Despre coropasnite
275
Mie tare mi-a placut poezia asta pe care n-am inteles-o. Eu cred ca fluturii sunt nevinovati. Chiar daca sunt nebuni, care cineva mi-a spus ca nu exista nebuni, ci numai aparte. Si tot cineva mi-a spus ca nu e bine sa judeci un nebun ca nici nebunul nu te judeca pe tine. Si acum nu mai stiu ce sa cred.
Intr-o zi am prins un fluture care nu era nici pe departe nebun si i-am smuls aripile ca asa fac toti copiii rai. Noaptea, in somn, mi-a aparut fluturele acela cu aripile smulse. Si noaptea urmatoare. Si urmatoarea urmatoarei. Imi aparea in vis si ma privea cu aripile smulse.
- Iti place cum arat? ma intreba.
Si falfaia din cioate.
Nu-mi placea si voiam sa-i cer iertare dar se facea ca aveam gura cusuta. Un an intreg mi-a bantuit noptile fluturele acela. Pana intr-o zi cand l-am visat cu alte aripi. Ii crescusera altele si in nopate aceea si gura mi s-a descusut. Asa ca i-am spus la repezeala.
- Niciodata n-am sa mai smulg aripile fluturilor!
- Nu-i destul! m-a amenintat fluterele.
- Si nici capul mustelor.
-Nu-i destul!
- Si nici picioarele cosasilor.
- Nu-i destul!
- Si nici n-am sa mai omor vrabii.
- Nu-i destul!
- Si nici n-am sa mai mananc furnici si paianjeni.
- Nu-i destul!
- Si nici n-am sa mai umflu curul broastelor cu paiul. Nici n-o sa mai inghit pestisori de vii. Nu mai tai cozile la soparle. Nu mai belesc serpii de piele. Nu mai pun râme in sandviciurile lui tata. Nu mai arunc cu paduchi in capul fetelor.
Pana la urma fluterele m-a iertat si a plecat din visele mele.
Dar de coropasnitele pe care le strecuram in buzunarele oamenilor cand mergeam cu tramvaiul fara sa-mi cumpar bilet nu i-am spus. Cu asta am mai continuat o vreme.