noi ne scoatem peri albi
ne tremura stalactite din rictusuri peste ranjet
inghetam traduceri-aminte intre omoplatii sedusi de finetea palmelor
mele
ochii margele clipesc a somn de veci si doar tigancile observa ca
mor de frica
de prin garduri babele bolborosesc ca dintr-un tablou al unui pictor
naiv
si incerc pentru prima oara problema unghiurilor din care privesti
lucrurile
indoind florile de la radacina lor neagra
muscand florile de la tulpina lor albastra
innegrind florile de la albastrul ce-l lasa in pometii tai nichita
eram mirati cum acelasi drum poate sa para diferit parcurs invers
pictat in albastru adanc corul a mii de flori tacea
de ce fel de orbire suferea? al cui picior il lasase la vatra? al
cui?
ne inchinam la statui un copil incet la minte ne punea intrebari
de neinteles
masinile devenisera “zei ochelarii de soare” se incapatanau
sa ramana amorfi
oamenii au uitat sa-si mai dea ziua buna copilul intreaba de ce
cerul e albastru
un calugar se scarpina ganditor cu un bat pe spate noi realizam
ca aerului ii este foame
de culori (mai putin albastru) cineva ne ciupeste pana la sange
noi visam un vis atat de adanc un vis fara putinta de trezire
un vis nestiut de noi in care incropeam ispite fine si cadre delicate
pentru maini
cu inocenta unui copil care aduce acasa tot ce-i place
pietre pisoi de pisica rataciti carabusi sau vreun bat in forma
de calut de mare
a carui viata este doar o colectie de titluri cufundate in uitare
apoi
pentru prima oara constientizam ca nu avem nume
si ne botezam simplu, cum stim noi ca fac indienii:
“cei ce cauta iubirea