Lui Costel, cu drag,
pentru ca lui ii place mult poezia
si pentru ca el ma stie
ca sunt de-al arborilor cu pesti.
{ganduri de versuri prozaice scenarizate intr-o tehnica alitera(ra)ta,
extrase din ultima pagina de jurnal(istica)}
~~ Stapaaaneee... m-auzi?
^ Daa... sunt pe druuum! Tu de-al cui esti?
~~ De-al arborilor cu pesti!
^ Aha, esti cumva un nebuuun?
~~ Nu, sunt un saltimbanc,
un fuuum...
^ Da, asadar esti...
~~ De-al arborilor cu pesti!
^ Si de ce vrei sa mori?
~~ Pentru ca am atins acele comori...
^ Care, acelea din nori?
~~ Da!
^ Eu cred ca glumesti...
~~ Nu, chiar sunt de-al arborilor cu pesti!
^ Bine, daca tu vrei sa pleci,
lasa-ti capul pe fluviile reci!
Atunci mi-am asezat urechea dreapta
care-mi rasuna
a vorba rea
pe-acolo, pe fluviu,
(un fel de valtoare ce-mi spala trupul)
sau corpul.
In urechea stanga
surda, bleaga si natanga
mi s-a infipt un curcubeu.
O fi un alt zeu?
^ Nu! Sunt acelasi, sunt eu!
Acelasi stapan al tau hebereu...
Daca zici ca esti... ce esti!
Stai, sa-ti torn in ureche
prin tulnicul cu feresti
o mare involburata
cu pesti.
I-auzi cum suna?
~~ Da, la vale se aduna...
mi-au intrat in cap...
^ Sa-ti fie de pesti
cu drag!
Asa-mi suna mie descantecul inainte de a pleca. Si bineinteles,
pestii m-au devorat pe dinauntru, iar cand sa-mi manance ultimul
strat al dermei, un caras a inceput sa-mi manance din nas. Si pe-acolo
toti pestii s-au stors, in fluviul acela spumos... Ia uite ca sunt
transparent, translucid si latent. Mai am nevoie de o stea, care
m-ar putea lumina, sa-si faca cine-a vrea, abajur, din pielosul
meu contur. Acum rostesc ultimele cuvinte, pielea mea s-a topit
intr-o minte... si uite, parca vad postum, drumul saltimbancului
nebun.
Adio, pe unde esti, devoratule de pesti!
Adio, piatra de moara!
Fie-ti apa usoara!