lui Costel, de ziua lui, cu drag
Eu te-am adunat
bucata cu bucata din mine
si te-am refacut dupa chipul
si asemanarea renilor încruntati,
pe urma te-am forfecat de-a lungul cutelor din frunte
si mi-am facut franjuri pentru rochia de bal,
si dupa ce te-am lipit de glezne
te-am destramat iar tu te-ai prefacut sal,
si dupa ce te-am încolacit pe umeri,
te-ai facut sarpe,
eu m-am facut mal,
pe umerii mei te-ai prelins,
te-ai furisat în tinuturi straine,
te-ai amestecat printre lianele verzi-
nu se poate,
am strigat,
nu se poate sa pierzi!
Si pe urma m-am
întrebat
acum ce dumnezeu,
mai fac?
Dar am pasit
înainte
si am inventat dragostea de flori,
de insecte, de cocori,
am fost linistita
pâna când
s-a despicat în mine un muget
si din el au iesit un cânt
si un bocet
un fel de întristare îngânata,
o limba împleticita de spaima
si leganata
doar de muzica.
Cântam,
da, am început sa te cânt.
În versuri la început, în cuvânt.
Mai apoi te-am
schitat,
te-am pictat,
ti-am refacut
ochii mai ales au capatat
o alta privire,
bratele pâna la coate o alta atingere,
gâtul alt glas,
pasul alt mers,
de barbat.
(o replica stângace la poezia "Adam",
autor Costel Babos)
iulie, 2003