Edna

de Deliu Stejan

O veche învatatura spune sa-ti rostuiesti batrâni daca nu ai, sau chiar sa-ti cumperi. Povestile lor sunt pline de duh si întelepciune. Din ele nu ai decât de câstigat în marea lupta cu viata. Însa nu numai oamenii pot spune povesti. Ei n-ar trebui sa uite ca si natura, cu toata frumusetea si misterele ei are acelasi drept de a trai în buna pace si întelegere cu omul, pe pamânt.
Întâmplarii care m-a determinat sa scriu aceste rânduri, i-am spus simplu, “Edna”. În cele ce urmeaza, îi vom cunoaste împreuna istoria prezentata aici în exclusivitate, pentru dumneavoastra, cititorii nostri. Edna sau povestea unei povesti uimitoare, petrecute pe meleagurile noastre, acum, mai bine de cincizeci de ani, aflate chiar de la sursa originii ei: cel mai batrân locuitor al tinutului, legendarul padurar al Muntilor Platan.

Cautând radacina unui râu.

Primisem la redactie comunicatul de presa si invitatia la marele eveniment estival din acest an: “Semicentenar aniversar al orasului Urbet”. Printre veteranii constructori din lista invitatilor de onoare, mi-a atras atentia, din prima clipa, un nume, în dreptul caruia statea scris: “Ctitorul Râului Purpuriu”. Aici, recunosc, nu mi-as fi imaginat niciodata - în afara unei metafore - posibilitatea ca un râu sa poata fi ctitorit de un om. Si mai ales, râul acesta, îmi parea ca serpuia orasul (care acum se îmbraca în straie de sarbatoare) din totdeauna. Curiozitatea si instinctul mi-au spus ca aici voi gasi un subiect demn de luat în seama. Din acel moment, cum spuneam, nimeni si nimic nu mai avea sa ma împiedice sa pornesc pe urmele povestii râului, cautându-i ctitorul, întrebând din om în om, din casa în casa si chiar din întindere în oras, unde îl pot gasi. Asa am aflat ca cetateanul fusese un padurar cunoscut prin tinut, însa nimeni nu mai stia nimic despre el, de o buna bucata de vreme.
“Daca ar fi murit, am fi aflat, fiti sigur…” îmi raspunse fara sa ezite, un om între doua vârste. “Bunicului meu i-a vândut herghelia înainte de a pleca. Avea cei mai frumosi cai din tinut. Ia uitati-va ce frumuseti necheaza acolo, în grajdurile mele! Dar nu mai stim nimic de el, domnule, întrebati pe la batrâne.”
“A plecat demult de aici, îmi spuse o doamna în vârsta cu bujori si par morcoviu. A plecat cu familia lui, dar acum a ramas singur pe lume si uitat de vremuri. Undeva departe de aici. Asa se aude. Daca s-ar fi prapadit, as fi aflat de la cumnata mea care e ruda îndepartata cu el. Stiti, ea tine legatura cu toti, numai de el nu se mai stie nimic. Cu batrânetile, a devenit un om singuratic si greu de gasit în lumea asta mare. Dar el ne-a adus râul în oras, Dumnezeu sa-l apere de rele! Si parintii nostri l-au serpuit pe aici, care dupa cum i-a fost sufletul. Ia priviti! si-mi arata cu degetul pe harta, zâmbind, plina de multumire si fala. “Aici e ograda mamei mele. Râul trece prin spatele casei. Mama nu l-a cârnit dinspre noi. Ei, dar altfel sa stiti ca nu e om rau, padurarul. Nimeni nu poate spune una ca asta. Aveti de strabatut câteva tinuturi de aici încolo. Mergeti spre Sud!”
Asa trebuie sa fie, le-am raspuns oamenilor binevoitori, pentru ca altfel nu i s-ar fi întocmit o invitatie de onoare, la marele eveniment. Le-am oferit câteva numere ale ziarului nostru, cele cu supliment si taloane, invitându-i sa participe macar la una dintre serile aniversarii.
“La Cascade, la Cascade!”, ma îndemna în sfârsit si învatatorul cel batrân, ridicând bastonul spre zarile Sudului întins si albastriu.
Asa cum banuisem la de la început, trebuia sa ma pornesc la drum în cautarea lui, caci oamenii de aici din orasel, nu-l mai stiau decât din povesti. Iar eu doream sa prezint o istorie cât mai exacta, hotarât sa patrund dincolo de asa-zisa legenda a râului.
La redactie îmi luasem angajamentul ca îl voi gasi si într-un fel sau altul îl voi aduce, prezentând povestea lui, cu ocazia marelui eveniment. Misiune pe care eu-însumi mi-o asumasem. Asadar m-am înarmat cu harti si cu putinele documente topografice ale zonei si am pornit degraba pe firul râului, calatorind în sens invers, pâna spre radacina lui. Am sa trec peste momentele cautarii, care si ele au fost pline de peripetii, pentru a nu mai amâna momentul întâlnirii cu batrânul padurar, zis si “Ctitorul Râului Purpuriu”. Din motive personale, interlocutorul meu m-a rugat sa-i pastrez anonimatul, iar eu, cu îngaduinta dumneavoastra, îi voi respecta dorinta.

Acasa la cel mai batrân padurar.

Undeva, într-o margine de orasel din Sud, la granita dintre doua state, i-am aflat casuta. Era veche, paraginita, cu liane rebele de iedera si vita de vie batrâna, acoperind-o pe jumatate. În spate, cu o mica gradinita, pe unde, de cum am pasit ma împiedicasem în ierburi înalte, presarate din loc în loc cu artarii încarcati, care-si oglindeau vernilul frunzelor în ferestrele baricadate pe dinauntru cu storuri groase din lemn. Casuta era izolata, la poalele unui deal. Fara vecini, fara câine sau alte urme de locuitori, pe-aproape. Parea parasita. M-am apropiat cu nadejde, însa linistea împrejurimilor nu trada vreo prezenta în zona. Usa era deschisa. Odata pasind peste pragul înalt, un dangat neasteptat de clopot, rasunând puternic si vetust, ma traversa din crestet pâna în talpi, vestindu-mi intrarea în locas. Tot atunci ma izbi o penumbra racoroasa, imaginea unei mobile grele de stejar tapetând toti peretii, plafonul si podeaua, ca o padure furibunda, sculptata cu maiestrie într-un camin ce parea la o prima vedere pustiit de suflare de om. Dând un “buna-ziua” interogativ, am asteptat câteva clipe în prag, un raspuns care nu s-a mai grabit sa vina. Aerul era închis, umed. Pe alocuri mai adia câte o aroma din esente de lemn, iar lumina unei lampi reflecta câteva raze într-un fum gros de pipa. Am patruns cu ochii prin încapere, unde cu podeaua scârtâind, cautasem în câteva clipe si pasi, urmele vestitului padurar.
L-am gasit în camera întunecoasa din subsol, leganându-se usor într-un balansoar greoi, croit din acelasi lemn de stejar. Probabil atipise. Era o umbra de omulet ascuns în paturi si haine groase. Odaia era rece, iar el statea încotojmanit cu un pardesiu sur, ros în coate, o caciula veche, cu urechi, trasa bine pe frunte. Era cu mult prea gros îmbracat pentru un sfârsit de iunie calduros. O pereche de ochelari mari si fumurii îi ascundeau în penumbra o parte din trasaturile fetei, dar oricine ar fi putut observa ca stapânul casei era un om batrân, batrân.
- Asteptati pe cineva? l-am întrebat aratând spre usa deschisa.
- Astept! raspunse cu un ton grav, pe o voce ragusita. Astept…
Cele câteva clipe de liniste apasatoare, moment în care batrânul îsi aprinse pipa, îmi parusera lungi si stânjenitoare, însa n-am mai scos nici un cuvânt, lasându-l pe el sa înteleaga din privire, ca astept cuvenitul raspuns. Ma fixa o clipa si zâmbi. Apoi rupse tacerea pronuntând raspicat, cu o dictie impecabila, si un ton ragusit si grav.
- Astept… moartea!
Raspunsul si mai ales tonul sau, m-au surprins si m-au îngrozit totodata. Nu e nimic mai trist decât sa auzi un batrân vorbind despre moarte, iar tonul lui fusese convingator. Ca si cum, chiar atunci ar fi trebuit sa vina, sa intre pe usa, ea, personificata. Moartea. Cu toate astea, nu stiu de ce, pe moment m-am lasat cuprins în jocul lui. Fara sa-mi fi dorit asta, neaparat.
- Dar nu vine…
- A sosit deja! ma întrerupse aspru. Odata cu dumneata, fiule. Moartea vine din afara, din viata, îmi raspunse, facând un semn sugestiv spre fereastra închisa si capitonata cu storurile si draperiile grele din pânza de sac. Sezi!
Abia atunci am realizat cât de mult ma acaparase aceasta prezenta. Nu reusisem sa observ aproape nici un detaliu al încaperii. Nu-mi rotisem ochii nici macar spre scaunul care era pregatit pentru oaspeti si se afla foarte aproape de mine. Îmi venea sa continuu discutia, însa tonul lui devenise acum si mai grav, iar eu ma îngrijoram putin pentru ca strabatusem atâta drum ca sa-i aflu povestea si sa întocmesc materialul asteptat la redactie. Însa, din primele clipe, fara voia mea, ezitasem, simtind un nedorit disconfort. Cu toate ca batrânul cu gesturi largi nu ma privise, expresia ascunsa dupa lentilele fumurii îmi dadea de înteles ca el ma urmareste pe mine si ma observa, nu invers. Si poate ca era o senzatie fireasca, pâna la urma. Caci omul era pe teritoriul sau. Eu eram intrusul, usurel dezorientat. Asadar, trebuia sa iau eu haturile conversatiei într-un fel sau altul, sa trec peste inhibitia de moment si sa-i distrag atentia dinspre el, spre mine. N-am apucat sa scot vreun sunet, ca batrânul padurar îmi simtise nelinistea si hotarî sa rupa el tacerea stânjenitoare, fapt care ma bucura pe moment.
- De-al cui esti?
- De-al… iertati-ma! Era sa dau o replica dintr-un poem dragut, cu pesti, am zâmbit eu ca sa mai destind atmosfera. Sunt reporter la “Vocea orasului”, gazeta informativa a Urbetului. Dante Brandek ma numesc si îmi face placere sa va cunosc. Am venit la dumneavoastra sa va iau un interviu, sau mai degraba sa povestim. Cum preferati dumneavoastra… continuam pe acelasi ton destins si precipitat pentru a-l introduce cât de cât într-o atmosfera mai apropiata de ceea ce doream eu sa obtin, adica o relatare la subiect. As vrea sa-mi povestiti despre Râul Purpuriu, aproape ca strigam eu la un moment dat, simplificând povestea, si banuind un posibil auz mai slab, specific vârstei a treia. Dumneavoastra sunteti invitat de onoare, la sarbatoarea Urbetului! Uitati aici, ma rasteam eu, rar si raspicat, aratându-i pliantele cu semicentenarul si oferindu-i, chiar eu, invitatia. Invitat ca si “Ctitor al Râului Purpuriu”. Sunt 50 de ani de când localitatea a devenit oras si poarta oficial acest nume. Ar fi o onoare pentru noi sa participati si dumneavoastra…
- Ho, hooo! Mai domol, baiete! ma dojeni padurarul. Oi fi eu mos, dar nu-s chiar surd!
Asa si era, un om în vârsta cu vorba asezata si cu un ritm interior mai domol decât felul în care ma precipitasem eu sa-i vorbesc. Adevarul era ca nici mie nu mi se mai paru inspirata acea logoree galagioasa care ma cuprinse dintr-o data, însa îmi dadusem frâu liber instinctului. Trebuia sa schimb tonul, întelesesem imediat.
- Uuur-bet… Urbet, repeta încet ca pentru sine, derulându-si probabil în gând imagini si întâmplari de odinioara. Si Râul Purpuriu! concluziona el criptic, ramânând cu ochii atintii pe harta cea noua. I-am întins atunci un document topografic de acum 55 de ani, dar nu l-a privit deloc. Se uita doar la harta noua, lucru care m-a mirat pe de o parte, stiind ca batrânilor le place mult sa traiasca în trecut. Iar eu doream sa conduc discutia tocmai spre acel trecut, lucru care în acele clipe îmi paru dificil. Fiecare silaba accentuata si fiecare cuvânt aveau o rezonanta aparte, rostite în soapta, de el.
- Doamne, scurta-i, Doamne, viata! Si lunga asteptarea mortii, când vrei ca ea sa vina…
Nu mai întelegeam nimic. Treaba cu moartea cadea ca nuca-n perete. M-am temut ca mosul s-o fi ticnit si mai ales, ma temeam ca facusem tot drumul degeaba, fara sa pot scoate vreun cuvânt la subiectul propus, de la el.
- Hai, apropie-te! Vezi tu cutia aceea cu hârtoage vechi? Acolo ar fi stat toata marturia. Acolo e povestea mea cu râul si cu padurea. Acolo, insista el clipind din ce în ce mai rar. Erau doua-trei fotografii vechi si toate jurnalele mele, zi de zi de când cu… ea. Le-am aruncat în râu dupa ce-am pierdut-o si cineva mi le-a adus înapoi, la un moment dat, în zadar. Cerneala e stearsa demult de ape. Atunci, în momentul vâltorii, n-am mai suportat sa stiu nimic de ea. Acum, ca mi-ai venit, pot sa ma duc si eu!
Ma privi de parca mi-ar fi spus toata povestea vietii lui. Sau ca si cum eu as fi aflat o mare taina sau chiar ceea ce îmi doream sa aflu. Adica, povestea râului. Însa eu eram din ce în ce mai nedumerit.
- Întelegi? ma întreba ca si cum as fi fost complice la întreaga-i istorisire.
- Nu, domnule, i-am marturisit, din nevoia de a-l determina sa devina coerent. Pentru ca nu-mi pierdusem de tot speranta ca voi afla istoria acestui râu. Ca sa fiu sincer, mi-e destul de greu sa înteleg ceva, i-am marturisit. Dar am rabdare sa va ascult, îl încurajam pe tonul cel mai placut cu putinta. Sunt aici pentru dumneavoastra.
- Asa sa fie! decise padurarul, simtindu-mi probabil sinceritatea din glas. Pentru ca, trebuie sa recunosc, omul ma înduiosase. Stiam ca-l voi avea ca interlocutor, cu toate ca, probabil urma sa mai introduca pastila cu moartea, pe care, la o adica o puteam sterge din material. Ma deranja doar faptul ca alternam putin ca stari, între fiorii mei si un patetism natural de care l-as fi putut acuza, datorita pomenirii frecvente a acelui cuvânt. Îmi luasem în sfârsit un ton degajat, asteptând momentul în care batrânul padurar îsi va începe propriu-zis povestea.
- Te întrebi de ce vorbesc de moarte? ma ghici, tulburându-ma.
- Ca sa fiu cu totul sincer: da. Curiozitatea sta în firea lucrurilor. Sa stiti ca am sa va ascut cu placere.
- Asa e. Moartea vine întotdeauna cu placere.
Am înghitit în sec, privindu-mi pentru o clipa chipul în vitrina prafuita din spatele noptierei. Era unul crispat si uimit. Total necunoscut mie.
- Copile, tu n-ai nici o vina, ma privi el cu îngaduinta.
Din nou ma aflam în ceata, orbecaind cu nedumerire. Adica ce am eu cu moartea, mi-am spus, când nici nu suport sa aud vorbindu-se de ea, si în acelasi timp arzând de curiozitate sa dezleg misterul legendei mult-pomenitului râu.
- M-a blestemat padurea în care ma pierdusem cu ani în urma. Muntele si codrii! Era în firea lucrurilor, asa cum spui tu, baiete. M-au blestemat, când le-am taiat copacii…
- Spuneati ceva de cineva. O anume “ea”, am întors eu subiectul. O femeie, banuiesc… încercam eu sa-l ademenesc cu vorba, pentru ca simtisem ca omul ar fi putut sa-mi spuna tare multe… Poate mult mai multe pe lânga subiect si timpul se scurgea apasator în odaia în care ma simteam ca în interiorul unui copac.
- Femeie? Nu! zâmbi el câteva secunde. De data aceasta, însa, nu m-am mai fâstâcit, ci mi-am deschis geanta cautându-mi reportofonul si agenda pentru notite.
- Fiule, asa cum ma vezi, am fost padurar la viata mea, mai mult decât barbat la casa. Iar femeia vietii mele, mi-a fost nevasta. Ea m-a suportat cu toate câte le-am avut. Nu, nu. Nu de femeie voiesc eu sa-ti spun. Nu!
Omul vorbea apasat, abia sufla cuvintele cu o voce tabacica, hodorogita. Ma poticnisem putin pentru ca aveam în fata un interlocutor dificil. Trebuia sa ma tin tare si sa am rabdare pâna la capat. L-am privit întrebator în ochelari, moment în care mi-a raspuns fara sa-l mai îmboldesc.
- N-am povestit pâna acum despre ea. Poate a fost prea greu sau poate oi fi fost eu prea egoist sau las. Dar acum, mi-a sosit vremea. Si sa mai stii tu… ca nu eu am ctitorit râul acela, cum îi spuneti voi, purpuriu. Ci ea! Edna mea.
Acum stiam ca în ciuda poticnirilor de început, îl prinsesem, în sfârsit. Ca nu era un batrân senil, din contra, îi citisem în cele doua-trei replici o luciditate feroce dar si o adânca frustrare. De aici încolo avea sa-mi povesteasca totul. Asa ca l-am lasat sa înceapa si într-adevar pâna la sfârsitul conversatiei, abia daca mai aveam sa-i pun doar doua-trei întrebari ajutatoare.
- Baiete, nu mai am nimic pe hârtie, despre ea. Totul a ramas aici, spuse, facând un gest cu degetul aratator spre tâmpla. Atât cât mai vreau sa-mi amintesc.
- Sa începem atunci! Va ascult!
- Da. Sa începem… Poti sa-mi duci departe povestea. S-o porti dupa tine pâna unde vrei tu. Doar sa nu-mi dai nicaieri numele. Si asa ma stiu padurile de pe nu mai stiu câte tinuturi.
- Fiti linistit, voi pastra anonimatul.

Padurea, înainte de a se naste râul.

Cu acordul sau dat dintr-o singura privire agera mi-am pornit reportofonul si l-am lasat pe batrânul padurar sa-si spuna în voie povestea.

- Trecusera câtiva ani buni de când locuiam în Padurea Platanilor. Mai precis la capatul ei, care se întindea spre creasta muntelui Monachit. Nu stiu cum i-o mai fi spunând acum. Pe laturile dinspre Nord ale muntilor se aflau câteva pesteri explorate cândva demult de cautatorii de aur. Dar pustii de-acum. Aproape de creste se întindeau stejari si mesteceni în sihle pe dealuri si nimeni nu se îngrijise de drumul forestier din munte, pâna sa ne instalam noi acolo. Batrânii spuneau ca nici un padurar n-a ramas multi ai prin zona, din cauza tornadelor si a climei care se schimba de la o saptamâna la alta. Si apoi tinerii nu mai iubesc natura, ziceau ei, se dau pe lânga oras, care-i înghite în cladirile cele noi si confortabile.
Satucul de la poale era animat de batrâni, doar ici colo câteva familii cu copii, iar Urbetul de acum se întindea mai la Sud, nobil, intim si usor rece, senzatie data de cladirile de piatra umbrite de munti si construite de fruntasii tinutului. Dar linistit si renumit pentru târgurile duminicale si fabricuta de locomotive cu abur. Ne obisnuiseram cu locul. Eram stabiliti de câtiva ani buni. Aveam o mica ferma, iar copiii erau mai mult prin oras decât pe acasa. Începusera sa mearga pe la scoli, ba chiar le si placeau fetele de-acum, si porneau la drum toata ziua cu motoreta sau cu bicicletele, hoinari, mai mult pe departe, decât pe-acasa. N-aveau ei grija padurilor si nici nu mi-as fi dorit una ca asta. Si apoi n-aveam nici noi grija lor, ca erau buni, isteti si nazdravani. Sanatosi si drepti, ca vlastarii de mesteacan. Asa ca o duceam binisor aici, în cabanuta din lemn, pe care sotia mea si-o dorise din totdeauna, ca un adapost linistit pentru vremuri târzii. Ea purta mai tot timpul grijile casei, iar eu eram pe-afara cu ferma si padurea. Îmi lipsea uneori zgomotul orasului. Atunci porneam camioneta si treceam dealul, dincolo, în Urbet, satucul sau micul orasel, sa-i zicem, al doilea, de la poalele muntelui. Mai cumparam provizii sau vindeam câte un cal sau câte-o vita, caci aveam de-acum o multime. Dar asta se întâmpla rar, de câteva ori în an. Ne obisnuiseram si cu clima, cunosteam de departe semnele tornadelor. Ne construisem si un adapost sub casa, iar locul unde ne stabilisem îmi parea cel mai bun pentru noi, din toata regiunea. Îl cautasem mult pâna sa asez temeliile casutei noastre din lemn.
Se spune ca locul unde îti construiesti casa trebuie sa fie binecuvântat. Trebuie sa stii ca împrejurimile te vor pe tine acolo si pentru asta trebuie sa te îndrepti în acele locuri numai cu gândul cel bun. Sa fii în buna întelegere pâna si cu aerul care te înconjoara, sa ti se binecuvânteze traiul, altfel pamântul se va scutura, în timp, de casa ta. Sau lemnul din care-ti construiesti locasul, sa nu fie taiat din copacii tineri pe care i-au sadit oamenii prin gradini. Sa nu fie lemn din arborii îndragiti de pe lânga case, caci omul si copacul sunt cei mai buni prieteni, se spune. Noaptea, arborele îi intra omului în suflet când viseaza, si-l învata cum sa patrunda tainele pamântului cu radacinile, apoi îi înalta prin lemnul sau gândurile pâna sus, spre degetele sale din ramuri si frunze, apoi pâna mai departe, si apoi, acolo unde furnica, îl vede în fiecare noapte, printre muguri, pe Dumnezeu.
Stiam multe povesti de padurar la vremea aceea si chiar întâmplari adevarate. Si pe undeva mai si credeam în ele, pe jumatate. Însa, pentru ca si copiii m-au îndemnat si sotia la fel, am tinut cont ca toate sa fie în buna orânduiala cu natura, cu legendele si povestile ei. Adica, sa nu deranjam muntele si padurea, care trebuia sa ne gazduiasca în sânul ei, ca o mama blânda, iar eu padurarul asezat în acele locuri, sa o apar de toti dusmanii ei.
Semnele erau bune. Padurea ne primise, doar eram oameni asezati, si mai ales, animati de gândurile cele bune. Asa ca de-a lungul a câtorva ani bunicei, am trait în pace si buna-cuviinta, acolo aproape de creasta muntelui, îngrijind si ocrotindu-i codrii. Mai sus de ferma, acolo spre stâncile albastre, cum le spuneau oamenii locului, era un luminis cu sapte stejari batrâni si lucerna proaspata, în veci nepascuta de capre. Caci padurea mea nu era o întindere prea mare, dar avea ciute, fazani, iepuri, mistreti, vulpi si câteva familii de ursi pasnici. Si-apoi ne-am bucurat adeseori ca locul casutei noastre fusese bine ales. În zona erau alunecari de teren, însa la noi, pe-o raza de aproximativ aproape o mila, nu se miscase nimic, niciodata. Ne adaptasem rapid, parca acel loc era anume lasat pe lume pentru noi, ca sa traim împreuna, fericiti. Braconieri nu apareau prin zona, doar câtiva alpinisti mai suiau pâna spre stânci si opreau din când în când la noi, sa mai ceara apa rece din fântâna. Primavara si toamna, sarmanii satelor, urcau sa culeaga ciuperci pentru comert. Ne stia tot tinutul ca “familia padurarului”, iar daca mai poposea cineva pe la noi, îi cinsteam ca pe oaspetii de onoare. Însa rar primeam vizite. Ce sa mai spun, traiam fericiti cu padurea, ca o mama, pe care, cu dragoste o îngrijeam si care, cu dragoste, ne primise.
Era un februarie cald si asteptam primavara. Caci soarele ne daduse semn ca vrea sa încalzeasca mai devreme vârful muntelui, unde aproape ca nu se mai ivea nici o pata alba de zapada. Simteam primavara cotropindu-ma pe dinauntru, bateam padurea cu pasul de dimineata pâna în miezul noptii, taind ramurile uscate si curatind frunzele de toamna trecuta de printre potecile mai umblate. În anul acela nu-mi mai stapânisem pasul prin padure. Si parca tot mai mult din timp mi-l petreceam pe lânga platani si stejari, cautând verdele crud printre arbori.
Într-o noapte, ma trezi de cu zorile în cap, un scâncet de animal, cum nu mai auzisem. Mi-am luat degraba pusca, baioneta, lanterna cea puternica, cutitul, o faclie si binoclul de vânatoare. Le-am îndesat în ruxac, cu mare graba, sa pornesc spre creasta. Când am pasit afara din casa, am auzit din nou acel strigat, mai puternic de data aceasta. Sotia si copiii dormeau dulce, asa ca nu i-am trezit, ci am pornit degraba spre locul dinspre care auzisem tipatul. Stiam ca nu era prea aproape, pentru ca noapte fiind, sunetele patrund zarile în liniste peste mile, pâna hat-departe. Si cunosteam locurile de cum se împrastie sunetele în ecou, chiar si noaptea. Am mers cale de-o posta doar la calauza lunii, si-a lanternei. Ma opream ici-colo, unde stiam gropi sau stânci razlete, caci era un jumatate de februarie de-acum caldut si primitor, iar eu cunosteam locurile, ca-n palma. Ma apropiam de stâncile albastre si dincolo de pestera, am auzit a treia oara sunetul. Cu mult mai puternic. Am ascultat o clipa, dar picioarele începusera sa-mi tremure din frica de-un animal necunoscut si turbat. Sau din frica de braconieri sau de raul pe care îl pot aduce padurii mele. Pentru prima data ma temusem de când traiam în munte. Si asta, probabil pentru ca nu recunosteam sunetele, dar simtisem o prada în acel glas, sau un animal suferind. Tulburat. Tipatul suna a jale, a durere, a pustiu si urât. Si asa trebuie sa fi fost, caci învatasem deja ca padurea respecta si ea, noaptea, somnul vietuitoarelor. Iar lupi nu mai erau demult prin tinut, îi alungasera furtunile din anii trecuti. Am stat nemiscat, ascutindu-mi auzul, cu un deget pe lanterna si altul pe tragaciul pustii. Tufisurile au început sa se miste. Intuisem un pradator de noapte si un ierbivor în rana. Din pestera ma priveau doi ochi fosforescenti, iar sunetul venea tocmai de acolo. Am facut un pas lateral si în momentul urmator, animalul a tâsnit de un metru si jumatate în sus, asupra mea. N-am stat pe gânduri nici o secunda. Instinctiv, am descarcat un glonte cu aer comprimat în el. Animalul s-a prabusit tacut, iar eu am reusit sa ma apropii de pestera. Am aprins lanterna, m-am apropiat si-am înmarmurit pe loc. Era un pui de cangur!

Edna, cangurul meu.

Dupa aceste cuvinte batrânul se opri si înghiti în sec de câteva ori, respirând sonor si reaprinzându-si tacticos, pipa. Ma îndemna sa-i torn vin dintr-o butelie mare într-o ulcica, ”vin facut din via de pe casa” , ma ruga sa beau si eu, abia apoi îsi continua, fara sa ezite, povestea.

- În prima clipa crezusem ca e un iepure urias, sau un pui de caprioara, dar nu. Era chiar un pui de cangur, pe care-l ranisem usor într-unul din membrele superioare. Priveam stupefiat. Puiul tremura din tot trupul. Când m-am aplecat spre el, a strâns încet din ochi, dându-si urechile pe spate. S-a întins usor spre mine, mirosindu-mi hainele. Apoi a început sa-mi linga palma dreapta. Înca ma dureau degetele care apasasera pe tragaci. Si nu-mi venea sa cred. Un pui cât un mielut, cu blana uda, parasit, abandonat, al nimanui, în vârful unui munte, aproape înzapezit. “Al meu esti”, i-am spus cu glas gâtuit de emotie, în soapta. Puiul tremura putin, dar se lipea de piciorul meu. Nu se temea de mine. Era cum nu se poate mai blând. I-am privit rana din picior. Era superficiala. Nu, nu se poate, visez, mi-am spus. Ce-am facut sa merit eu asa o bucurie? Vino la mine, puiule abandonat! Pieritule! Al cui esti tu? Si Doamne, de unde mi-ai aparut aici? ma bucuram eu, pentru ca nu vazusem cangur decât în copilarie, când venise circul la noi în oras si atunci doar de la distanta, caci ma instalasem în ultimul rând al arenei. Iar pui de cangur, chiar nu întâlnisem niciodata pe meleagurile noastre. Am sa te îngrijesc ca pe copilul meu! i-am spus, cu voce tare, întocmai ca unui copil. Esti bolnavior sau numai singur si suparat? L-am sters de sânge pe labuta si l-am luat în brate. L-am privit din toate unghiurile si i-am miscat usor membrele, gâtul, coada, cautându-i alte rani sau leziuni. La lumina lunii, numai ochii umezi îi scaparau uimitor. Mi s-a vârât imediat în haina de fâs descheiata. Era o minune de la Dumnezeu. Un pui de cangur aparut, nici nu stiu de unde, în padurea mea. Cazut din cer, parca. Un pui al meu, blând si singur pe lume. Un pui ranit usor si suparat. Al meu esti! repetam râzând ca un nebun, învârtindu-ma într-o parte si-n cealalta, de bucurie. Acum esti al meu pentru totdeauna! i-am promis eu, ascultându-i sau simtindu-i inima care-i batea cu putere, în haina mea! În bratele mele! La pieptul meu!
L-am vârât în ruxac si-am coborât creasta, cu el în spate, abia atingând cu picioarele potecile. Alergând, sau aproape zburând, spre casa. Nu-mi dau seama câte luni sa fi avut când l-am gasit, dar era înca sensibil si parea usurel neajutorat, cu toate ca putea sa salte liber pe propriile-i picioare. Doar ca-i lipsea încrederea în el, curajul de a se misca în voie. Si era usurel slabit, speriat si nehranit.
Nici nu stiu cum si în cât timp am ajuns cu puiul la lemnarie, sopronul unde îmi mai pierdeam vremea uneori, sculptând în lemn. L-am pus pe-un morman de rumegus, cu ruxac cu tot, lasându-i loc sa poata scoate capul afara. Puiul s-a linistit si multa vreme de atunci încolo l-am hranit cu lapte de capra, pe care l-a sorbit fara probleme, înca de la bun început.
În dimineata aceea, sotia mea împreuna cu copiii trebuiau sa plece pe doua saptamâni în vizita la mama. Eu ramasesem în sopron cu puiul, hranindu-l, spalându-i rana si adormindu-l acolo, în ruxac. În zori, baiatul cel mare m-a strigat de câteva ori sa-mi dea de stire ca sunt gata de plecare. I-am îmbratisat pe rând, fara sa mai scot o vorba.
- Unde-ai fost tata? îmi amintesc si acum vocea lui tânara, atât de draga mie.
Am fost pe creasta. Mergeti cu bine! Si aveti grija de mama! Ma descurc eu singur, fiti
fara teama!
Nu le-am spus ce fel bucurie ascunsesem eu în lemnarie. Stiam ca padurea nu e un lucru care sa-i intereseze. Si nici nu-i obligasem niciodata sa o iubeasca sau sa devina si ei padurari, dimpotriva. Însa, familia mea îmi respecta munca si preocuparile. Sotia, adeseori ma asculta când îi povesteam despre arbori si animale, dar ma lasa sa cutreier potecile muntelui, de unul sigur. Asa ca hotarâsem pe moment sa nu le mai spun nimic.
În cele doua saptamâni, aproape ca l-am pus pe picioare. Ruxacul meu era chiar locul care i-a priit de minune. Si laptele de capra. Dar ce-i placea cel mai mult era când îl luam cu mine pe munte. Îl purtam în ruxac, în spate. Si prezenta mea îi facea bine. Dar si eu, drept sa spun, când îl vedeam, uitam de toate grijile din lumea asta. De cum intram în sopron, puiul îsi ridica urechile si ma privea cu niste ochi umezi de catifea, cum nu mai vazusem eu vreodata. La scurt timp, urechile îi devenisera din nou reci, botul umed, iar blana îi era de un cenusiu lucios, aproape albastru, cu manusi maronii - asa-i spuneam blanii care se închidea la culoare în jurul membrelor si spre coada. S-a adaptat usor cu clima si cu hrana padurii. Cu singuratatea, atunci când nu-i eram prin preajma. Dupa ce s-au întors ai mei, tot nu le-am spus de noul meu tovaras. Si tot asa s-a întâmplat atunci: câte doua saptamâni stateau cu mine, acasa, iar în celelalte doua, plecau la mama. Asa ca eu ramâneam câte doua saptamâni, zi si noapte cu ea. Cu Edna mea.
Uitasem sa spun de la început ca puiul meu de cangur era o fetita. Si nu stiu, poate pentru ca era femela, avea acei ochi blânzi si umezi de catifea, sau asa era ea, dar stiu ca în doar câteva zile dupa ce o gasisem, cangurul meu se atasase aproape nefiresc de mult, de mine. Poate pentru ca-i lipsea mama. Sau familia ei de canguri, poate. Când iesea din ruxac se împleticea în picioarele mele sau mi se suia în brate, dupa cum, chiar eu o obisnuisem.
Am hranit-o la început cu lapte de capra. I-am dat în timp si vitamine. Îmi amintesc, aveam de la veterinar câteva ramase de peste iarna, de când slabisera caprele. Apoi când au dat frunzele si iarba, a început sa manânce fara sa aleaga prea mult, tot ce gasea prin padure. Dar numai din mâna mea. Asa ca îi culegeam eu frunze, ramurele tinere si iarba. Adaptarea cu padurea a urmat firesc, chiar mai bine decât m-as fi asteptat, atunci când am gasit-o. Era un animal sanatos, însa privat de afectiunea mamei, pierdut de grupul de canguri unde se nascuse, înca înainte de vreme. Asa ca l-am luat sub aripa mea protectoare. I-am fost eu mama si tata, prieten si tovaras de joaca. Pentru ca puiul meu, era un animal jucaus, care ma provoca mereu. Ma veselea si-mi devenise cel mai bun tovaras când ieseam la veghe prin padure. La început i-am spus Etna. Pentru ca aparuse ca un vulcan, în viata si-n sufletul meu. Izbucnise în mine odata cu aparitia ei, un soi de energie pe care n-o mai stapâneam. Prezenta ei ma bulversa. Unii spun despre cangur, ca ar fi un animal ciudat. E drept, si mie acest pui îmi paruse deosebit la început, doar pentru ca era atât de fragil si foarte puternic, în acelasi timp. De acum, ea era cu totul a mea. Edna mea. Cu timpul, din Etna i-am spus Edna, dupa cum se pronunta, mai usor. Edna, cangurul meu.
Vara aceea a dat buzna cu seceta peste noi. Oamenii îsi cosisera gradinile iar babele faceau descântece sa vina ploaie. Îsi doreau fiecare un lac sau macar un pârâu, din care sa-si ude gradinile si lanurile ce se scuturasera prin crapaturi de pamânt, înca înainte de vremea culesului. Numai muntele îsi pastra racoarea si aduna norii din când în când în jurul lui ca o plapuma de ozon, chiar si-n cele mai calde zile. Mie-mi placea sa cutreier vârful muntelui încarcat cu nori si sotia ma întreba adeseori: “Iar te-ai plimbat printre nori? Mi-ai adus ceva de-acolo din cer, de sus?” Ti-am adus, ti-am adus: un pupic si-o floare-n plus”, o sarutam eu cu drag, aducându-i adeseori câte o floricica de padure.
Doua-trei tornade uscate se abatusera tot atunci peste satuc si multi priveau spre munte sceptici, ca si cum padurile mele ar fi avut vina secetei sau a vânturilor turbate. În fapt erau un fel de curenti de aer rece, veniti cu viteza mare dinspre ocean, care se izbisera piept în piept cu fierbinteala uscata a pustei. Furie care se descaiera, chiar aici, învârtind pe sus acoperisuri si smulgând crengile mai uscate ale copacilor, din împrejurimi.
Oamenii începusera sa-si vânda animalele. Atunci am început sa le cumpar caii. Mi-am construit grajduri mai mari si încetul cu încetul mi-am înmultit herghelia. Unii sateni îmi propusesera sa-mi fac o stâna si sa ma ocup de oile împrejurimilor. Nu le-am dat un raspuns clar niciodata. Însa ei aveau sa înteleaga ca nu si-au gasit omul bun de pastor. Si nu ca nu m-as fi descurcat cu oile, ci pentru ca, în cele din urma, ar fi fost o munca lipsita de entuziasm si satisfactii.
Încet, încet ne apropiaseram unul de altul, eu si cangurul meu, începând a ne cunoaste din ce în ce mai bine. O examinam de câte ori aveam ocazia, mai ales pe la începuturi. Si zau ca nu mi s-a parut niciodata un animal ciudat, asa cum se spune. Doar singuratic si extrem de sensibil. Era un animal ca oricare altul, poate picioarele si coada îi erau ceva mai deosebite, sau salturile ei. Caci da, salturile, trebuie sa spun ca ma fascinasera întotdeauna la ea. Aveam impresia ca poate sa se înalte sus de tot. Uneori chiar pâna peste casa. Doar ca nu se iveau foarte des momentele când se întrecea în sarituri înalte. Însa, pâna la urma, nici nu era ceva cu totul iesit din comun. Doar si caprele muntilor salta stâncile, si daca apuci sa le vezi, nu ti se mai pare atât de ciudat felul în care se deplaseaza cangurii. Îmi amintesc, odata s-a speriat de nechezatul unuia dintre cai si mi-a sarit de pe loc pâna în tavanul lemnariei. Dar în scurt timp avea sa se obisnuiasca si cu împrejurimile, cu animalele, cabana, copiii, pentru ca n-am putut sa o ascund la infinit. Apoi cu obiceiurile noastre, cu motoreta si camionul. Cu tot ceea ce se înscria în traiul nostru de zi cu zi, Edna se acomodase. Dar si ea ma privea adeseori nemiscata, atunci când sculptam sau când cântam seara la chitara, la fluier sau la frunza. Ori când ma ocupam de padure. De casa nu s-a apropiat niciodata. Cu toate ca stia bine ca noaptea mi-o petrec acolo. Eram convins ca priveste si pricepe mult mai mult decât îmi lasa mie de înteles. Într-adevar atentia sau contemplarea acestui animal era captata de multe ori, de mine, stapânul sau tovarasul ei.
Odata cu Edna, întinerisem fara sa simt. Aveam putere si elan de munca. Strabateam de doua ori atâta drum cât faceam înainte. La început cu ea în spate, apoi cu ea pe lânga mine. Atunci când o purtam în ruxac, avea privelistea muntelui lasata în urma, pasii, locurile pe unde trecusem si nu perspectiva din fata, pe care ar fi avut-o din marsupiul mamei sale. Cu toate astea, nu s-a desprins niciodata din ruxacul în care o duceam când o luam cu mine prin padure. Caci acolo se simtea în siguranta. Iar mie îmi placea sa o port dupa mine peste tot si mai ales sa o ocrotesc. Odata cu mine a învatat sa simta deplasarea cu pasul omenesc, iar salturile înalte le facea de multe ori când nu eram si eu prin preajma. La început n-am bagat de seama, apoi am înteles ca pentru ea diferenta dintre mers si salt era una foarte mare. Adica pe ea o preocupa felul în care ne deplasam, eu-omul si ea-cangurul. Cu alte cuvinte, diferenta pasului fata de salt.
Copiii au privit-o la început ca pe o ciudatenie sau ca pe “o pasarica de-a lui tata”, apoi au ignorat-o total, iar pe sotie nu parea sa o intereseze, cum nu cred ca o interesau nici celelalte animale ale noastre, într-un mod deosebit. O acceptase pe lânga noi. Ea avea grija casei, a copiilor si a mea. În rest, Dumnezeu cu mila! Iar eu o iubeam nespus pentru asta.
Îmi amintesc ca într-una din saptamânile în care ai mei erau plecati, intrasem în lemnarie sa sculptez câte ceva, dar aveam o durere groaznica de cap. Nici nu ma gândeam sa cutreier padurea, doar sa stau putin în sopron, sa ma linistesc de ameteala si dureri de cap. Atunci Edna îsi pierdu rabdarea, lua ruxacul si mi-l puse în brate sarind spre usa lemnariei. Eu mi-am legat invers ruxacul, adica în fata si am început sa sar ca si ea pe doua picioare. Edna se opri brusc, lasându-ma pe mine sa sar de unul singur. Am înteles ca nu-i placuse deloc gestul meu. Am început sa râd imaginându-mi ce putea sa-i treaca ei prin cap vazând ditamai omul sarind în doua picioare, ca un prost. Si desigur, toate durerile de cap îmi trecusera. De atunci Edna mea n-a mai urcat în ruxac, ci venea pe picioarele ei, alaturi de mine, prin padure. Când ne pregateam de drumetii, îmi aducea ruxacul, iar eu îl purtam dupa mine, ca pe un marsupiu detasabil si gol. O data cu mersul pe picioare, Edna mea avea sa afle o alta perspectiva asupra muntelui, decât aceea pe care i-o oferisera locurile lasate în urma, când privea din spatele meu, într-un mers omenesc.
În primavara aceea primisem un numar mare de puieti de platan. Si cautasem un loc în care sa-i sadesc. Trebuia sa ma gândesc la un loc bun, sa-l caut pe harta, sa verific pamântul, scorburile si vizuinile padurilor. Sa nu fie un teren uscat sau sterp, asa ca ma pornisem din timp spre cautare. Edna mi-l gasise, undeva sus, aproape de creasta, la marginea luminisului cu lucerna grasa. Si de-atunci am început sa sadim împreuna platanii.
Uneori ne opream sa privim departarile de acolo de sus, cu Edna, de pe creasta. Nicaieri nu vazusem ceruri mai frumoase ca aici, deasupra crestei noatre si ma gândeam ca Dumnezeu mi le daruie din când în când pentru grija ce-o purtam padurii. Aerul tare de munte si seninul ne umplea piepturile cu albastrul nemarginit si codrii cu verdele întins si proaspat. Cu gâtul întins si ochii de catifea, Edna privea si ea neclipind, peste paduri. Eram cei mai fericiti prieteni.
În scurt timp întelesesem ca în prezenta mea, tovarasa mea de drumetii, nu-si dorea sa fie un simplu cangur. Asa cum pentru copii, parintii sunt exemple, pentru ea, reprezentam un model de comportament. Ma privea adeseori si fara sa ma imite neaparat, simtisem ca ea si-ar fi dorit sa fie ca mine. Întelesesem si de ce. Din dorinta de a comunica mai usor cu mine, ea ar fi vrut ca noi doi sa fim croiti din aceeasi specie. Dar ce mi s-a parut curios întotdeauna, a fost ca Edna nu si-ar fi dorit ca eu sa fiu un cangur. Ci ea sa fie un om. Poate prietenul meu, poate copilul meu sau poate doar pentru a-mi fi mai aproape, însasi femeia mea. Sau toate trei la un loc. Nu stiu cum percep animalele notiunea de familie. A trecut ceva timp pâna mi-am dat seama ca ea se codea sa faca salturi înalte în fata mea. Si asta se întâmpla, pentru ca Edna ar fi vrut sa umble. Pâna când i-am aratat ca un cangur trebuie sa sara si ca mie îmi face placere sa o vad comportându-se ca un cangur sanatos, si adevarat. Era marisoara deja, când am prins-o cu putere de membrele superioare si am început sa salt în sus cu ea împreuna, atât cât m-au tinut picioarele. La câteva secunde aveam sa învat ce înseamna sa te desprinzi de sol, în salturi uriase, sa te înalti si sa cobori, jucându-ne doar noi doi împreuna, de-a aerul si pamântul, ca un om si un cangur sau ca un cangur si un om.
Vestea se raspândi repede. În câteva luni tot tinutul aflase de “cangurul padurarului”. Vara trecu teribil de repede si Edna se înalta cam cu un metru în plus si se împlini, ramânând la fel de jucausa si hazlie ca odinioara. Se hranea singura, mai mult chiar, îmi aducea si mie frunze si fructe salbatice de pe creasta. Fara sa-mi fi dorit dinadins acest lucru, petreceam tot mai mult timp împreuna. Si parca nu ne mai saturam unul de altul. Acest animal ma amuza teribil. Parca Dumnezeu mi l-ar fi trimis acolo doar pentru mine pentru ca, într-adevar ea nu traia decât pentru mine si pentru a-mi veseli zilele pe munte. Doar ca eu, pe lânga ea, mai aveam si familia pe care o iubeam nespus. Familia ei eram eu, atunci când stateam împreuna. Si chiar si când nu-i eram prin preajma, ea se preocupa mereu sa culeaga câte ceva pentru mine, eu, prietenul ei, parintele ei, familia sa. Aproape zilnic sadeam câte un pui de platan sau chiar doi, împreuna. Totul devenise deja un obicei, aproape ca un ritual. Eu alegeam locul, ea sapa groapa. Eu sadeam copacul, ea astupa radacinile. Am fi putut sadi mai multi deodata, însa noua ne placea sa pastram ritualul pe care cu mare placere îl respectam, din doua în doua saptamâni, atunci când umblam aproape tot timpul prin padure, împreuna. Cu ochii umezi, cu nasucul rece si blanita lucind, cu boticul ei de ierbivor blând, trupu-i robust si cu blândetea-i vulnerabila, în singuratatea si felul ei unic de a se comporta, Edna parea cel mai sensibil animal pe care îl stapâneam. Sau cea mai sensibila fiinta. Stiind-o astfel, n-as fi suportat ca cineva sa-i faca vreun rau vreodata. De cum ieseam din casa, eram nedespartiti. Chiar si când ma îngrijeam de celelalte animale, Edna venea cu mine. Ma urmarea în timp ce le hraneam sau le curatam grajdurile. Cu vitele si caprele se întelegea bine. Le agrea binisor. Caii însa, simtisem din prima clipa ca pentru ea reprezentau o problema. Pe cai nu i-a placut, de la bun început. Si unii dintre ei nechezau si dadeau din copite, când Edna se apropia în salturi mici, de ei. Dar caii, erau slabiciunea mea si Edna simtise asta.
Toamna coborâse blajin si aramiu peste padurile mele si-ale ei de-acum, iar noi devenisem de nedespartit. Îmi amintesc, prima data când m-a suparat eram pe una din cele mai înalte creste. Mai precis, pe stâncile albastre. Ne cunosteam deja destul de bine si mai ales, ne intuiam miscarile, asa încât amândoi, cam în aceeasi clipa, am zarit o floare de colt minunata, la poalele unei stânci acoperita cu muschi. Edna s-a apropiat de stânca adulmecând. Atunci am strigat la ea cu toata puterea, lovind-o cu un toiag peste spate. M-am aplecat, am rupt floarea, încercând sa o smulg cu radacini cu tot si sa i-o duc sotiei. Voiam sa-i fac o surpriza. Un gest simbolic. Edna m-a privit cu ochii ei de catifea, urmându-ma fara sa mai faca tumbe, în drumul spre casa. Am rasadit floricica în gradina, dar n-avea sa traiasca acolo. A doua zi m-am trezit cu 7 flori de colt, cu un morman de castane si alune salbatice, cu mere padurete, ferigi ghinde si lucerna. Si câteva flori de munte, adunate gramada în spatele casei. I-am întrebat pe ai mei daca stiu ceva despre acea gramajoara si în scurt timp întelesesem ca Edna mi le-a adus din padure, fara sa fi aflat vreodata de ce. Sau care ar fi fost scopul sa mi le daruiasca. Sotia s-a bucurat, însa eu turbasem de furie, pentru ca nu-i culesesem chiar eu, cu mâinile mele acele flori rare. Aproape o saptamâna nici macar n-am privit-o pe Edna si nu i-am adresat nici o vorba, macar. Pentru ca eu vorbeam cu Edna si ea întelegea deja multe cuvinte. Probabil ma apucasera pe moment niste orgolii nebunesti de barbat tânar si egoist. Caci ma înfuriase cumplit acel gest al ei. Acum când ma gândesc ca ea mi-a daruit hrana si toate acele provizii si flori, fara sa stiu de ce, doar ca sa-mi faca mie o bucurie, mi se pare o minune, un gest rar întâlnit la un animal tot atât de rar. Un biet cangur singuratic. Acum îmi pare rau ca m-am purtat astfel cu ea, dar asa simtisem în acele momente. Si mai îmi pare rau, pentru ca Edna era într-adevar un animal sensibil.
Tot în acea toamna, veni de departe din Sud si se instala în oras un medic veterinar, un prieten de-al meu care lucrase înainte la gradina zoologica de la “Cascade”. «Am auzit ca ai un cangur femela, îmi spuse. Eu îl am pe cangurul circului ambulant. E la mine acum. Mi l-au lasat pentru ca nu mai era eficient, adica nu mai raspundea comenzilor date de dresori. Mai precis, animalul nu mai era o sursa de bani pentru circari. Hai sa-i împerechem, sa populam tinutul cu “macropodos”, ce zici? Si apoi sa stii tu ca si ei ca si oamenii, au nevoie sa se împerecheze, din când în când, adica asa e sanatos.» Nu mi se paru o idee buna, dar medicul insista atât de mult pâna când ma convinse ca Edna mea ar avea nevoie de compania unui mascul. I-am lasat-o. Am urcat-o în camioneta si am dus-o la Kin (un cangur slab, astenic chiar si brun; lipsit de viata, apatic, dar bine dresat). Dupa ce au bagat-o în cusca lui Kin, am plecat pe fuga, sa nu-mi simta lipsa. Dupa trei zile mi-au adus-o într-o remorca si mi-au trântit-o, aproape inconstienta, în mijlocul curtii, legata la bot si la picioare. Baiatului meu celui mic i-au dat lacrimile, crezând ca e moarta. “Sa-ti iei cangurul nenorocit si salbatic si sa ti-l educi înainte de a-l lasa în contact cu oamenii! Blestemata! De cum s-a apropiat Kin de ea, a început sa sara cu picioarele izbind în usa de se zguduiau toate custile. Apoi, cu toata puterea l-a pocnit pe Kin cu picioroangele ei mari, în cap. Si asta a stat ca un bleg sa-l bata nenorocita asta feroce. A început sa-l muste si sa-l loveasca, de era sa mi-l omoare. Apoi n-am putut sa o mutam în cealalta cusca. Sarea si scotea niste sunete, cum rar mi-a fost dat sa aud. O fiara salbatica si periculoasa! N-a vrut sa manânce nimic. Numai ca nu scotea flacari pe nas. Tipa si se izbea atât de urât, încât colegul meu a crezut ca e turbata. E un animal periculos si salbatic. Sa ti-l iei si sa-l tii departe de oameni si de alte animale daca vrei sa ai buna întelegere în zona. L-am tranchilizat, altfel nu se mai putea cu el.” E o femela, i-am spus. “E un monstru! mi-a raspuns, trântind-o pe fânul din fata casei, legata, cu blana încâlcita în noroi si cu rani pe pulpe si pe piept. Mi s-a sfâsiat inima. Poate pentru ca ma simteam vinovat. N-ar fi trebuit sa o las singura. Cred ca de aici începuse totul. Adica, de la lipsa mea. Am spalat-o cu apa calduta, i-am dezlegat legaturile si am vegheat-o pâna si-a deschis ochii. Cu privirea ei de catifea si-a lasat urechile pe spate si m-a privit speriata, de frica pedepsei. N-am lovit-o atunci, pentru ca-mi fusese draga si poate ma apucase putin mila de cât de amarâta mi-o returnase medicul. Dar ma suparase cumplit ceea ce aflasem despre ea. Practic ma facuse de rusine. Si peste aproape doua saptamâni i-am aratat ce înseamna furie.
Caii se înmultisera si eu aveam un dor nebunesc de calarit. Primisem în dar o iapa minunata, maronie, pe care o botezasem “Fortuna”. Iapa tânara era nu numai frumoasa ci si avea un dor de duca, de neoprit. Am dat târcoale grajdului o bucata de vreme cu stiuleti de porumb si cuburi de zahar, pentru ea. Voiam neaparat sa alerg cu ea prin poieni. Era iarna si Edna se îmbolnavise. Din pacate, nu ma mai ocupasem de ceva vreme de ea. Fortuna se dadea dupa mine pe zi ce trecea. I-am pus saua si urma sa o încalec. De iesit nu mai iesisem pe creasta de câteva saptamâni si în lemnarie îi lasasem patru gramezi bune de fân sa aiba hrana pentru o vreme. Edna nu-mi mai aparea în fata si parca ma bucuram. Sau poate nu ma bucura lipsa ei, ci nu-mi mai pasa daca apare sau nu. Petrecusem prea mult timp împreuna si rusinea pe care mi-o aduse cu masculul de cangur, ma îndepartase mult de ea. Nici nu simtisem ca e bolnava. Într-o vineri când în sfârsit Fortuna era pregatita de alergat, am înseuat-o, m-am suit în spinarea ei si am pornit la galop. Calaream si eram fericit. Un animal frumos si supus. Când m-am îndepartat de casa Edna mi-a sarit în cale, dintre tufisuri, vârându-se printre picioarele calului. Atunci am simtit cea mai mare furie. Calul începu sa o izbeasca printre copite, iar ea nici macar nu riposta. Biciul meu suiera în aer si se opri de câteva ori pe trupul Ednei. Capatul sforii se agatase într-o sârma groasa, apoi o lovi cu putere si pielea îi pusca, tâsnindu-i siroaie de sânge de pe piept si membrul superior. Atunci am auzit din nou acel tipat ciudat, care ma trezi din somn când, de pui, o gasisem în pestera. Un strigat sfâsietor si cumplit. Dar nu m-am oprit. Am calarit-o pe Fortuna prin poiana cu gândul ca în sfârsit o pedepsisem pe Edna pentru rusinea pe care mi-o facuse cu masculul de cangur. De fapt, cam de atunci, n-am mai vrut sa stiu de ea.

Anul blestemat.

Dupa agerimea în care batrânul padurar povestise si gesticulase din când în când, l-am simtit capabil sa vina si sa participe la sarbatoarea semicentenarului. Adica, cu toate ca era un om în vârsta, parea apt pentru a face o calatorie si a participa la eveniment. Pâna în acest moment fusese plin de viata si de putere. Dar, pe masura ce povestea, gesturile lui si ceea ce confesa dupa câteva zeci de ani în care tinuse totul pe dinauntru, acum îl coplesisera încet, încet si-l sleisera de puteri si parca, de viata. De când începu sa-mi povesteasca despre blestem, i se asprise chipul. Oasele fetei îi iesisera în evidenta, pielea parca i se uscase pe chipul pamântiu, iar mâinile îi tremurau, livide peste balansoar. L-am întrebat daca se simte rau sau e obosit, pentru ca transformarea ma speriase, dar mi-a raspuns negativ, insistând apasat, sa-mi spuna în continuare povestea râului. Între timp afara se întunecase si aerul devenise din ce în ce mai umed.

- Iapa cea iute ma facu sa-mi uit plimbarile prin padure cu Edna. Si nu numai atât. Prinsesem o ura sau o ciuda inexplicabila fata de ea. Sentimente care ma faceau sa nu-i mai doresc compania. N-am mai intrat în lemnarie deloc, iar ea îsi gasise un loc în care statea singura, în padure. Un drumet mi-a spus ca zarise un animal ciudat, dormind aproape de luminis, printre puietii de platan. Uitasem de ei si de ea. Sau nu uitasem neaparat, însa îmi doream cu tot dinadinsul sa uit. Am îmblânzit apoi o alta iapa si apoi alta si tot asa, calarind cu ele pe oriunde, doar ca sa nu-mi întâlnesc cangurul, pe care aproape ca-l uram de-acum. Uneori îmi aminteam cum dimineata, îmi aducea palaria din sopron în fata casei sau cum se învelea în haina mea impermeabila, sarind de colo, colo. Cum facea tumbe, culegând fructe de padure. Si atunci calaream.
Era iarna de-a binelea cu zapada si viscol. Un val de caldura pornise o avalansa dinspre pesteri pe unul dintre munti. Edna nu mai aparuse de o buna bucata de vreme. Într-o zi, dupa ce aflasem ca ea doarme printre platanii tineri, în viscol, am cautat-o. Era fierbinte, asezata într-o râna, pe o movila de pamânt, tremurând toata. Fusese bolnava în ultimele saptamâni, sau chiar din lunile de iarna încoace, iar mie nici nu-mi trecuse prin cap sa o caut. Am dus-o în lemnarie. Stiam de la prietenul meu, medicul veterinar, ca daca îsi întinde picioarele si îsi da capul pe spate, nu e semn bun. Era slabita si bolnava. N-am reusit sa o hranesc. Câteva zile am tinut-o în sopron si am încercat sa stau mai mult timp cu ea. Începuse usurel sa manânce câte ceva, din mâinile mele. Prezenta mea îi facea bine. O întrema rapid. A început apoi sa se ridice si am hranit-o cu provizii bune, sa se înzdraveneasca. Racise si era subnutrita si trista. M-am mirat cum de refuzase înainte sa manânce. Doar avea provizii si stia de unde sa se hraneasca. Medicul mi-a spus sa o las sa doarma acolo, pâna dau caldurile. Eram din nou, amândoi în lemnarie, însa ceva se modificase. Am încercat sa comunicam, examinându-ne gesturile. Cred ca amândoi am fi vrut ca totul sa decurga cu bine. I-am adresat doua cuvinte pe care le stia, cu un ton ridicat. Ea si-a lasat urechile pe spate si s-a asezat la picioarele mele. Era un fel de a se cai, probabil. Nu stiu. Poate si eu ar fi trebuit sa-i fi aratat într-un fel ca-mi pare rau pentru ce-i facusem. Doar o lasasem în frig de înghetase acolo sus, lânga platani. Însa, îmi era imposibil. Si-mi era dificil sa-i intuiesc suferinta.
În scurt timp Edna parea ca se înzdravenise. Doar ca nu-i mai lucea blana si nu mai facea tumbe, când intra si iesea din lemnarie. Privirea ei era înca tulbure si nu-i cunosteam durerea. Simteam ca ar fi trebuit ca totul sa decurga cu bine, doar ma întorsesem oarecum, catre ea. E adevarat, continuam sa ma ocup de cai, aproape zilnic, însa îi oferisem un loc pentru adapost si asta ar fi trebuit sa o multumeasca, îmi spuneam. Dupa ce si-a revenit pe picioarele ei, m-a dus drept în grajdul cailor. Niciodata nu mai intrase acolo. De cum o simtira, caii începura sa necheze si sa se zbata în boxe. Ea se opri la Fortuna, care batea din copite suflând puternic pe nari. Se aseza în fata ei. Le-am privit pe amândoua. O iapa minunata si-o femela de cangur singuratica. Eram stapânul lor. Le priveam, derutat. Fortuna rupse boxa, sari peste noi si se pierdu în padure. Edna încremeni în fata ei. Atunci m-am înfuriat cum nu se poate si-am alungat cangurul de lânga mine. Am luat biciul si-am început sa-l învârt în aer. Am închis toate portile, am alungat-o aruncând cu pietroaie dupa ea. Am închis lemnaria, grajdul, soproanele, tarcurile si-am strigat sa ma auda tot muntele si toti codri. Sa dispara pentru totdeauna din viata mea!
Trecuse si martie, iar aprilie era pe la mijloc. Dadea primavara si de acum nu-mi mai pasa daca va mânca ceva sau nu. O clipa îmi amintisem de anul dinainte când îi prinsesem în blanita ghiocei. “Sa nu te mai vad!” îi strigasem cu toata puterea si într-adevar îmi doream sa n-o mai vad niciodata. Erau cuvintele care iesisera cu putere din mine iar acum le absorbisem înapoi, reîntorcându-se în mine, parca si mai adânc, tulburând pe dinauntru, toata fiinta mea. De cum iesisem din grajd, afara se întuneca brusc ca si în zilele cu eclipsa de soare. Am si simtit un miros puternic de ploaie, caci norii stateau sa se adune, cenusii peste munte. Întunericul vestea o furtuna puternica. Prima din acest an. Edna disparuse pe poteci, spre creasta. Am intrat în casa si mi-am pregatit familia pentru adapost, în caz de tornada. S-au ascuns câteva ore acolo. Eu am privit ploaia de la fereastra. O tornada adevarata nu avea sa vina, dar furtuna se dezlantuia prin paduri cu furie. Abia spre noapte târziu, ropotul dadu semne a se potoli. Copiii si sotia adormisera toti trei în dormitor, iar eu priveam prin ploaie padurea si muntele, soptind în fierbere cuvintele pe care le strigasem în seara aceea. Într-un târziu, ploaia se opri. Eu tremuram din cap pâna în talpi cu dintii strânsi, scrâsnind din când în când si transpirând din tot trupul. Am stat câteva ore apoi, privind cum pamântul absoarbe si curge apa la vale si cum ramurile se scutura de picurii grei. Dar cerul nu devenise senin. Si eu, cu-atât mai putin. Mi-am luat ruxacul si-am pornit spre creasta. Drumul era alunecos si noaptea parea mai adânca decât în alte dati. Am trecut prin luminis si printre puietii de platan. Erau de-acum o mica padure a noastra prin care ea ma fugarise adeseori si-si facuse ascunzatori, din loc în loc. Am trecut printre cei o suta si aproape sapte zeci de copacei, dar nu era aici. M-am îndreptat spre stânci. Am gasit-o în pestera, dormind. Am luminat-o cu lanterna. În jurul ei erau câteva mâini bune de ghioceii si toporasi. Dar si palaria mea cea veche, adusa de ea, acolo. Edna ma simtise. “Sa nu te mai vad!” îmi zbârnâia prin toata fiinta. Cu mâna stânga am prins-o de gât si ea s-a întins spre mine. Eram în spatele ei fara sa-i mai privesc ochii de catifea. În dreapta îmi scrâsnise cutitul, de câteva ori, încordat cu putere. “Sa nu te mai vad!” îmi dicta vocea din mine, iar Edna lovi cu putere pamântul umed al pesterii, în ultimele-i zbateri. Mâinile si fata îmi erau ude. Si capul si hainele. Am simtit cum încep sa alunec la vale. Pamântul îmi fugea de sub picioare. Alunecam ud si plin de noroi. M-am îndepartat de acel loc din care iesi un jet gros de apa. Am fugit cât m-au tinut picioarele, m-am catarat în sus pe stânci, spre partea cealalta a crestei. Am privit câteva clipe. Apa curgea la vale ca un izvor întunecat. M-am îndreptat spre platanii dinspre partea cealalta a crestei. Ultimii saditi. Cu vocea dupa mine. “Sa nu te mai vad!”, alergam peste stânci. Norii se apropiara de munte. Tuna. Am dat sa smulg copacii din pamântul umed. Nici vorba sa iasa. Am scos toporul si am început sa-i dobor. Unul câte unul. Asa cum îi sadisem. Privirea ei parca se reflecta printre crengi, printre frunze si-mi tulbura mintile. “Sa nu te mai vad!”, strigam spre cerul plin de fulgere. “Sa nu te mai vad!”, doboram copacii unul câte unul. Jos spre vale, apele se învolburau si vuietul lor aprindea furii adânci în mine. “Sa nu te mai vad!”, tuna din înalt. Câteva crengi se rasturnara în tumbe si eu strigam catre ceruri, iar muntele îmi raspundea în ecou, prin furtuna: “Sa nuu te mai vaaad!”, “Sa nu te mai vad!”
Zdrobisem toti puietii. În oras, clopotele începusera sa bata de cu zorile vestind o furtuna, un vuiet sau izvorul de munte care daduse buzna prin ograzile gospodarilor. A tâsnit cu putere, a inundat drumul forestier si s-a coborât la vale, ca un siroi puternic de sânge pe trupul ranit al muntelui. Pâna la cabana ploaia ma spala de rosu si de negru. De pamânt rascolit si de furie. M-am strecurat în pat lânga ai mei si-am dormit dus câteva ore. Am visat o calatorie lunga ca un râu. Am visat glasul muntelui soptindu-mi sa plec din inima lui. Padurea, blestemându-ma si scuturându-se de cabana noastra. Pe Edna, alaturi de herghelie, soptindu-mi cu glas limpede, de femeie, sa nu o alung. Sa nu o ucid. Am visat platanii, crescând ca niste brate uriase din pamânt, înaltându-se catre cer, sa-l cuprinda. Muntele strigând cuvintele mele: “Sa nu te mai vad!”, “Sa nu te mai vad!” Pe tine te-am visat, intrând pe sub clopot, în interiorul unui copac în care urma sa traiesc. Mi-am visat viata pâna în ziua de azi, curgând ca un râu printre orase. Oprindu-se aici. La Cascade.

Asteptând sfârsitul povestii

Aflasem povestea. Se înnoptase deja si afara începu o ploaie si un vânt puternic care suiera pe la ferestre. O clipa ma tentase sa-l rog pe batrân sa ma gazduiasca peste noapte la el, pentru ca ploaia si vântul se întetisera cumplit. Spre uimirea mea, padurarul nu-si încheie aici povestea, ci îmi facu semn dintr-o privire sa ramân pâna la sfârsitul ei. Mi-am schimbat caseta în reportofon si l-am pornit la rugamintea sa.

- În scurt timp am vândut totul si-am plecat din munte. Oamenii sunt de multe feluri chiar si printre locuitorii Urbetului. Unii s-au bucurat de curgerea izvorului prin sat si apoi prin oras, altii si-au zidit obstacole. Izvorul a devenit curând pârâu si apoi, la fel de repede, un râu volburos care se îndrepta spre Sud, chiar pâna aici, curgând apoi în lac. Oamenii si nici chiar familia mea nu banuisera ce s-a întâmplat cu adevarat în noaptea aceea, în munte. Un baiat îmi vazuse lumina lanternei sus, aproape de creasta, adânc, în noapte si în felul acesta, toata lumea banui ca eu sunt ctitorul râului. Cel care l-a pornit din munte, de sus de pe creasta. Zorile se aratara cu un cer rosu spre rasarit, dupa furtuna, iar trupul Ednei fusese dus pâna departe prin sat si prin oras si apoi mai încolo, pe firul râului. O femeie îmi vazu palaria plutind si se temuse ca nu cumva sa ma fi înecat în volbura apelor. “Râul Purpuriu” îl numise clopotarul din vârful turlei, când îl vestise în oras. Ciuntirea platanilor a fost pusa în seama furtunii, fara a banui cineva ca nu natura fusese dusmanul padurilor, ci omul primit în sânul ei. De Edna, nimeni nu m-a mai întrebat nimic. Nici familia mea, niciodata. Pentru ca toti stiau cât de draga mi-a fost si ce tovarasi nedespartiti eram prin paduri. Asa ca nimeni n-a mai îndraznit sa-mi aminteasca de ea, ca nu cumva sa-mi rascoleasca durerea pierderii ei. Mai mult chiar, nimeni nu m-ar fi banuit pe mine. Si apoi chiar daca m-ar fi descoperit cineva, eu n-aveam ce socoteala sa dau nimanui. Asa gândisem atunci. Pentru ca nu ucisesem un om, ci un animal, al nimanui sau al meu. Iar Edna nu avea pe nimeni care sa ma traga la raspundere pentru acea fapta. Decât pe mine. Prietenul ei.
Oamenii s-au bucurat de râu, caci veri întregi suferisera de-o seceta care le scazu recoltele. Acum sarbatoresc nasterea lui. A unui râu purpuriu, care ar fi trebuit sa se numeasca: Edna. Locuitorii din Urbet sarbatoresc si anul acela blestemat, în care Edna mea suferise de boala si abandon. Anul în care am pierdut-o si m-am pierdut de ea, nimicind aproape o padure întreaga de platani puieti. Într-o singura noapte. Când muntele si codrii aveau sa ma blesteme. Caci suflare de om nu m-a stiut, în noaptea aceea, decât norii, padurea si creasta.
Am plecat cu tot cu familie catre Sud. N-am mai locuit în paduri ci sporadic, pe lânga ele, pe dealuri, orasele si pe câmpii. Am tinut ferme si cai. Am avut o sumedenie de animale, dar nici unul nu mi-a amintit de Edna. Povestea ei o închisesem cu toate lacatele din lumea asta, undeva adânc în mine. Si chiar o crezusem uitata, demult.
Copiii si-au gasit repede rostul pe la casele lor, iar sotia m-a fericit fiindu-mi alaturi. Dar n-a trait o vesnicie.
Poate un fel de blestem a fost si chemarea pamântului. Caci de cum am plecat cu familia din Urbet, ne-am mutat mereu în Sud, urmând parca drumul acestui râu. Acum locuiesc de câtiva ani singur pe lume, la Cascade. Locul unde apele se opresc în lac. Vazându-ma atât de pustiu, nu mai speram sa-si mai aminteasca cineva ca eu fusesem padurar în Urbet. Si nu mai speram nici macar ca moartea îsi va aminti ca mai are un batrân de dus si-mi va intra pe usa sub chip de tânar ascultator al povestii, pierdute cu zecile de ani în mine. Era sa cred ca ma uitase, pe pamânt.
Sa stii ca nu dormeam când ai patruns. Te asteptam. Si sa mai tii minte de la mine, un om batrân, ca nu exista durere mai mare si zbatere mai adânca decât cea a constiintei. A povestilor nefericite ascunse adânc în tine. Acum ma simt mai bine. Sa nu te-ntristezi, acum sunt fericit. Si fericit am trait alaturi de familia mea. Doar padurea nu mi-a mai fost aproape, dar vine acum dupa mine, sa ma îngroape în sânul ei. Si nu te întrista! Sa nu-ti para rau ca mi-ai intrat pe usa. Caci tu mi-ai adus linistea. Asadar fiule, du-te sanatos cu povestea si da-i drumul prin hârtii, peste hotare. O auzi? Se apropie în graba. E aici, aproape. Abia acum urmeaza sfârsitul. Caci, cine sa cunoasca mai bine padurea decât padurarul ei? Si apele, decât ctitorul lor? Dumnezeu sau om, om sau Dumnezeu. Haide, iesi chiar acum! Nu mai sta nici o clipa! Du-te cu povestea în departari si sa nu te mai întorci aici, niciodata!

Afara se auzea un vuiet înfiorator. M-am apropiat de batrân si i-am atins mâna. Era rece si teapana. Plecase parca, cu mult înainte de ultimele clipe în care îmi vorbise. I-am închis pleoapele si casa începu sa se clatine. Sunetele tiuiau tot mai puternic. Am iesit cu dangatul patrunzator, de clopot, din usa si cu huruitul asurzitor al furtunii dinspre miazanoapte. Am fugit cât m-au tinut picioarele, ascunzându-mi sub haine povestea. O clipa, m-am întors privind spre casa. Un puhoi urias o rasturna, în câteva secunde, pornind la vale, catre cascade. Am trecut dealul fugind spre sosea. Când am privit din nou spre locul casei, nu mai era acolo nici un fel de urma din ea. De aici de pe deal observasem mai bine ca puhoiul nu era altceva decât un brat desprins din râu, care-si facuse drum tocmai peste casa batrânului padurar. Bratul padurarului.
Povestea întreaga cu sfârsitul ei pe care nu mi l-a spus nimeni altul decât Râul Purpuriu, asa cum l-am numit noi pâna în ziua de astazi, dragi cetateni ai orasului Urbet, mi-a sfâsiat inima. Dar ma consolez la gândul ca povestitorul ei, e acum fericit si întors în apele sale. “Caci cine cunoaste mai bine padurea, decât padurarul ei? Si apele, decât ctitorul lor? Dumnezeu sau om, om sau Dumnezeu.”

Alaturi de reportajul meu, domnule director al gazetei “Vocea orasului” din Urbet, anexez demisia mea, din motive mult prea personale pentru a putea fi spuse. Dumneavoastra puteti folosi motivatia ca aceasta meserie nu mi se potriveste!

Dante Brandek, sau capatul Râului Edna.

(Nuvela scrisa in iunie, 2003. Se dedica lui Costel Babos.)