Partea întâi:

Eu vreau să ajung eseist, am auzit că dacă scrii esee lumea te contemplă. Şi se învineţeşte de invidie. Că poezia nu mai are priză decât la voltaj scăzut. Despre poeţi lumea zice că sunt pletoşi şi se droghează cu halucinogene dacă sunt tineri. Dacă nu sunt aşa tineri, beau până îi apucă transpiraţia şi fumează duşi pe gânduri. Unii le spun gândurele. Sau cum îi spune, expiraţia. Expectoraţia. Eu m-am întâlnit odată cu un poet la un birt, zicea ca vrea să scrie poezia fluidelor
- Aia nu e mecanica?
- Există şi mecanica, bă, ignorantule, dar eu o să scriu poezia fluidelor! Şi pe loc şi-a ridicat halba lui de bere care era goală. Mai dai una?

Partea a doua:

- Eu o să mă fac eseist.
- Păi de ce, s-a supărat poetul.
- Pentru că n-am inspiraţie de poezie. Numai de esee.
- Nu inspiraţia e importantă
- Nu, ştiu, muza e importantă, dar nici muza de poezie n-am, că m-a părăsit cu altul şi i-a făcut şi patru fete ăluia care pe urmă m-a înjurat de mamă că nu l-am prevenit.
- Lasă, mă, poveştile, mai dă şi tu berea aia, odată, să fluidizăm discuţia,
nu inspiraţia îţi lipseşte, ci organul!
- Care organ?
Mi-a zis care organ, dar nu pot să-l repet că e cu prostii mari de tot, dar nu la toată lumea. O să scriu eu şi un eseu despre organul ăsta poetic pentru care m-a părăsit muza. Până atunci o să mă concentrez pe lucruri mărunte şi de succes. Lucrurile mărunte sunt cele mai esenţiale, păcat că sunt pleonastice. Sau poate nu sunt, dar aşa se zice. O să scriu un eseu despre un greieraş sau mai bine despre o furnică urcând un fir de iarbă. Odată ajunsă în vârf, firul se îndoaie sub greutate ei de furnică şi furnica ajunge iar aproape de pământ. Cam la un milimetru. După ea aleargă greieraşul. Că aşa se zice. Nu-şi dă seama, că furnicile nu văd tridimensional, nici greieraşii, aşa că o ia înapoi pe fir în sus ca să ajungă de unde a plecat. Adică jos. Eu cred că e o dilemă paradoxală. Am auzit că numărul de dileme paradoxale în lume e infinit
Nu mai bine să scriu despre lucruri mărunte legate de oameni? Că doar nu sunt Gârleanu. Oamenii sunt aproapele nostru, între ei se nasc fenomene de iubire şi conflicte inerente. Conflictele inerente sunt infinite. Dense şi intense. Na, că rimează. O să creadă lumea că sunt poet şi când colo eu sunt eseist. Mai bine îmi aleg un personaj. Dacă are personaj, nu mai e poezie, că poeziile n-au personaje, decât eseele. Personajul meu o să fie un om sărac, de exemplu. În esee e bine să dai şi exemple, eu o să dau multe. Care (adică personajul, de exemplu) se întoarce acasă după o zi întreagă de muncă nobilă (aşa se zice) şi istovitoare, cu o pâine şi o bucaţică de brânză mucegăită la subţioară, tot ce şi-a putut permite să cumpere cu banii câştigaţi pe ziua aceea. Pâinea. Brânza pot să scriu că a găsit-o într-un containăr de gunoi, ca să explic mucegăiala. Am citit că în esee trebuie să vii şi cu argumente că altfel nu te crede cititorul, zice că le abureşti de la tine. Acasă îl aşteaptă nevasta flămândă şi îmbolnavită de o boală incurabilă de nevastă, care e vorbăria şi cicăleala şi alte şase guri înfometate şi cu şase burţi goale. Omul merge cam încet, el însuşi flămând şi dospit de gânduri. Cum o să împartă el brânza de la subsoară la atâtea guri? Precis lui o să-i revină tot mucegaiul. Se gândeşte la nevasta lui care tocmai e pe ciclu, jigărită din cauza mizeriei şi sărăciei, copiii lui care cresc uscăţivi şi fără viitor, la fiul său cel mare care cu o zi înainte luase un patru la matematică fiincă nu ştiuse cât e infinitul şi chiar la el, la soarta lui nenorocită. Şi in timp ce-şi târăeşte picioarele spre casă, un apartament împuţit cu două camere stil vagon, se împiedecă într-o scobitură a trotuarului de care sunt pline trotuarele noastre, că şi eu am cazut, odată, şi m-am lovit cu capul de vitrina unui magazin pe care am făcut-o ţăndări, şi cade zdrelidu-şi genunchii şi urechile. O durere îl cutremură prin tot trupul însăgetându-l, mai ales prin urechi, făcându-l să uite de celelalte nenorociri. Care nenorocirile sunt infinite. Omul geme.
- Aa! Ce infinită mi-e durerea
Pe urmă se vaietă. Capul i se goleşte treptat de gânduri şi i se pare că e sfarşitul lumii.
- E sfârşitul lumii.
Dacă cititorul eseului meu va spune cumva: autorul ăsta are o imaginaţie bolnavă, scrie numai lucruri triste, nu voi mai citi nimic scris de el? Că eu pot sa scriu un numar infinit de esee. Şi atunci mă gândesc să schimb puţin lucrurile, să le mai îndrept cât se poate. O să-mi fac un şablon.
Să spunem că în timp ce omul acela sărac zace cu urechile rănite, o maşină luxoasă opreşte în dreptul său. Şoferul, un alt personaj (de exemplu plus argumente), coboară să-l drăcuie un pic pe sărac că a căzut chiar în drumul lui.
- Drace!
Am auzit că unele cacofonii sunt permise. Cum e Ion Luca Caragiale. Şoferul îl pipăie pe sărac cu (cacofonie permisă) piciorul să vadă dacă mai traieşte cumva. Săracul geme din nou.
- Aa!
- Ce faci acolo?
- Am căzut.
- Şi de ce nu te ridici dacă ai căzut, vrei sa dau peste tine cu maşina? Drace!
- Da.
- Ce, da?
- Vreau să dai peste mine cu maşina.
- A cui e brânza aia mucegăită pe jos?
- A mea
- Şi ce faci cu ea, doar n-o mănânci.
- N-o mănânc, o duc la copii şi la nevastă.
- Pfui! Ridică-te de-acolo, ca să pot trece cu maşina. Şoferul îl ajută pe nenorocit să se ridice. Vrei să te duc la spital?
- Nu.
- Ce bine. Atunci te duc acasă.
Îl ajută să se ridice şi îl bagă în maşină cu forţa. Îi trage şi un spiţ în cur că omul nu vrea să intre în maşină ca să nu murdarească bancheta. Îl intreabă ce i s-a întâmplat, unde locuieşte, dacă locuieşte cumva.
- Locuiesc.
De ce duce brânza mucegaită acasă şi unde îi e pâinea. Săracul îi povesteşte în câteva cuvinte ce a păţit, dar pâinea nu şi-o mai găseşte, durerea începe să slăbească, îşi reaminteşte de toate celelalte necazuri ale sale şi povesteşte de parcă s-ar spovedi. Şoferul îl ascultă cu atenţie (aici nu prea sunt hotărât, că atenţia trebuie să şi-o păstreze la trafic) şi la sfârşit se înduioşează ceva de groază, deşi în cartier e cunoscut ca un om hulpav, zgârcit, calic şi avar, cărpănos, zgârciob, frige linte. Şi fără inimă. Îi oferă o slujbă pe loc. Săracului i se taie respiraţia la auzul salariului. Nici vorbă să-l mai doară urechile. E mai mult decât şi-a închipuit vreodată în imaginaţie, cu toate ca are o imaginaţie infinită, că va putea caştiga prin muncă cinstită. Na, că iară rimează. Şi ca să fie tacâmul complet, binefăcătorul său, adică şoferul, îi promite că va angaja cel mai bun doctor din oraş pentru a se îngriji de soţia lui. De copii se va ocupa personal să fie înscrişi la o şcoala cea mai bună.
Săracul e buimăcit rău. Ajunge acasă buimac şi, în culmea buimăciei, le povesteşte alor săi ce noroc a dat peste el. Şi cum norocul acesta are originea într-un ghinion din trotuar. Şi-a făcut cruce, iar nevastă-sa a mulţumit icoanei şi muncitorilor bihoreni, care au turnat asfaltul şi jumătate din materiale le-au furat şi vândut unor chivernisiţi. Pentru faptul că a căzut şi s-a rănit bărbatul ei.
Eu cred că e un eseu straşnic
Că aşa se zice. Aşa zic şi englezoii: no gain, no pain!

Partea a treia:

Adică morala poate să fie şi tâmpită. Unde am citit eu că săracii cuceresc raiul pentru că trec prin urechile de cămilă? Că au şi cămilele astea nişte buze de te-apucă tremuriciul.
Iar eseul n-are nimic artistic in el. E de duzină, foiletonos, unu pe oră. Nu crează emoţii decât la un nivel foarte "de jos". Pot să scriu esee din astea, infinite. Fiindcă cititorul e pişicher şi rafinat, nu-l duci cu zăhărelul. Ba deloc. Aşa că, în final, casa îi ia foc săracului cu tot ce e în ea. Cu nevastă, cu copii. Na. Final grandios, în flăcări

Partea a treia dar încontinuare:

Mai bine mi-ar place să scriu despre lucruri mărunte cu subiecte mărunte.
Despre un om nici bogat nici sărac, nici prea deştept şi nici tâmpit de tot, admirând un deal. O vale. Despre cât de simplu e un baci, păscându-şi mioarele. Un baci vrâncean. Fără complicaţii. Bucolic aşa se vede. Ciobănelul păstorindu-şi oile. Cu privirea pierdută toată ziua în zare, urmărind linia orizontala sau doinind din fluierişca lui de os. La tunsul lânii nu mă bag. Nici la muls, că-mi trebuie prea multă bibliografie. Nici la preparatul laptelui, nici la miei, nici la lupi, la câini, mai ales la tranzacţiile comerciale, au!
- Băi, ciobane, cu cât dai brânza?
- Cu doi lei
- Cu doi lei s-o mănânci singur
- Da cât oferă domnul?
- Ofer o laie, că nu-mi place brânza
- Atunci s-o f.pe mă-ta!