Si stia locurile mai bine, pasarile si insectele, toate vietatile despre care ea nu avea habar. A ramas imobilizata intre mainile lui mari si negre, cu genunchiul pe pieptul ei mic, care tresarea convulsiv, scancind. Ochii ii straluceau de ura si ii uscau gatul si ochii. Nu putea sa planga, nu se putea accepta infranta. Inchisese ochii, asteptand o mare catastrofa, inevitabila. Ii simtise colturile buzelor, magiunul, pe buzele ei. Tremura cu tot corpul. Dodu se retrasese speriat si tasnise prin miristea inalta. Intr-o zi i-a marturisit ca si el a plans, dupa aceea. Venise spasit la ea, cu buzunarele pline de cirese galbene, o nebunie. Nu erau decat doi ciresi galbeni in toata Cetatea, nici unul al lor. Doi ciresi galbeni paziti cu strasnicie de Vanator. Nu i-a spus de ce a venit. S-a asezat langa ea, pe pod. A bagat pumnul in buzunarele pantalonilor scurti si l-a scos plin cu cirese. Apoi l-a intins catre ea.
- Mananci cirese?
Ce intrebare!! Toti copiii din Cetate isi doreau ciresele galbene.
Intorsese capul in directia cealalta , tacand. Nu mai vorbisera unul cu celalalt, de vara trecuta. Cu un bat scrijelea pamantul batatorit, in speranta ca va reusi sa mazgaleasca ceva.
- Oare merge la scoala? Se intrebase Ana.
Era cald. Iunie. Se auzea tipetele copiilor, mai jos de pod, la scalda, la rau.
- Mergi la scalda? Incerca a doua oara.
Nu ii raspunse nici de data asta. Invatase in toti acesti ani despre ingnorare, despre lupta cu armele adversarului.
- Bine, eu am sa plec atunci. Aproape o zbughise in tromba, simtea deja praful ridicandu-se, in nari. Aproape din fuga i-a strigat:
- Am venit sa ma ierti. Pentru atunci. Nu am vrut sa te doara.
Plangea. ii simtise lacrimile siroaie, in glas. Jubila. Victorie!! bagabontul plange. Bagabontul plange. Pe bagabont il doare.

Dupa un timp a ajuns la concluzia ca Bagabontul era un iepure de camp, un animalut de campie. Il intalnise o singura data in oras, in Piata Mare. O multime de tarani din Cetate mergau in Piata Mare sa vanda rosii, ardei, castraveti, fasole verde. Mergea tantos printre mesele de ciment, ciupind rosiile, incercand cozile ardeiului, intocmai ca ei, orasenii. O mana si-o tinea adanc infundata in niste pantaloni de stofa largi, caraghiosi. Purta o camasa alba cu maneca scurta, cu un buzunar la piept, din care rasareau cateva bacnote. Ana a izbucnit in ras. Era caraghios. Nu il vazuse niciodata imbracat asa, nici macar la biserica, de Paste. Unde ii erau pantalonii de trening peticiti, camasa cu coatele goale? Unde erai zgarieturile, juliturile din genunchi, degetele cu pamant sub unghii? Bunica o trasese instinctiv de mana, inspre ea:
- Uite-l pe bagabont! Oare ce cauta pe aici? Si in ce tarasenii este varat, pana in gat? Unde i-o fi sleahta de golani cu care umbla pe la oras?
Oare de ce i s-a parut acolo atat de nepotrivit cu mediul si atat de singur?
Cand a vazut-o si –a intors capul in alta directie, luand in mana o varza pe care o analiza pe toate partile, de parca avea de scris un eseu despre ea. Apoi a azvarlit-o cat colo si si-a cautat de lucru in preajma lor.
- Saru’mana tanti Leana! Catre bunica.
Cu ochii o cerceta pe ea. In picioare pantofii de scoala, negri, ciorapii lungi, albi, rochia de catifea. Ana tresarise, ce putea sa ii faca acolo in mijlocul Pietei Mari , numai si numai ca s-a o faca de ras sau ca sa dea cu bata in balta? Dodu statea cu aratatorul intins catre ea, tintuind-o :
- Parca e o rata incaltata! Ce faci ratusco? Si de cand ai aragazul ala cu patru ochi pe nas?
E drept, nu se vazusera de inca o vara. Timp in care ea isi pusese ochelari si schimbase scoala de cartier cu una in centrul orasului. Timp in care nu mai vazuse si nu mai auzise nici o istorie despre Bagabont, rareori cate o scurta rabufnire venita din partea mamei sau a tatalui care o compatimesc pe tanti Saveta, din cauza lui. Timp in care animalutul statuse acolo in camp, printre iepurii lui. Oare nu il invatase nimeni niciodata despre lucrurile care se spun si cele care se pastreaza in tine, pentru tine, fara a le scoate din piept, afara, niciodata?

- Partea a doua-

Si mai avea Bagabontul un narav. Nu stia cum sa se poarte cu oamenii care se purtau prea frumos cu el. Lucrul asta il dezarma complet. Puteai sa te bati cu el, te zgaria, il zgariai, cara palme si pumni, puteai sa ii raspunzi cu obraznicie, cu rautate, dar sub nici o forma sa nu ii fi spus o vorba frumoasa, sau sa fii facut ceva pentru el. In momentul acela il pierdeai. Iepurele de cimp isi vedea atunci umbra prelunga si se speria. Nu il mai vedeai cateva zile, se ascundea de tine si nu iti mai vorbea .
Ana nu isi intelegea prea bine bunica. Ea iti intorcea raul cu binele. Ana nu era nici rata, cu atat mai putin un aragaz cu patru ochi. In loc sa il pedepseasca pentru cuvintele urate pe care I le spunea, bunica l-a invitat la cofetarie, langa Piata Mare. Ana s-a inrosit de nervi. Bunica a observat probabil, pentru ca a urmat explicatia:
- Daca e de pedepsit, il pedepseste el, Domnul!
Da, intr-o buna zi avea si Bagabontul sa plateasca pentru toate batele cu care daduse in balta, pentru toti stropii care o incarcasera de umilinta si i-au adus fluturi in stomac.
La cofetaria "Macul rosu" stateau la masa cu un alt Bagabont. Statea cuminte, cu mainile in poala, cu unghiile taiate, ochii atintiti la bunica, ca la o icoana. Spatele drept, incercand timid pozitia picior peste picior, care dadea la iveala adidasii plini de praf. Pe sub gene amusina savarinele din vitrina cofetariei, eclerurile, bradutii, semilunele, Carpatii. Parea ca nu indrazneste sa respire. Ar fi vrut ea sa mearga sa deschida larg ferestrele. Nu avea rost. Hohote stridente de ras l-ar fi trezit pe bagabont din el. Ea si –a mancat Carpati-ul cu noduri in gat. Dintr-o clipa in alta se astepta ca savarina din farfuria lui sa aterizeze in cocul unei doamne de la masa vecina, sau in fata vanzatoarei care cerea palme cu crema cu tot. In loc de toate astea, un animalut de camp intr-un scaun de cofetarie.
La plecare s-a repezit sa sarute mana bunicii. Ana stia ca o sa il uite pana in vara viitoare.

Vara viitoare nu mai venise la Cetate.
Bagabontul, ca orice Bagabont devenise pasare rara. Si mintea cu nerusinare. Pe ea inca o mintea. Odata l-a intalnit pe malul raului, cu o bata lunga pe post de undita in mana, intepenit intr- pozitie nu tocmai confortabila, de parca schia. Statea putin aplecat asupra raului, cu ochii lipiti de varful asa-zisei undite.. Trecuse pe langa el fara s afaca vreun val, sau zgomot. Dodu sarise ca ars, azvarlise undita cat colo si incepuse sa o boscorodeasca , sa gesticuleze.
- De ce faci galagie? Nu vezi ca aici se pescuieste?
- Bineinteles ca ea nu a apucat sa raspunda nimic. El coninuase pe un ton imperturbabil, tunand si fulgerand otel din ochii metalici la suparare, mai sa o stranga de gat.
- Doar ai vazut, ca nu esti chioara? Ai vazut ca pescuiesc sirene? De ce imi sperii sirenele? Nu ai vazut ca scria: sst, nu speriati pestii? Glasul de fata le sperie si le face sa dispara pana cand marinarii incep sa le cante cantece marinaresti ca sa le aduca inapoi, sa le umple noptile albe de pe vas.
Noroc ca pe vremea aceea nu se lasa nici ea cu una cu doua. I-a luat undita din mana si a azvarlit-o pe rau in jos.
- Lasa ca te pescuiesc ele pe tine!
Intre timp insa fugea cat o tineau picioarele.
Dodu sustinea ca a fost la mare, unde l-au ridicat la gradul de marinar.
- Si ce faceai tu la mare, marinarule? Il intrebase Gaga, cu balele la gura sroind din gura intredeschisa vesnic.
- Tu tine musca aia in gura, Gaga, si nu te baga in seama! Il avertizase.
Apoi continuase cu mandrie, punand-si mainile in solduri si intinzand cu palmele o dunga imaginara la pantalonii de trening ciuruiti de gloante si scaieti.
- Pescuiam sirene cat era ziua de lunga. Noaptea le duceam pe insula, unde le dadeam sa bea un fel de lapte dulce care nu se mulgea de la vaca, il tineau intr-un fel de nuci mari.
- Si ce le faceai la sirene pe insula aia, Dodule? Scilpeau ochii lui Gaga a curiozitate si admiratie muta, completa, fata de Bagabont.
- Eram rege!
Ochii Bagabontului sclipeau atunci ca smaraldele, singura lumina pe fata intunecata, invinetita si batatorita de vanturi. Isi trecea mana printr-o barba imaginara si se visa rege, intr-o lume de apa si sirene.
- Cum este marea, Bagabontule? Mai intrebase Gaga.
- Ehee, marea era…mare.
Gaga ramanea vesnic nelamurit in urma discutiilor cu Bagabontul.Ii lasa lui cate o tema de casa, cate un sambure de caisa, amarui , dar tare, greu de mestecat. Il atata cu niste povesti pe care nimeni in sat nu le mai mintea atat de frumos ca el, dar pe care nu le termina niciodata. Astfel ca dupa ce vorbise cu el un timp, pe marginea santului, inainte de venirea randului de vaci, nu I-a ramas decat sa rumege resturile din povestirea bagabontului. A visat toata noaptea regi, sirene, lapte dulce, care nu e de vaca, ci creste intr-o nuca mare. Spre dimineata s-a trezit la fel de nedumerit. Si –a dat seama ca nu stie ce este un rege. Dar o sirena? Trebuia sa il intrebe data viitoare, daca il mai prindea. Disparuse deja intr-un nor de praf, “dupa treburi”, dupa cum obisnuia sa spuna.
Cateodata o mai intreba pe Ana. Ana avea ochii mari, mirati si coade lungi, impletite. I le-ar fi despletit el odata si odata, dar ii era frica de Bagabont, care sigur s-ar fi impotrivit, numai pentru ca el era contra. Asa ca o lasase balta, chiar daca Ana nu mai venea pe la Cetate.
Era mai spre toamna, ploile infundasera ulitele cu noroi si trageau oamenii prin case, pe langa sobe. Nu se mai coceau cartofi in spuza pe camp, nu mai stateau la poarta, in sant.
Era prima data cand venea la Cetate de una singura, o trimisesera prin Nae al lui Creasta, var de al doilea cu bunicul. Dacia s-a impotmolit in santul facut de tractoare. Nu ploua. Dodu aparuse ca din pamant, ca de obicei .De nicaieri. Bronzat, calm , cu mersul schimbat. Nea nae impingea masina cu naduf, in timp ce ea se retrasese pe un podet, sper a-si feri pantofii cei buni de noroaie.
Bagabontul privea cu mainile adancite in buzunarele pantalonilor de trening, de parca ar fi tinut o pipa intre buzele groase.
- Bai Bagabontule, ia da-te tu mai aproape si da o mana la masina asta, ca nu mai ajungem acasa noaptea asta!
Bagabontul a sarit mai intai ca ars, ca si cum cineva il calcase pe vise, apoi a dat mana de ajutor, ingnorand-o, ca si cum nu exista.
La plecare I-a aruncat un :
- Ce faci ,Printeso?printre dinti, fara sa mai astepte vreun raspuns.
Ana crescuse. Dar baietii nu vad asta prea usor, le trebuie timp sa vada si doua scobitori mari, care sa le tina ochii deschisi apoi. De multe ori ea trebuia sa le arate, sa ii invete ce cuvinte se tin in piept si care trebuiesc slobozite. Ori Bagabontul nu ar fi putut invata asta niciodata. Cuvintele dor. Ar fi ras de ea. Nu au ace, nu sunt injectii, parca il auzea comentand. Auzi: Printesa?!!
I-a aruncat din poarta un:
- Bagabontule! Sperand, ca nu va fi auzita. Bagabontul facuse o pirueta si era deja langa ea, tinand in mana una dintre plase, cu cealalta sprijinind stalpul portii, sa nu cada. Apoi I-a spus una dintre povestile lui despre mare, care este sarata ca o zama, pentru ca salvamarii, care se trezesc foarte devreme si sunt platiti pentru asta, o sareaza in fiecare zi, ca pe ciorba…

bagabontul era, inainte de toate, o figura de stil .Asta inainte de a incepe deschisul parantezelor, la fete, in ora de matematica.Astfel ca la un moment dat se mira si el de ordinea operatiilor. Si alte ordini firesti ale lucrurilor pe care pana si Bagabontul avea sa le urmeze.