| |
puteai
trece neobservată, chircită cum erai și cu picioarele strânse
la gură
prea mică, mult prea firavă pentru urzeala de fire, ca o împletitură
mi-am lăsat sabia acasă, iubito, ți-am spus, în teacă
ce platoșă, ce mai platoșă ți-ai construit , ce întăritură
mi-am lăsat mâna, iubito, gâtul să ți-l petreacă
calul singur să se adape ți l-am trimis
în galop printre oglinzile dintre ape ți-am zis
e armăsarul meu cu copita rănită
de-o stalagmită
da, aminteste-ți
lecturile în surdină
din câteva file îngălbenite de timp
tinereațea încă zvâcnindă, singura noastră vină
defilând pe retină
urlând
da, amintepște-ți
inima poate fi
fi străpunsă
cu o silabă ascuțită în cotlonul, în cămara
cea mai ascunsă
eram numai noi,
parcă, stingheri
potrivindu-ne pulsul, spatele, potrivindu-ne mersul
parându-ne (ca-ntr-un celebru clișeu)
singuri, unici poate
în tot universul
ziua trecuse ziua trecuse abia începuse
mi s-a părut apoi ne-am iubit
printr-o rugăciune în genunchi ce-aș fi vrut-o
ca pe un somn
fără capăt fără limite fără
(sfârșit)
|