Crâmpeie cu bunicul

 

bunicul meu avea o coasă lungă cu arcer, o pălărie
împletită din pănuşi, avea cinci lanţuri de pământ, iar în armată fusese grănicer
avea fâneţuri şi-un bordei, avea şi frica
asta a lui de Dumnezeu, o casă unde locuia bunica, bunica mea ţesea
la un razboi ce nu se mai sfârşea

pe înserat, venea agale de la muncă, dărâmat, se clătina, copiii
i se prindeau de pantaloni ca scaiul, barba-i crescuse peste zi, mânca mălaiul
bunicii - îi zicea budincă- ceva slanină şi poate-o gură de palincă
cerea ligheanul să îşi moaie faţa, tălpile julite, umflate, cu apă din fântână şi
se plângea de-o gâlmă de pe spate, adormea
cu lingura de zamă, 'n mână


duminica îşi îmbrăca iţarii,
cămaşa cu butoni, cojocul
cu ciucuri şi-l bătea norocul de nu stătea mai mult de patru ceasuri
s-asculte slujba. După biserică, se ştie, ţăranul e setos de omenie
iar birtul, oarecum, fusese ridicat chiar peste drum, aşa
un loc în care
nici o bunică nu intra

iubirile i-au fost (într-o dezordine voita), copiii, primul născut bărbat,
femeia, pământul, casa, graiul, obarşia, Mântuitorul, prunii, merii
Crăciunul, Paştele şi sărbătorile de la-nceputul verii
ura doar mincinoşii, pe pârâcioşi şi hoţii. Iar mai târziu
s-a-ndrăgostit de toţi nepoţii

îmi e dor
să îmi mai văd bunicul cu coasa pe ogor