prietenului meu Costel
mai
nou, privesc absent înspre niciunde
(cum fac la praznic rudele sărace)
cățeii îndoielii nu-mi dau pace
și mîrîie înverșunați la umbre
aceeași plictiseală
mă inundă
-destinul meu, ghinionist scenariu-
aștept cuminte ca-ntr-un lapidariu
să-mi cadă-n cap piatra de veci, rotundă
din tubul vieții
storc uimit doar ceară
de lumînări (i-aprins deja fitilul)
cui să mă plîng? și pentru-a cîta oară?
de undeva mă
cheamă-ncet copilul
și eu, ciudos, îl îmbrîncesc pe scară
iar el murind să-mi spună care-i șpilul