Cameliei
Te trezesti în
fiecare dimineata
cântând doamna,
frematând doamna.
Nici nu ai putea altfel,
este felul în care esti tu femeia lui,
nu a oricui.
Îl privesti cum face ochi
plin de importanta,
cum întinde dupa tine mâna
din zori si pâna în seara
si iar pâna în zori,
cum te vede întotdeauna zâmbet
si niciodata nu dori.
Esti floare doamna,
esti soare doamna,
mereu iti sade roua pe fata,
vesnic
razele ochilor tai îl rasfata.
Câteodata mai fugi si tu,
nu cu tremuratul,
nu gândul,
nu ca vântul.
Fugi catinel,
gingas,
niciodata plecând de lânga el.
Te mai bucura si alte frumuseti
decât cele obisnuite,
însusite.
Mai cade pe tine câte-o pana,
câte-un fluture,
câte-o ascunsa rana.
Zâmbesti cochet,
te bucuri discret,
plâpând-rebel
si,
apoi,
repede-repede te pitesti iarasi în el,
rusinata,
nevinovat vinovata,
îmbujorata de „nu mai fac alta data”
ce nici n-ai facut.
Doamna-doamna,
primavara, vara, toamna si iarna,
anii lui,
viata lui,
nu a oricui.